Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [16]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Cartea a doua

Prefață

1. Când oamenii Îl caută pe Dumnezeu și spre cunoașterea Treimii își întind mintea/ sufletul [animum], după puterea slăbiciunii umane, experiază greutăți obositoare.

[Greutăți] fie în însăși vederea minții [acie mentis]^[1], încercând să privească lumina neapropiată [inaccessibilem lucem], fie în [înțelegerea a] numeroase și felurite exprimări/ moduri de a vorbi [locutionem] ale Scrierilor Sfinte.

Unde mie mi se pare că mintea/ sufletul este doar măcinat, pentru ca să se îndulcească [dulcescat] după ce va fi slăvit de harul lui Hristos.

Când [acei oameni] au venit/ au ajuns la o îndepărtare sigură a oricărei ambiguități, trebuie să ierte cu ușurință celor care rătăcesc în cercetarea [pervestigatione] unei taine atât de adânci.

Dar două sunt [lucrurile] care se tolerează cu greutate în eroarea umană:

[1] presupunerea [praesumtio], mai înainte ca adevărul să se arate/ să îi fie bine cunoscut, și

[2], atunci când adevărul s-a arătat, apărarea falsității [acelei] presupuneri.

De aceste două păcate, foarte împotrivitoare descoperii adevărului și păstrării [acurateții] Dumnezeieștilor Cărți Sfinte, numai de m-ar apăra pe mine Dumnezeu. Așa cum mă rog și sper. Și m-ar păzi cu scutul bună-voirii Sale [scuto bonae voluntatis Suae] (Ps. 5, 12) și cu harul milei Sale [gratia misericordiae Suae].

[Și astfel] nu voi fi leneș pentru a cerceta [despre] firea lui Dumnezeu [substantiam Dei], fie cu ajutorul Scripturii Lui, fie cu ajutorul creației [Sale]^[2].

Care, amândouă, sunt puse înaintea noastră spre contemplare. Pentru ca pe El să-L căutăm, pe El să-L iubim. Care și pe aceea [Scriptura] a inspirat-o și pe aceasta [lumea/ universul] a creat-o.

Nici nu voi fi ezitant [trepidus] în a arăta gândirea mea, în care voi iubi mai mult a fi luat în considerare de către cei Drepți [Rectis], decât să mă tem de a nu fi mușcat de cei nedrepți [perversis].

Căci ochiul de porumbiță [oculum columbinum] cu bucurie îl primește iubirea preafrumoasă și preamodestă [pulcherrima et modestissima charitas], dar dintele câinesc [dantem caninum] fie preaprudenta smerenie îl evită, fie preaputernicul adevăr îl tocește.

Și mai mult voi alege să fiu blamat de oricine, decât să fiu lăudat, fie de cel ce rătăcește, fie de cel ce flatează [adulante].

Căci niciunul care este temător de a fi cenzurat/ corectat [reprehensor], nu este iubitor al adevărului.

Fiindcă cenzorul este fie dușman, fie prieten.

Dacă deci dușmanul insultă/ batjocorește [insultat], trebuie suportat.

Dar dacă prietenul greșește, trebuie îndreptat/ povățuit.

[Iar] dacă [prietenul te] învață [cele bune], trebuie ascultat.

Totuși cel ce laudă greșind încurajează eroarea și lăudând amăgește [și pe alții] în greșeală.

Așadar, „certa-mă-va Dreptul în/ cu milă și mă va mustra, iar uleiul/ untdelemnul [oleum] păcătoșilor să nu ungă capul meu [non impinguabit caput meum]” (Ps. 140, 5).

 *

Capitolul I

2. Pentru aceea, ne ținem cu tărie, privitor la Domnul nostru Iisus Hristos, de ceea ce a fost însămânțat  prin Scripturi și arătat a fi regulă/ învățătură canonică [canonicam regulam] de către învățații comentatori [tractatoribus] universali/ catolici ai prețiosului/ diversului canon al Scripturilor, prin care se înțelege că Fiul lui Dumnezeu este egalul Tatălui, după chipul lui Dumnezeu, în care este [din veșnicie] și mai mic decât Tatăl, după chipul robului pe care l-a primit (Filip. 2, 6-7) [prin întrupare].

În care chip [al robului] nu numai decât Tatăl se descoperă a fi mai mic, ci încă și decât Duhul Sfânt.

Și nu numai aceasta, ci chiar decât El Însuși [este mai mic], nu decât El Însuși, Care a fost [din veșnicie], ci decât El Însuși, Care este [în timp, ca om].

Fiindcă primind chipul robului, nu a pierdut chipul lui Dumnezeu, după cum Scripturile au dat mărturie în cărțile pe care le-am amintit mai sus.

Totuși sunt unele lucruri în textele dumnezeiești [in divinis eloquiis], astfel formulate [posita], încât sunt neclare [în exprimare], [cu privire] la care regulă/ învățătură se referă mai degrabă: fie la cea prin care Îl înțelegem pe Fiul [ca fiind] mai mic în creatura [umanitatea] asumată, fie la cea prin care Îl înțelegem pe Fiul, cu adevărat, a fi nu mai mic, ci egalul Tatălui.

[Dar], totuși, [se afirmă că] Acesta [Fiul] este din El [Tatăl], [adică] Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină [Deum de Deo, Lumen de Lumine].

Așadar, Îl numim pe Fiul: Dumnezeu din Dumnezeu, iar pe Tatăl doar Dumnezeu. [Căci] nu [spunem, deci, despre Tatăl că este] din Dumnezeu.

De unde este limpede că Fiul are pe Altcineva din Care să fie și al Cărui Fiu să fie.

Dar Tatăl nu are pe Fiul din Care să fie, dar totuși Acestuia Îi este Tată.

Orice fiu, deci, este din tatăl, care este [părintele său] și fiul este al tatălui.

Așadar, niciun tată nu este [născut] din fiul [său], care [fiu] este [din el], ci este tatăl fiului.

3. Sunt formulate în Scripturi lucruri certe despre Tatăl și [despre] Fiul [dar scrise] într-un fel sau în altul[3]. [Prin care s-a dorit] să se arate unitatea firii [dumnezeiești] și egalitatea [persoanelor].

După cum este [spus aici]: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10, 30) și: „Când era în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit o răpire a fi egal cu Dumnezeu” (Filip, 2, 6).

Și oriunde [în Scripturi], astfel sunt [formulate: mai greu de înțeles].