Istorie III. 42

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

Grigurcu[1] a scris despre el[2].

T. este ocultat[3], cel care cumpără „o gâscă și cartofi”[4]. Însă T. „lucrează la catedră”[5], adică a fost coleg de catedră, la facultate, cu autorul.

Ironic la adresa lui Adrian Păunescu[6]. Tudor Țopa îi scrie o scrisoare „cam zurlie”[7]. Încă o băută cu Maestrul[8].

Țăranii „precupeți”, la București, vindeau o gâscă cu 100 de lei în 1980[9].

Și tot în 1980, Ciocârlie avea peste 4.000 de lei la CEC[10].

Numele lui Liiceanu apare în p. 161. Radu Petrescu face pancreatită în 1981[11]. În p. 184 apare „tușa Lola, tanti Chiva și uica Ion”.

Daniel Vighi a fost, împreună cu Marcel Tolcea, în vizită la Nichita Stănescu[12]. Însă reîntâlnim din nou invidia autorului pe marii scriitori contemporani cu el. Pentru că, despre poemul dăruit de Nichita celor doi, spune: „s-au ales cu o poezie fircălită pe o foaie de caiet. [Și] de emoție, s-au urcat în trenul de Iași”[13].

Însă orice poezie compusă pe loc și scrisă de mână e fircălită/ mâzgălită pe hârtie/ scrisă febril. Iar Nichita le-a făcut o mare cinste unor tineri…că le-a dăruit un poem. Ce a dăruit vreodată autorul, din scrisul său, celor care l-au vizitat? Ce a compus, pe loc, pentru cineva?

Dar dacă darul lui Nichita a fost „o mâzgălitură pe hârtie”, Livius Ciocârlie s-a bucurat însă că lui Nichita i-au plăcut poeziile „fine” ale lui Marcel Tolcea[14]. Pentru că autorul știa cine e Nichita…dar nu dorea să recunoască acest lucru. Și asta este invidia: a nu vrea să recunoști valoarea cuiva și nu a nu o înțelege!

Mihăieș apare în p. 185, autorul, într-o noapte, se visează boier[15], o cafea la Caransebeș[16], pe Corina (?) „o trage ața spre literatură”[17] iar „lumea e un război generalizat al pulsiunilor”[18]. În p. 196 mărturisește că citește din Scriptură, însă „nevrotic”, alături de cărți de Manolescu, Zaciu, Papahagi, Ricoeur, Faulkner, Sorin (?)”[19]. Și tot din p. 196 aflăm că Marin Preda abia murise.

Studenții lui 1981: „Examen oral până la douăsprezece. Nivel de limbă submarin, lecturi deloc, dar au tocit de prin cursuri, speriați de renumele meu de capsoman[20].

Nu a scris cu plăcere ceea ce a publicat[21]. Și, deopotrivă, scrie anevoios: „Mă foiesc zile întregi până încep un articol, de parcă nu știu ce minuni aș pregăti. Ce scriu cu vervă e superficial”[22].

Mircea Mihăieș îl sună în 1981 și îl anunță că a devenit profesor „într-un sat de lângă Oradea, [iar] nevastă-sa prin Harghita”[23].

Cumpără „o carte pentru copii de Ana Blandiana”[24]. Îl cunoaște pe Emil Brumaru în p. 219 și se întâlnește cu „Pepelea de la engleză”[25].

X îl laudă în față și îl denigrează pe la spate pentru un articol despre Eminescu[26].

Oamenii stăteau la coadă în fața unui „ghișeu liliputan[27]. Adică minuscul.

Mircea Dinescu e bolnav în p. 275. Însă, cu toată boala lui, „ne spune poeziile scrise în ultima vreme, unele contestatare, altele cu imagini neașteptate despre care zice că sunt mișto. Mulțumit de ce face, fără nimic supărător. Chiar și așa, diminuat [din cauza bolii], umple camera de viață, de minte tânără, de curajoasă nepăsare. E tonicul perfect. Cu unul ca el pe aproape, treci mai ușor prin Istorie”[28]. E pentru prima dată când laudă pe cineva la modul absolut…

Pentru că Sorin „e în Olanda”[29], înseamnă că e vorba despre Sorin Alexandrescu[30].

Eugen Simion îi dă o carte a lui în manuscris, pentru ca să o citească[31]. Dorin Tudoran e amintit în p. 281. Vorbește cu Mircea Martin[32], Nicolae Manolescu „a avut necazuri cu sănătatea, cu boala…de care au murit și tatăl, și bunicul lui”[33], în p. 297 îi amintește pe Sorin Dumitrescu și pe Andrei Pleșu, vorbește cu Bujor Nedelcovici despre polonezi[34], cu Petre Stoica despre fotbal[35]…și se termină anul 1981[36].

În 1982, îi judecă pe oameni „după distanța pe care o pun între cuvintele mângâioase și adevăratul mesaj[37].

N. Manolescu a fost consultat de un medic din Cluj[38]. Tatăl autorului împlinea 77 de ani în 1982[39]. În p. 321 apare și Alex. Ștefănescu[40] (pe care îl cheamă, de fapt, Alexandru Ștefănescu).

Prima însemnare pe 1983 e din luna martie[41]. Primește o „scrisoare amabilă” de la Dan C. Mihăilescu[42]. Zoe Dumitrescu-Bușulenga e amintită, în treacăt, în începutul p. 344.

Cine e „Moș Poveste”[43] de la facultate? Apare „familia X”[44]. Ceaușescu și „o nouă teorie despre viață”[45].

Artur Silvestri a scris împotriva lui Ciocârlie în Luceafărul. În 1983[46].

Îl apără Norman Manea, tot în Luceafărul. Iar autorul își notează: „atenții prietenești aproape că n-am avut până acum decât de la evrei[47].

Și Jurnalul se termină în p. 383, unde amintește că a fost „atacat” și în Săptămâna.

Între p. 387-422 ale cărții avem note despre autor din dosarul său de la Securitate.

Sursa Arbore N., pe 25 aprilie 1966, ne spune că Ciocârlie era pe atunci „asistent de limbă Franceză la Institutul Pedagogic”[48].

Într-o notă din 18 iunie 1989[49], aflăm că era influențat de N. Manolescu și că dorea „să întreprindă acțiuni ostile, contestatare, fiind de acord cu „scrisorile de protest”, semnate de scriitorii Mircea Dinescu, Dan Deșliu din Capitală și cu scrisoarea „celor șapte scriitori” în apărarea susnumiților”[50].

Dintr-o notă a Securității din 18 octombrie 1988 aflăm că pe 17 octombrie 1988 Alexandru Paleologu a fost la Timișoara și a fost cazat la hotelul Continental[51].

Și tot din aceeași notă, că Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieș și Adriana Babeți-Simlovici[52]au cultivat insistent pe Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Eugen Simion, cunoscuți ca rezistenți față de conducerea domeniilor”[53].

Din nota informativă a zilei de luni, 14 noiembrie 1988, în care se prezintă o discuție telefonică între Manolescu și Ciocârlie, aflăm că autorul era „conferențiar universitar la Timișoara”[54].


[2] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 138.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 139.

[5] Idem, p. 143.

[6] Idem, p. 145.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 153-154.

[10] Idem, p. 157.

[11] Idem, p. 165.

[12] Idem, p. 184.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 187.

[16] Idem, p. 191.

[17] Idem, p. 194. Expresia vine de la lațul cu care se prind păsări.

[18] Idem, p. 196.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 201.

[21] Idem, p. 208.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 214.

[24] Idem, p. 215.

[25] Idem, p. 259.

[26] Idem, p. 266.

[27] Idem, p. 270.

[28] Idem, p. 275.

[29] Ibidem.

[31] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 280.

[32] Idem, p. 281.

[33] Idem, p. 281-282.

[34] Idem, p. 298-299.

[35] Idem, p. 299.

[36] Idem, p. 300.

[37] Idem, p. 301.

[38] Idem, p. 304.

[39] Idem, p. 317.

[41] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 334.

[42] Idem, p. 336.

[43] Idem, p. 344.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 346.

[46] Idem, p. 379.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 387.

[49] Idem, p. 389.

[50] Idem, p. 390.

[51] Idem, p. 398.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 398-399.

[54] Idem, p. 400.

Emil Botta: masca de histrion [11]

S-ar părea că o apropiere de Dumnezeu se produce totuși, chiar dacă este exprimată cu multe ocolișuri sau este relevată secvențial în contexte nu foarte limpezi în a expune această confesiune.

În poemul Copilul nostru, spune: „Hohotul meu va forma o piramidă a desperării/ și Dumnezeu în persoană veni-va să-mi aline pătimirea”.

Iar în Mântuire se referă la o baladă ca un recviem:

Te rog, baladă, spune cuvinte frumoase
celor ce la racla mea se vor opri,
fii brățara mâinilor evlavioase
care viața-mi vor frunzări.

Convoacă foșnetul arborilor dragi,
paserile să îngâne un prohod
pentru cel care a dezertat
din armata regelui Nimrod.

Faptul că a fugit din armata lui Nimrod[1] se poate interpreta prin aceea că a renunțat să mai lupte împotriva lui Dumnezeu.

De aceea, păsările ar putea să îi cânte un prohod și arborii să-l plângă cu foșnetul frunzișului lor.

În baladele populare (Miorița e cea mai cunoscută) apare, într-adevăr, această slujbă pe care universul o face acelora care se întâmplă să moară accidental, departe de oameni și de posibilitatea de a fi prohodiți creștinește.

Ca și înaintașii sau contemporanii săi (de la Eminescu la Pillat și Maniu), Botta apelează la limbajul bibliei cosmice.

Motivul invocat de el este acela că nu mai poate înțelege „predica cerurilor”. Că – altfel spus – textul uman s-a degradat, vocabularul/ cuvintele omenești nu mai prezintă încredere, și e nevoie de o întoarcere la natural, la literele și textul cosmic:

Din predica cerurilor nu înțeleg o boabă:
Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret,
iarba poenilor să colaboreze și ea.
Licurici, să-mi dați luminițele voastre!

Umbre, penumbre, seninuri,
lăsați să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană,
un cuc ermit deie răspunsul din strană;
aleanuri, tantalice chinuri.

(Confidență)

Se poate spune că, pe omul modern, desacralizat, o singură scriere mai poate să-l impresioneze: cea în care este întipărită frumusețea universală.

E nevoie de un altfel de limbaj care să-l conducă pe om la Dumnezeu: e o temă fundamentală – dacă nu cumva tema fundamentală – a modernismului.

De la poezia cosmică a lui Eminescu până la necuvintele lui Nichita, această neliniște esențială brăzdează poezia română.

De aceea invocă și Botta această interpretare a cuvintelor dumnezeiești prin intermediul naturii.

Este foarte interesant acest aspect, pentru că el nu reprezintă o inovație teologică sau o erezie.

Sfinții Părinți ai Bisericii au susținut întotdeauna existența acestei duble revelări a lui Dumnezeu: prin Scriptură și prin natură/ cosmos.

Doar că poeții romantici și moderni au arătat o predilecție pentru cea de a doua

Poemul Ciclu e o artă poetică, în care Botta exprimă dorința de a elabora – oarecum arghezian – o poezie a revoltei:

„Pe lume de mă voi întoarce,/ să fiți mai drăguțe, Parce./ Nu-mi puneți în mâini creanga de măslin/ și nu vreau pace câtuși de puțin. // Dați-mi o spadă, o țeapă, o grapă,/ să nu creadă pădurea că de mine scapă./ Dați-mi furiile drept lozincă/ și nu îngăduiți să mai cânt din astă dezacordată caterincă”.

Finalul ei este apoteotic și prin el poetul își afirmă aspirația spre…tradiție: „stăpâni să-mi fie cei doi rumâni,/ Dor și Neliniște”.

Un fior expresionist, înrudit cu cel specific lui Blaga sau Rilke, străbate poezia Liniște: „Stele suverane, în această noapte,/ cădeți sătule ca fructele coapte”.

Întunecatul April a reprezentat un moment de cotitură în existența poetului: „El vine pentru a mă tămădui/ de febra numită a trăi.

Imaginarul poetic al lui Botta este – după cum am văzut și până acum – construit adesea din metafore surprinzătoare, în care inefabilul se plasticizează și concretul se inefabilizează.

Prin aceasta, cosmicul/ cerescul se apropie tot mai mult de pământesc, iar naturalul sălbatic/ ingenuu de omenesc.

Așa și aici: „Vai, stelele, cum l-au tatuat/ pe acest apostat”.

Tatuajul stelar este desigur un stigmat imprimat cu fierul roșu al luminii siderale.

Însă e o imprimare redemptorie, petrecută spre trezirea celui însemnat în felul acesta.

Stigmatul se va transforma în sigiliul poetului.

Cotitura existențială, deși dureroasă, pare să fi avut totuși o urmare benefică, caracterizată chiar de poet ca un fel de renaștere a conștiinței:

Mulțumesc, Întunecat April,
că mi-ai arătat în oglindă icoana unui copil,
că m-ai învățat știința ciocârliei
care trece vămile veciei.

/…/

Și pentru deșertul acestui caiet
în care a călugărit un descreierat poet.

Istorie III. 41

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

94. Din Jurnalul lui Livius Ciocârlie

E vorba despre jurnalul anilor 1978-1983. Ediția 2008[1].

La p. 6: despre ședința „patronată…de un dobitoc, secretarul științific al Academiei de Științe Sociale”. Autorul scrie fără grija cititorului, așa că e greu să înțelegi, întotdeauna, la cine se referă.

„Tristețea atroce a lui Trakl[2][3].

În 1978 tatăl lui trăia[4]. Dar și mama[5].

Scrie despre corespondența lui Proust[6], citește jurnalul lui Adrian Marino[7] și se întâlnește pe drum cu „popa Gheorghiță, duhovnicul nostru, al Ciocârleștilor, de cincizeci de ani”[8].

În 1978 autorul era lector. Pentru că profesorul Tănase îi cere să se prezinte „la concursul de conferențiar”[9].

De vorbă cu Adriana Babeți[10], în p. 25 amintește de Andrei, care era „arhivist la Mitropolie”, „drama (?) Nadiei Comăneci”[11]…și într-o zi de noiembrie spune despre sine că este „moale ca o pernă de ace”[12].

În p. 36 cumpără cartea lui Radu Petrescu, Ocheanul întors[13]. Iar episcopul (fără nume, care, de fapt, era mitropolit) este fostul său coleg de la Loga[14].

Andrei, care lucra la Mitropolie, devine „muzeograf”[15]. Curs despre teatrul lui Sartre[16], lăudat de Emil Brumaru[17], un curs despre Chateaubriand[18], are „o studentă gravidă, cu liniștea și frumusețea maternității apropiate”[19], ascultă Enescu[20], zece ani s-a ocupat de semiotică[21] iar profesorii de la Litere, în 1978, se plângeau că n-au aragaz[22]. Acasă, bineînțeles…

Strada Carmen Sylva devenise Lenin[23].

Vrea o înzdrăvenire la Băile Herculane[24].

Paul Cornea era prorector în 1978[25], l-a văzut pe Lucian Raicu (evreu)[26]plângând pe o scrisoare a lui Eminescu”[27], deși „Eminescu a fost antisemit”[28], e obosit la curs („abia împing frazele și termin cu două minute înainte de pauză”)[29], e întâmpinat, cu amabilitate și „pe mutește, [de] Eugen Simion, Manolescu, Papahagi [și] Gabriel [?]”[30], Marin Mincu e „tânăr, blond, cârlionțat ca peruca doamnei R.”[31],  Mircea Dinescu vine împreună cu Denisa Comănescu[32], care era „la fel de frumoasă ca astă-vară[33].

Dacă Eugen Jebeleanu sta la masă cu Ileana Mălăncioiu și cu alte doamne[34]…Marin Preda a trecut pe lângă autor „cu un aer spectral de om amețit”[35]. Însă „cineva spune că [Marin Preda] e așa fiindcă n-a băut nimic[36].

Se observă aici prima mare invidie a lui Ciocârlie din Jurnal. Pentru că atunci când consideri că tot ce ai de spus despre Marin Preda e că bea…de fapt îl invidiezi pentru ceea ce scrie.

În p. 61, Eugen Simion e prezentat într-un context nesemnificativ, așa cum o făcuse și cu Marin Preda, tocmai pentru ca să îl ridiculizeze: „trece pe acolo Eugen Simion cu o pereche de pantaloni înveliți în ziar pe braț, în drum spre croitor”.

În aceeași pagină, Simion ajunge la restaurant, și autorul îl caracterizează în următorii termeni: „pare un om fericit: arată bine, încă tânăr, deștept, echilibrat, fără neliniști grave, mulțumit”. Dar din cuvintele pe care le folosește reiese scepticismul său vizavi de potențele de scriitor ale lui Eugen Simion.

Denisa Comănescu e tot cu…Dinescu[37]. Coniacul Milcov, vinul de Ștefănești[38], apar Denisa și Mircea Dinescu și în p. 63…și vorbește cu Dinescu despre Marin Preda[39].

De la Dinescu află despre „țuica ardelenească” pe care Preda „o oferă” scriitorilor la Mogoșoaia[40].

Adică iarăși despre băutură…ca să acrediteze ideea că viața lui Preda e, de fapt, beția…nu scriitura.

Cum e Preda în p. 63? „O natură fragilă, cu mari crevase în el”[41]. După cum se observă: nu are nimic „special”…

L-a cunoscut pe Daniel Turcea. Și dacă atunci când l-a cunoscut era „un tânăr subțirel, vioi și cam copilăros”[42], acum, când îl reîntâlnește la Capșa, după 8 ani, e „un bătrânel pierit, chel, cu barbă mare, pur și hieratic ca un serafim”[43].

Vine și Mircea Ivănescu și îi înapoiază o carte a lui Denis de Rougemont pe care i-o împrumutase[44]. Dan Cristea l-a luat peste picior[45]. Iar 1978 „se termină cu bani și posomorât[46].

Din a doua pagină a anului 1979 aflăm că e profesor de 20 de ani[47]. Cu sensul că: predă în învățământ de 20 de ani…

Cumpără „de la stand un Mihai Șora și un Dosoftei[48][49], nu poate să scrie despre George Călinescu fără să pomenească despre „lucrurile [sale] detestabile”[50], ca acelea de „șantajist și de bătăuș”[51], Pintilie (probabil Lucian Pintilie[52]) îl servește cu o cafea și cu un coniac[53] iar la Lugoj a fost așteptat de A. (de ce nu intră…în cârd? Nu e „femeie”?) și de „un cârd de doamne profesoare”[54].

Și se folosește cârd…atunci când vrei să spui că doamnele sunt cam văcuțe (cârd de vaci) sau asurzitoare (cârd de rațe sau gâște).

Cine e Maestrul[55]? Maestrul a făcut facultate[56] și are o „imensă…putere de regenerare”[57].

În p. 86, după Maestru, apare Profesorul. Profesorul i-a citit un articol[58] și articolul „nu i-a plăcut deloc”[59].

În p. 87 apare „filozoful Gogoneață”.

În p. 90 află că „Petru Groza…a avut o groază de copii din flori”.

În p. 91 Maestrul are mai multe iubite…dacă „este la el și o iubită a Maestrului”. Una dintre multe altele…Pentru că atunci când ai doar una…se spune: „iubita Maestrului”.

Autorul nu vrea să rămână „popândău cu doamnele”[60]. Adică: atent la toate…

Maestru aduce „un vin de Arad”[61] și se mănâncă „omletă cu ciuperci”[62].

A fost „blând…la examen”[63] cu studenta din anul patru, care era „foarte bună studentă, dar ingenuă și bolnavă de nervi”[64].

Din p. 95 începe anul 1980, în care: „m-am împotmolit cu Maestrul la restaurantul nou de pe Bega. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, ne-am cam amețit[65].

Axente Sever Popovici i-a fost asistent lui Nae Ionescu[66].

Care Sorin[67]? Citește memoriile lui Iorgu Iordan[68].

În p. 99 vorbește pentru prima oară despre intrarea Securității la el în casă: „dar eu, după ce venise Sarsailă [la mine] în casă, am ars o mulțime de hârtii acum câteva luni”.

Din nou…Sorin[69]. „Căldură tomnatică”[70], un articol al lui Ulici[71], își duce fetele la o „expoziție de câini”[72], Profesorului nu îi plac „capitolele din teza de doctorat”[73], cine e D., cel care își lansează o carte în p. 107, dar și C. U., cel care vorbește „foarte inegal”[74]…pentru ca în p. 110 să stea la masă cu „Marin Preda, Dinescu, Denisa, Teodor Mazilu și Valentin Șerbu”.

Marin Preda tocmai se întorsese de la Dinescu, de la Slobozia[75]. Însă nu cu mâna goală! Pentru că au venit de la Slobozia cu „molan (care înseamnă și pește și vin, dar, cu precădere, vin de buturugă), țuică și varză cu carne”[76].

Dar Preda și Dinescu…tot de la Slobozia…au venit „cu vorbe porcoase, cu vorbe subțiri”[77]. Mă îndoiesc însă că și-au cumpărat vorbele de la vreo cârciumă din…Slobozia.

Marin Preda știa „pe de rost pagini întregi din Desculț[78]. Un roman al lui Zaharia Stancu[79].

Mircea Zaciu și Romul Munteanu au fost studenții săi[80].

În p. 116 vorbește despre demersurile sale pentru a fi primit în Asociația Scriitorilor.

În p. 117 cred că vorbește despre Daniel Vighi[81], care era pe atunci în anul IV de facultate.

În p. 119 îi spune numele întreg: Daniel Vighi. Miza pe Vighi, pe Vasile Popovici și pe Marcel Tolcea[82].

Tot în p. 119 îl pune la colț și pe Ilarion Ciobanu, după cum a făcut cu Marin Preda și cu Eugen Simion: „din când în când Ilarion Ciobanu, beat la o masă, scoate un horcăit de speriat”. Dar și pe Lucian Pintilie: „Lângă masa noastră, Pintilie, și el amețit. Nu mă observă”[83].

Spre sfârșitul lui 119 e amintit și Tatulici (Mihai Tatulici?), alături de Sorin (?), Nicolae Ciobanu și Papilian (?).

În p. 120: Dan Hăulică, Doinaș și Bogza.

Maestrul reapare în p. 125. În p. 132 bârfește, împreună cu el, „pe unul și pe altul”.

Pune pe carnetul CEC 300 de lei, pe care i-a câștigat din colaborarea cu revista Orizont[84].

Alături de Maestru, la facultate, apare și Ioji (?)[85].


[1] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, Ed. Humanitas, București, 2008, 422 p.

Despre autor a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Livius_Cioc%C3%A2rlie.

[3] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 13.

[6] Idem, p. 11.

[7] Idem, p. 15-16. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[8] Idem, p. 19.

[9] Idem, p. 21.

[11] Idem, p. 29.

[12] Idem, p. 35.

[14] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 36.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 39.

[17] Idem, p. 41.

[18] Idem, p. 44.

[19] Idem, p. 45.

[20] Idem, p. 46.

[21] Idem, p. 48.

[22] Idem, p. 49.

[23] Idem, p. 50-51.

[25] Idem, p. 54.

[27] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 55.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 57.

[31] Idem, p. 58.

[33] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 59.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 60.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 61.

[38] Idem, p. 62.

[39] Idem, p. 63.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 63-64.

[45] Idem, p. 70.

[46] Idem, p. 73.

[47] Idem, p. 75.

[48] Probabil e vorba de ediția: N. Ursu, Dosoftei. Opera. I. Versuri, ediție critică, cu studiu introd. de Al. Andriescu, București, 1978, Cl + 544 p.

[49] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 76.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[53] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 76.

[54] Idem, p. 83.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 84.

[57] Idem, p. 85.

[58] Idem, p. 86.

[59] Idem, p. 87.

[60] Idem, p. 91.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 92.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 95.

[66] Idem, p. 96.

[67] Idem, p. 98.

[68] Idem, p. 99.

[69] Idem, p. 100.

[70] Idem, p. 103.

[72] Idem, p. 107.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 110.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 111.

[80] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 116.

[82] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 119.

[83] Ibidem.

[85] Idem, p. 135.