Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 29 iulie 2013

Emil Botta: masca de histrion [12]

În Post ludum scrie că: „mi-e inima pedeapsă, mustrare, nuia./ Și de gândurile crude care m-au bătut foarte sălbatec/ mi-e un somn de jăratec”.

E o confesiune a unei stări spirituale, înregistrată cu exactitate.

Mi-e somn de gânduri înseamnă că: mi-e dor să adoarmă gândurile, să tacă.

Un somn de jăratec semnifică un dor aprins de liniște interioară.

Volumul Pe-o gură de rai apare șase ani mai târziu, în 1943, și cu doi ani înainte, așadar de a se încheia războiul.

Botta nu se dezminte, practicând același stil și concepție poetică. La care, de altfel, nu va renunța nici mai târziu, în ciuda faptului că multe s-au schimbat (inclusiv) în poezia românească, de-a lungul acestor decenii.

Primul poem poartă titlul volumului. E o artă poetică, dorul fără sațiu fiind ușor de identificat cu dorul de poezie:

De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.

Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă piardă.

Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii-lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.

E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…

Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.

Oare Doinaș n-ar fi putut preface, peste câțiva ani, această alegorie în…baladă[1]?

Mai departe, va spune: „Și mi-a dat Domnul neliniștea setei nebune,/ rubedenia vulcanelor crăpate de sete,/ simpatia stâncii, a focarelor bete,/ purtam pe buze munți de cărbune” (Briareu).

Un cerb i se pare o „arătare noptoasă” care coboară tocmai „din vremea lui Gelu” (Cerb). Cu coarnele prinde luceferii și are „umedul bor însetat de izvoară”.

Se vede că Botta încearcă să contruiască un univers românesc în poezie, autohtonizând alegoriile care privesc însă, mai mult, o experiență lirică subiectivă.

Pe urmele lui Heliade, Macedonski și Ion Barbu, poetul încearcă să fie creator de eufonii și sunete onomatopeice, în poezia Trif nebun.

Poemul e de altfel un fel de Noapte de mai[2] a lui Botta, în care se străduiește să reproducă trilul privighetorilor:

Trif nebun! Vi, og, vi,
privighetori, vrăjitori, într-o zi,
vi, og, vi, i, og, vi,
privighetori, în păduri de alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

O, sfinte Soare! Și aruncai
deoparte cartea. Ce magic Mai!

Alei, păsăruie, nu amuți,
cântare cântă-mi în homerica zi,
zi-mi-o, cântarea, din cuib, din alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

Și cade amurgul. Mi-e umbra ușoară.
O pierde-m-aș pierde în multul albastru!, etc.

Remarcăm încercarea de a se apropia mai mult de peisajele tradiționale, sau, mai degrabă, de a construi poezia pe simboluri perene, străbune: codrul, cerbul, privighetoarea, ciocârlia…

Sunt elemente ale naturii regăsite, învigorate de poet, și pe care dorește să le reinventeze în versuri.

Așteptând „oaspeții în vestminte de friguri” (Anotimp), poetul contemplă același cer spre care își ridică foarte adesea ochii.

S-ar putea spune că cerul cu lună și cu stele e tot atât de frecvent în versurile sale ca în opera lui Eminescu.

Numai că panorama celestă a pierdut, între timp, din epoca romantică până în cea modernă, anumite atribute – fapt despre care am mai discutat.

Dar împrumută, în schimb, o anumită blazare umană, conștiința ruinelor spirituale.

Astfel, în același poem al lui Botta, „de himerice bolți se anină/ armele nopții, stelele-n ruină”.

Astrul nopții este însă: „frunte a lucrurilor, luna mea, proră”.

Declamațiile sunt oarecum firești pentru Botta…

Puțin mai departe, totuși, ne întâmpină o cu totul altă viziune nocturnă: „Ești al nopții miez putred,/ lună verzuie!”.

După care, ne vom întoarce din nou la concepția tradițională despre cerul înstelat ca „al nopților sublim policandru” (Clipei)…

Peregrinarea aceasta între atitudini și concepții, indecizia, altfel spus, e un simptom al erei moderne.

În luna lui brumar, „de aur oseminte văd prin geamuri” (Brumariul).

Versul reprezintă o sinteză peisagistică autumnală cu adânci semnificații.

Doar că Botta, ca odinioară Alecsandri, nu rămâne niciodată la pastel, ci evoluează spre narativ, spre o schiță de poveste.

Istorie III. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

95. Panait Istrati despre marxism

În articolul Tolstoim sau bolșevism, din 1919, Istrati scria:

„Dl [Pavel] Birukov ne spune că marxismul este o doctrină „amorală”, căci nu oferă nimic sufletului. Dar tocmai în asta stă forța ei. Este o doctrină pur materialistă, care se bazează pe adevăruri istorice și pe legi economice.

Marxismul nu este o dorință izvorâtă dintr-un suflet mare, nu propovăduiește nimic și nu ațâță nimic.

Marxismul este expresia rece a unui calcul matematic, o profeție științifică prin care, pentru prima dată, proletariatul intră în istoria lumii ca factor economic, ca factor conștient de destinul lui, nu ca o masă smiorcăită cu ochii la cer…”[1].

Autorul pledând pentru marxism…

*

96. Articolele literare ale lui Steinhardt

George Ardeleanu le-a republicat în 2012[2]. E vorba despre 65 de articole.

Din Repere biobibliografice, aflăm că Nicu-Aureliu Steinhardt se naște pe 29 iulie 1912, la București. În casa părintească din Calea Moșilor, nr. 208[3].

Studiază la Liceul „Spiru Haret”, a fost coleg de liceu cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Mircea Eliade, în 1929 o cunoaște pe Monica Lovinescu, în 1934 scrie sub pseudonimul Antisthius[4], devine Doctor în Drept în 1936, colaborează la Revista Fundațiilor Regale la recomandarea lui Camil Petrescu[5] iar între 1937-1939 face „călătorii de studii în Elveția, la Paris și la Londra”[6].

Pe 4 ianuarie 1960 e arestat de Securitate, nu vrea să fie „martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat”[7], e condamnat la 12 ani muncă silnică iar pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, e botezat ortodox de Ieromonahul Mina Dobzeu[8].

A fost eliberat în august 1964, primește Taina Sfântului Mir la Schitul Darvari din București și se angajează ca „muncitor necalificat”, refuzând orice „colaborare cu comunismul”[9].

În 1972 termină de scris Jurnalul fericirii, care are 570 de pagini în formatul dactilografiat[10]. I se confiscă manuscrisul, de către Securitate, pe 14 decembrie 1972. În 1975 i se returnează. Pe 14 mai 1984 i se confiscă din nou. El va fi publicat, în 1990, de către editura Dacia[11].

 Între 1978-1980, la Paris, locuiește în casa lui Mircea Eliade, discută cu Cioran și „aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne și la Louvain”[12].

În 1980 publică cartea de față, Incertitudini literare, pentru care primește premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din București.

Și tot în 1980, el optează pentru monahism, la Mănăstirea Rohia[13].

E primit la Rohia pe 16 august 1980[14]. În 1988 au loc discuțiile cu Ioan Pintea[15].

Părintele Nicolae Steinhardt adoarme în ziua de 30 martie 1989[16].

Textul propriu-zis al cărții începe în p. 55 și se termină în p. 394. Textul introductiv al lui Ardeleanu e tipărit între p. 17-51.

Și de la Ardeleanu aflăm că Steinhardt a fost eliberat din închisoare pe 3 august 1964. Închisoarea ultimă fiind Gherla[17].

Steinhardt a dedicat cartea „memoriei lui Dinu Pillat”[18].

Și primul articol e despre Malraux[19], pe care îl caracterizează ca scriitor al interiorității și al rigorii[20]. Pe Virginia Woolf o consideră o „mare romancieră realistă a veacului XIX”[21]. Iar în discuția despre Stendhal, găsește că acesta căuta să își termine fraza cât mai repede[22].

Despre balada Miorița, Steinhardt spune că e „principalul produs al geniului popular”[23] și că ea reprezintă „un caz tipic de glorificare a procesului transfigurării[24]. Tot aici, el consideră comentariul lui Mircea Eliade la Miorița drept „tâlcuire riguroasă”[25].

Folosește pe „neîndoios” în p. 91, consideră Jurnalul lui Alexandre Dumas o scriitură „fără îngrijire și [cu]…multe lucruri lipsite de interes, profunzime ori semnificație”[26], pe când, pe Jules Verne, îl crede „nemuritor”[27] în scrisul său, pentru că e „autorul cel mai tipic – și încheietor de formație – al fazei de încredere în atotputernicia, caracterul progresist și efectele strict binefăcătoare ale științei”[28]. Căci „secolul XX…a pus capăt viziunii total optimiste și încrezătoare [în știință] – viziune oarecum simplistă, „vulgară” – din secolul XIX”[29].

Cruzimea  e unflagel al lumii contemporane și [o] obsesie a literaturii „negre””[30].

Fețele tăcerii, romanul lui Augustin Buzura din 1974, „este o carte nespus de tristă[31]. Dar lecția ei e aceea că „suferința este o admirabilă școală a cunoașterii[32].

Fantasticul lui Mircea Eliade e oriental sau ortodox[33] și nu suprarealist ca cel occidental[34].

Autorul consideră piesele de teatru ale lui Oscar Wilde drept niște „politicoase melodrame, comedii convenționale, iscusit construite, dovedind un dar scânteietor al dialogului de salon și al replicelor cu priză la public”[35].

Îl laudă pe Odobescu[36] pentru Pseudokynegeticos[37].

Delirul lui Marin Preda îl consideră a fi „de sănătoasă tradiție stendhaliană”[38].

Observă că „dealul e unul din motivele cele mai frecvente la Horia Bernea”[39]. În pictura acestuia.

Însă Steinhardt se pierde în propria sa erudiție fără să ne arate că gândește profund și coerent despre persoanele dezbătute.


[1] Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, Între banchet și ciomăgeală (1919-1929), ed. îngrij. de Ion Ursulescu, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 11-12. Volumul citat are 499 de p.

[2] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. îngrij., studiu introd., note, ref. critice și indici de George Ardeleanu, cu repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia și Ed. Polirom, Iași, 2012, 433 p.

[3] Idem, p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 10.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 12.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 13.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 13-14.

[15] Idem, p. 15.

[16] Idem, p. 16.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 53.

[19] Idem, p. 59.

[20] Idem, p. 62.

[21] Idem, p. 66.

[22] Idem, p. 70.

[23] Idem, p. 91.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 105.

[27] Idem, p. 110.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 111.

[30] Idem, p. 125.

[31] Idem, p. 128.

[32] Idem, p. 130.

[33] Idem, p. 151.

[34] Idem, p. 150.

[35] Idem, p. 168.

[37] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. cit., p. 171.

[38] Idem, p. 208.

[39] Idem, p. 232.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno