28 iulie, 2013 – Teologie pentru azi

Cerul e aprins

Nu îmi plac cei care fantazează despre „sfârșitul lumii”…dar îmi place să privesc apusurile zilei ca pe începuturi ale contemplației.

Oricât de neverosimil pare…blocul chiar există!

Un stâlp de flori albe…care crește din mijlocul unor frunze mari și dure.

Ca să-l înțelegi…trebuie să fii pârguit.

Lumină, ce liniște,
ce aer de lumină,
ce liniște e în lumina de dimineață
și ce dulceață în
lumina de seară.

Ce veselie e liniștea
și ce ochi drăgăstos are lumina care se naște!

Lumina dimineții e calmă
iar lumina înserării
e atât de iertătoare.

Înotăm în lumina
în care cântă un guguștiuc
și ne scufundăm în
lumina
în care greierii
își acordează viorile.

Ca dintr-un ocean de lumină în altul
traversăm ziua, viața,
umplându-ne ochii
de cuțite dulci,
de valuri marine,
de înspumate fără spume.

Cine poate picta lumina?

Cine poate vedea vuietul ei
de intensitatea imensității?

Rembrandt a văzut doar o petală…

Lumină de liniște…
Lumina e o liniște
mai mare decât tăcerea,
ea e o liniște
care se face
interior.

Lumina e liniște.

Pentru că toate lucrurile
trebuie să existe în lumină
și nimic nu se vede
fără liniște.

Iar liniștea nu e tăcere,
ci ființă.

Dacă lumina ar fi guralivă,
nu ne-am putea auzi unii pe alții,
dar lumina vorbește
cu ochii.

Oriunde e lumină,
e o liniște care nu tace.