Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 5-a după Rusalii [2013]

vindecarea demonizatului din Gadara

Iubiții mei,

din când în când avem câte o Evanghelie, ca azi, cu demonizați…

Și rostul acestor Evanghelii e să ne reîntoarcă cu picioarele pe pământ.

Să ne scoată din încântarea de sine

Să ne reamintească faptul că posesia satanică este o realitate concretă, existentă în toată secolele și, mai ales, că de influența demonilor, mai mult sau mai puțin conștientizat, suferim cu toții.

Adică, chiar dacă nu toți ne manifestăm violent, ca demonizații cei mai sălbăticiți, influența demonilor în viața noastră e una reală…și, mai ales, profundă.

E de adâncime, ține de gânduri, de sentimente, de atitudini, de obișnuințe păcătoase…

Pe care demonii le implantează în sufletul nostru…și pe care tindem să le credem ca fiind „ale noastre”, „naturale”, că „așa ne-am născut”…când ele sunt ale demonilor, nu ne aparțin și prin ele ne înșală ca să facem un păcat sau altul.

Și înșelarea lor e atât de amară uneori, încât oamenii consideră beția sau curvia „un dar” de la Dumnezeu, însă nu și rugăciunea sau iubirea de oameni, spre exemplu.

Însă aici se ajunge, la cea mai neagră înșelare demonică, când avem puțină cunoaștere teologică, nu frecventăm Biserica, nu ne spovedim, nu ne împărtășim…dar avem o mare părere de noi înșine.

Iar demonii mai ales pe aceștia îi atacă: pe oamenii însingurați, cu probleme emoționale și psihice, cu griji, cu neliniști interioare, cu o mare părere de sine, iubitori de sine, lași și fricoși…pentru ca să îi despartă de oameni, de comunitate.

De aceea Evanghelia zilei [Mt. 8, 28-34; 9, 1] ni-i prezintă pe cei doi demonizați din Gadarinos…ca locuind în morminte (v. 28).

Pentru că demonii au intrat în ei (căci sunt ființe spirituale, care nu se văd cu ochii fizici…dar care intră, prin faptele și gândurilor noastre rele, insinuate de ei, în noi) și i-au învățat să nu suporte comuniunea oamenilor.

Și când prieteniile, căsătoriile, marile relații se rup…e semn că unul dintre parteneri a ales să iasă din comuniune…tocmai pentru că a înțeles, în mod fals, că singurătatea e mai bună decât relația.

Însă singurătatea nu e mai bună decât relația!

Iar demonizații, cei care nu doreau relații…care nu doreau să vadă oameni…ci doar să-și vadă propria lor decadență…când L-au văzut pe Domnul au vrut o relație cu forța.

Ei au început să strige…și L-au luat la rost pe El.

L-au întrebat: „Ce este nouă și Ție, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit aici, înainte de vreme [pro cheru], [pentru] a ne chinui pe noi?” [v. 29, GNT].

Și I-au vorbit, cu alte cuvinte, despre ei…despre chinul lor…despre distanța dintre ei și El…despre lipsa lor de dorință de a-i cunoaște pe alții…despre plăcerea de a sta în propria lor suferință.

Însă când îți iubești suferința, când îți dezvolți suferința de unul singur, când îți dorești răul, răzbunarea, urâtul…toate acestea sunt semne de posesie satanică.

De înrâurire a demonilor asupra ta.

Pentru că omul duhovnicesc, omul pe care Și-l dorește Dumnezeu, iubește pacea, comuniunea, întrajutorarea, frumosul, gingașul, tot ce e propriu cu rațiunea plină de har, cu adevărul…și nu își găsește liniștea în zgomot, în urât, în ranchiună, în tristețe…

De aceea și întrebarea lor, a demonilor din cei doi: ce este între noi și Tine? Ce avem noi în comun? Ai venit acum, mai înainte de vreme, mai înainte de transfigurarea lumii, de învierea morților, de Judecata finală, pentru ca să ne chinui în Iad?

Însă demonii, ca și noi și întreaga creație…avem existența ca dar de la Dumnezeu.

Faptul că noi, în loc să ne împlinim în harul Său, ne ratăm prin cele mai de jos patimi…arată că suntem existențe reale dar, mai ales, libere.

Un Dumnezeu neiubitor, un Dumnezeu imperfect, un Dumnezeu ranchiunos nu ne-ar fi făcut liberi.

I-ar fi plăcut o lume fără greșeală dar, în același timp, și fără iubire reală.

Pentru că, dacă poruncești dragostea…dacă ceri să fii iubit, respectat, admirat…fără ca nimeni să vrea asta, la modul deplin și dezinteresat, dacă Ți-e frică de reala raportare a oamenilor la Tine, ești un Dumnezeu slab, fricos…

Însă Dumnezeul nostru este un Dumnezeu puternic și cuceritor tocmai prin iubire, prin lipsa temerii de a fi respins.

El l-a făcut pe om liber…Și-a asumat riscul libertății, pentru că numai din libertate se naște dragostea.

Iar milioanele de Sfinți ai Biserici arată, fiecare dintre ei, această mare realitate a dragostei: că pentru El au suportat toate și mulți au avut morți dureroase…tocmai pentru că iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni e mai valoroasă decât o existență efemeră.

Moartea celor care L-au iubit pe El s-a dovedit umplere de viață…iar umplerea de viață este doar o consecință a alegerii corecte, iubitoare, libere a lui Dumnezeu.

Și așa cum Îl alegem pe Dumnezeu în locul păcatelor, tot la fel alegem relațiile cu oamenii în locul singurătății trufașe, indiferente, disprețuitoare…

Însă un Dumnezeu surd la problemele oamenilor nu s-ar fi gândit nici la oameni, nici la demoni, nici la porci…nici la cei care păzeau porcii.

Numai că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care S-a întâlnit cu demonizații care locuiau în morminte…a avut timp de  oameni!

Demonii, cei mulți, au intrat în turma de porci…după ce au ieșit din oameni.

Și, în răutatea lor, demonii, după ce au primit îngăduința Domnului, i-au omorât pe porci prin faptul că i-au aruncat în mare (v. 32).

La fel ar fi făcut și cu cei doi demonizați: i-ar fi ucis pe loc, dacă ar fi primit îngăduință de la Dumnezeu.

Însă Dumnezeu îngăduie demonizarea cu dublu folos: și pentru cel în cauză, pentru cel posedat dar și pentru cei care îl văd.

Adesea, la Mănăstiri și racle de Sfinți, la slujbe, în timpul Sfintei Liturghii, demonii vorbesc din oameni, din oamenii în care locuiesc și își arată chinurile datorită prezenței lor în Biserică.

Cel demonizat simte, cu toată ființa lui, amărăciunea pe care o aduc păcatele, că s-a făcut, prin păcate, sălaș al diavolului…iar, pe de altă parte, oamenii văd, pe viu, ce se petrece cu ei sub influența demonilor.

Pentru că cei demonizați sunt o materie de studiu pentru Biserică și pentru societate, ca să vedem cu toții că omul nu e doar materie ci e și suflet și că demonii cât și Îngerii și Sfinții sunt prezențe reale și nu imaginare, dar că demonii ne înrăutățesc viața, pe când Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne ajută întru toate.

Așa că Evangheliile despre demonizați sunt Evanghelii ale vindecării.

Tocmai de aceea Biserica  ni le pune înainte: ca să ne arate că Dumnezeu ne vindecă, în mod real, de toate bolile.

Iar demonizarea e o îmbolnăvire a sufletului, e consecința păcatelor noastre…e ceea ce face din noi păcatul: ne face convivi cu dracu…sau, cum spune formula populară: „frate” cu dracu.

Adică ne întoarcem înapoi, ca racul, la starea pe care o trăiam înainte de Botez.

Căci Botezul ne-a scos din cârdășia cu demonii și ne-a unit cu Dumnezeu.

Iar noi, prin împătimirea noastră, prin decadența noastră…ne întoarcem, în mod jalnic, la o viață demonică, la o viață trăită în indiferență față de Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu nu a întors spatele celor doi demonizați!

Porcii, pe care evreii nu trebuia să îi crească, au murit în mare.

Demonii nu au murit…pentru că sunt ființe spirituale, nemuritoare.

Demonii aceștia, care ne înșală de la facerea lumii…ne atacă pe fiecare în parte, fără discriminare.

Ne atacă constant, perfid, invidios.

Ne atacă dur tocmai când suntem mai slabi, când suntem grăbiți, când suntem bolnavi, când suntem neajutorați…

Și noi știm că ei, demonii, ne atacă, pentru că în ani de viață creștină ne-au tot atacat…și le-am învățat, în parte, șiretlicurile, momelile, dorințele…

Însă ne rugăm continuu lui Dumnezeu ca să ne lumineze mintea…în ceea ce privește perfidia lor și a oamenilor conduși de ei…

Iar El ne învață, pas cu pas, ce trebuie să facem…în ciuda căderile noastre cumplite, a păcătoșeniei noastre, a propriei noastre decadențe.

Oamenii L-au rugat să plece de la ei (v. 34) pe Fiul lui Dumnezeu întrupat!

Nu au fost recunoscători pentru vindecarea celor doi…ci s-au întristat pentru că și-au pierdut porcii.

Pentru că și ei erau niște demonizați, în stare latentă…

Căci cine nu iubește viața sfântă, binefacerea, frumosul…iubește demonizarea.

Iubește doar ce fac și vor ei.

Se iubesc doar pe ei.

Și în familia și comunitatea unde iubirea de sine primează, primează de fapt desfigurarea interioară, dezumanizarea.

Așa că ieri sau azi sau mâine, pe lângă marile cuceriri științifice și tehnologice ale umanității, dacă nu suntem și oamenii lui Dumnezeu…suntem niște bestii.

Iar bestiile umane se formează din voință contrară, din ură asumată, din turpitudine asumată.

Și demonii, prin voință asumată, au decăzut din starea de Îngeri cutremurător de frumoși și de sfinți.

Iar omul a decăzut de la starea de văzător și de vorbitor cu Dumnezeu în Paradis.

De aceea ontologia umană, potrivit Revelației dumnezeiești, se împlinește numai în relație cu Dumnezeu și cu oamenii.

Oamenii nu sunt făcuți de Dumnezeu să se urască unii pe alții, să se ucidă unii pe alții, să se umilească unii pe alții ci să se sfințească unii prin alții.

Să se sfințească prin darurile și lucrările lor puse în comun.

De aceea, Domnul a plecat de la cei care nu L-au dorit [9, 1], le-a respectat alegerea, chiar dacă era una rea, proastă, în defavoarea lor…dar e pururea cu cei care Îl iubesc pe El.

El nu ne face binele cu forța…dar ne întinde tuturor mână de scăpare.

Iar brațul Lui cel înalt și tare, ne ridică din toate, ne poartă în har, ne umple de bucurie dumnezeiască.

De aceea, iubiții mei, să-L alegem pe Cel ce ne-a ales spre fericire veșnică!

Să-L alegem pe Făcătorul și Domnul întregii creații, pe Stăpânul și pe Mântuitorul nostru, pentru ca să nu plângem în veac ci pentru ca să ne bucurăm întru toți vecii.

Căci a Lui este slava și cinstea și închinarea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Emil Botta: masca de histrion [10]

Next

Părintele Profesor Doctor Ene Braniște. Contribuții liturgice

2 Comments

  1. Damian

    Doamne ajuta! Hollywoodul face toata ziua filme cu demonizati , unele de fictiune dar multe dupa evenimente reale , dar ” lumea civilizata” ne cere noua sa nu mai facem exorcisme. Cum vine asta ? Nu e curata ipocrizie ?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén