Emil Botta: masca de histrion [10]

Granița între realitate și fabulație este foarte subțire, ca în poemul O nouă planetă: „Odaia mea se plimbă prin infinit/ lucitoare ca un soare la zenit.// Din când în când vine o fată/ într-o rochie cu trenă, cam demodată./ Geniul odăii îmi spune: ’E o stea:/ vezi, poartă-te frumos cu ea’ ”.

Amintirile de neșters ale copilăriei sunt evocate în poezia Vestigii. E vorba de memoria afectivă, care imprimă și reține amănuntele care au contribuit cel mai mult la formarea caracterului viitorului poet.

Și deși spune că „mi-aduc vag aminte”, acest vag este mai important decât cele despre care afirmă că își aduce aminte bine, pentru că acesta izbucnește din străfunduri sufletești mult mai adânci:

Mi-aduc vag aminte
de Spaima-Pădurii, care nu avea nici un dinte.
Mi-aduc vag aminte
de aspra mătase a gliei, Părinte.

Mi-aduc vag aminte
de mâinile mamei, care veneau din ceruri să mă alinte.
Mi-aduc vag aminte
de basmele care începeau așa: „Luați aminte”.

Dar ce bine mi-aduc aminte, vai mie,
de a nopților vijelie.
Cum ne amintim, vai nouă,
de a nopților sângeroasă rouă.

Din nou, deși nu se face nicio mențiune despre virtute sau patimă/ păcat, aluziile versurilor sunt destul de transparente.

Poemul este un reproș adus sieși, pentru că a uitat neprihănirea copilăriei, ceea ce îi era sfânt și iubit atunci, și s-a lăsat în voia pasiunilor care păreau o rouă pentru suflet, dar pe care ulterior le-a regretat.

Așa încât se aseamănă singur cu acei eroi din basme care n-au luat în serios avertismentele.

Sub alte forme, aceeași dezamăgire au confesat-o și Bolintineanu, Eminescu, Arghezi, Barbu, etc.

La Emil Botta întâlnim un alt mod de a exprima un crez tradițional într-un limbaj poetic modernist.

În Craiul Amurg descoperim un peisaj proiectat ca o narațiune fantastică, având un aer de baladă.

Este printre puținele peisaje pure din lirica sa, în care interesul este de ordin descriptiv/ pictural:

Craiul Amurg, ucigașul macilor,
a scăldat câmpia într-o baie de sânge.
L-am văzut cum ștergea spada
pe copacii care porniră a plânge.

Paserile din cuibul incendiat
aveau aripi de diamant și cărbune.
Și aruncau, săgeți, către ceruri
priviri săgetătoare nebune.

Singur în rădvanul negru treceam,
și cum galopa năzdrăvanul amurg!
Pe aleile pavate cu umbră, printre răcori,
suiam spre castelul Craiului Amurg.

E adevărat că nu lipsesc nici sugestiile tanatice, mai evidente în ultima strofă.

Dar, în primele două strofe, valențele simbolice se întrevăd mai mult retrospectiv, prin prisma acelei perspective definitve, din strofa finală.

Privite separat însă, ele formează un tablou convingător (deși puțin suprarealist), în nuanțe de roșu și negru, cu scăpărări stranii, ireale/ fascinante.

Botta realizează, în altă poezie, și o scurtă schiță a răsăritului, în maniera care l-a făcut cunoscut pe Blaga: „Lebedele aurorei dalbe/ au trecut prin somnul grădinilor” (Eres).

Dar el nu este un poet al tainei, ci al disperărilor exclamate ca tușe vii aruncate pe pânză.

Remarcăm faptul că descrierile lui sunt mereu dinamice și că are o predilecție pentru proiecția unor imagini vaste, fantastice.

Ca și conștiință terifiată de așteptarea ultimelor consecințe ale faptelor sale, vizitată adesea de coșmaruri, Botta are însă multe în comun cu Blaga și cu Arghezi.

Temerile sale sunt sfredelitoare, iar perspectiva morții se profilează neîndurător:

Terorile mele, fiți mai blajine
cu arlechinul speriat de moarte. /…/

Copilăria nu se mai aude,
a rămas printre relicve, printre amulete.
Zâmbetul a scăpătat, a pălit,
ochii apun în cearcăne violete.

În genunchi, pe brânci, spre Canossa,
bronzat de lună ca un arap,
cu frica-n sân, cu noaptea pe umăr,
cu cenușa stelelor pe cap.