S-ar părea că o apropiere de Dumnezeu se produce totuși, chiar dacă este exprimată cu multe ocolișuri sau este relevată secvențial în contexte nu foarte limpezi în a expune această confesiune.

În poemul Copilul nostru, spune: „Hohotul meu va forma o piramidă a desperării/ și Dumnezeu în persoană veni-va să-mi aline pătimirea”.

Iar în Mântuire se referă la o baladă ca un recviem:

Te rog, baladă, spune cuvinte frumoase
celor ce la racla mea se vor opri,
fii brățara mâinilor evlavioase
care viața-mi vor frunzări.

Convoacă foșnetul arborilor dragi,
paserile să îngâne un prohod
pentru cel care a dezertat
din armata regelui Nimrod.

Faptul că a fugit din armata lui Nimrod[1] se poate interpreta prin aceea că a renunțat să mai lupte împotriva lui Dumnezeu.

De aceea, păsările ar putea să îi cânte un prohod și arborii să-l plângă cu foșnetul frunzișului lor.

În baladele populare (Miorița e cea mai cunoscută) apare, într-adevăr, această slujbă pe care universul o face acelora care se întâmplă să moară accidental, departe de oameni și de posibilitatea de a fi prohodiți creștinește.

Ca și înaintașii sau contemporanii săi (de la Eminescu la Pillat și Maniu), Botta apelează la limbajul bibliei cosmice.

Motivul invocat de el este acela că nu mai poate înțelege „predica cerurilor”. Că – altfel spus – textul uman s-a degradat, vocabularul/ cuvintele omenești nu mai prezintă încredere, și e nevoie de o întoarcere la natural, la literele și textul cosmic:

Din predica cerurilor nu înțeleg o boabă:
Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret,
iarba poenilor să colaboreze și ea.
Licurici, să-mi dați luminițele voastre!

Umbre, penumbre, seninuri,
lăsați să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană,
un cuc ermit deie răspunsul din strană;
aleanuri, tantalice chinuri.

(Confidență)

Se poate spune că, pe omul modern, desacralizat, o singură scriere mai poate să-l impresioneze: cea în care este întipărită frumusețea universală.

E nevoie de un altfel de limbaj care să-l conducă pe om la Dumnezeu: e o temă fundamentală – dacă nu cumva tema fundamentală – a modernismului.

De la poezia cosmică a lui Eminescu până la necuvintele lui Nichita, această neliniște esențială brăzdează poezia română.

De aceea invocă și Botta această interpretare a cuvintelor dumnezeiești prin intermediul naturii.

Este foarte interesant acest aspect, pentru că el nu reprezintă o inovație teologică sau o erezie.

Sfinții Părinți ai Bisericii au susținut întotdeauna existența acestei duble revelări a lui Dumnezeu: prin Scriptură și prin natură/ cosmos.

Doar că poeții romantici și moderni au arătat o predilecție pentru cea de a doua

Poemul Ciclu e o artă poetică, în care Botta exprimă dorința de a elabora – oarecum arghezian – o poezie a revoltei:

„Pe lume de mă voi întoarce,/ să fiți mai drăguțe, Parce./ Nu-mi puneți în mâini creanga de măslin/ și nu vreau pace câtuși de puțin. // Dați-mi o spadă, o țeapă, o grapă,/ să nu creadă pădurea că de mine scapă./ Dați-mi furiile drept lozincă/ și nu îngăduiți să mai cânt din astă dezacordată caterincă”.

Finalul ei este apoteotic și prin el poetul își afirmă aspirația spre…tradiție: „stăpâni să-mi fie cei doi rumâni,/ Dor și Neliniște”.

Un fior expresionist, înrudit cu cel specific lui Blaga sau Rilke, străbate poezia Liniște: „Stele suverane, în această noapte,/ cădeți sătule ca fructele coapte”.

Întunecatul April a reprezentat un moment de cotitură în existența poetului: „El vine pentru a mă tămădui/ de febra numită a trăi.

Imaginarul poetic al lui Botta este – după cum am văzut și până acum – construit adesea din metafore surprinzătoare, în care inefabilul se plasticizează și concretul se inefabilizează.

Prin aceasta, cosmicul/ cerescul se apropie tot mai mult de pământesc, iar naturalul sălbatic/ ingenuu de omenesc.

Așa și aici: „Vai, stelele, cum l-au tatuat/ pe acest apostat”.

Tatuajul stelar este desigur un stigmat imprimat cu fierul roșu al luminii siderale.

Însă e o imprimare redemptorie, petrecută spre trezirea celui însemnat în felul acesta.

Stigmatul se va transforma în sigiliul poetului.

Cotitura existențială, deși dureroasă, pare să fi avut totuși o urmare benefică, caracterizată chiar de poet ca un fel de renaștere a conștiinței:

Mulțumesc, Întunecat April,
că mi-ai arătat în oglindă icoana unui copil,
că m-ai învățat știința ciocârliei
care trece vămile veciei.

/…/

Și pentru deșertul acestui caiet
în care a călugărit un descreierat poet.

Did you like this? Share it: