Emil Botta: masca de histrion [12]

În Post ludum scrie că: „mi-e inima pedeapsă, mustrare, nuia./ Și de gândurile crude care m-au bătut foarte sălbatec/ mi-e un somn de jăratec”.

E o confesiune a unei stări spirituale, înregistrată cu exactitate.

Mi-e somn de gânduri înseamnă că: mi-e dor să adoarmă gândurile, să tacă.

Un somn de jăratec semnifică un dor aprins de liniște interioară.

Volumul Pe-o gură de rai apare șase ani mai târziu, în 1943, și cu doi ani înainte, așadar de a se încheia războiul.

Botta nu se dezminte, practicând același stil și concepție poetică. La care, de altfel, nu va renunța nici mai târziu, în ciuda faptului că multe s-au schimbat (inclusiv) în poezia românească, de-a lungul acestor decenii.

Primul poem poartă titlul volumului. E o artă poetică, dorul fără sațiu fiind ușor de identificat cu dorul de poezie:

De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.

Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă piardă.

Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii-lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.

E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…

Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.

Oare Doinaș n-ar fi putut preface, peste câțiva ani, această alegorie în…baladă[1]?

Mai departe, va spune: „Și mi-a dat Domnul neliniștea setei nebune,/ rubedenia vulcanelor crăpate de sete,/ simpatia stâncii, a focarelor bete,/ purtam pe buze munți de cărbune” (Briareu).

Un cerb i se pare o „arătare noptoasă” care coboară tocmai „din vremea lui Gelu” (Cerb). Cu coarnele prinde luceferii și are „umedul bor însetat de izvoară”.

Se vede că Botta încearcă să contruiască un univers românesc în poezie, autohtonizând alegoriile care privesc însă, mai mult, o experiență lirică subiectivă.

Pe urmele lui Heliade, Macedonski și Ion Barbu, poetul încearcă să fie creator de eufonii și sunete onomatopeice, în poezia Trif nebun.

Poemul e de altfel un fel de Noapte de mai[2] a lui Botta, în care se străduiește să reproducă trilul privighetorilor:

Trif nebun! Vi, og, vi,
privighetori, vrăjitori, într-o zi,
vi, og, vi, i, og, vi,
privighetori, în păduri de alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

O, sfinte Soare! Și aruncai
deoparte cartea. Ce magic Mai!

Alei, păsăruie, nu amuți,
cântare cântă-mi în homerica zi,
zi-mi-o, cântarea, din cuib, din alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

Și cade amurgul. Mi-e umbra ușoară.
O pierde-m-aș pierde în multul albastru!, etc.

Remarcăm încercarea de a se apropia mai mult de peisajele tradiționale, sau, mai degrabă, de a construi poezia pe simboluri perene, străbune: codrul, cerbul, privighetoarea, ciocârlia…

Sunt elemente ale naturii regăsite, învigorate de poet, și pe care dorește să le reinventeze în versuri.

Așteptând „oaspeții în vestminte de friguri” (Anotimp), poetul contemplă același cer spre care își ridică foarte adesea ochii.

S-ar putea spune că cerul cu lună și cu stele e tot atât de frecvent în versurile sale ca în opera lui Eminescu.

Numai că panorama celestă a pierdut, între timp, din epoca romantică până în cea modernă, anumite atribute – fapt despre care am mai discutat.

Dar împrumută, în schimb, o anumită blazare umană, conștiința ruinelor spirituale.

Astfel, în același poem al lui Botta, „de himerice bolți se anină/ armele nopții, stelele-n ruină”.

Astrul nopții este însă: „frunte a lucrurilor, luna mea, proră”.

Declamațiile sunt oarecum firești pentru Botta…

Puțin mai departe, totuși, ne întâmpină o cu totul altă viziune nocturnă: „Ești al nopții miez putred,/ lună verzuie!”.

După care, ne vom întoarce din nou la concepția tradițională despre cerul înstelat ca „al nopților sublim policandru” (Clipei)…

Peregrinarea aceasta între atitudini și concepții, indecizia, altfel spus, e un simptom al erei moderne.

În luna lui brumar, „de aur oseminte văd prin geamuri” (Brumariul).

Versul reprezintă o sinteză peisagistică autumnală cu adânci semnificații.

Doar că Botta, ca odinioară Alecsandri, nu rămâne niciodată la pastel, ci evoluează spre narativ, spre o schiță de poveste.