Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

În p. 123, Kogălniceanu spune: „Aicĭ, în Evropa [Europa] luminată, oameniĭ cad la jenunche [în genunchi] numaĭ înaintea luĭ Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor”.

Spera să primească 400 de taleri pe vânzarea istoriei sale[1]. A trimis la Cernăuți, unui librar, 30 de volume[2].

Pe 7 decembrie 1837 își anunța tatăl că a încetat epidemia de holeră la Berlin[3].

De la p. 141 încep scrisorile către surorile sale…și tot în limba franceză. Până în p. 185.

Din p. 186 încep scrisorile scrise în drum spre Moldova. Prima e scrisă din Cracovia, pe 20 februarie/ 4 martie 1838[4].

Din nou despre evrei[5]: (imagine text).

Pe 16 februarie 1846 îi scrie tatălui său din Paris. După două luni de stat la Paris[6]

Scrisorile către fratele său, din anii 1848-1849, încep în p. 198.

Însă el, cel care iubise atât de mult să vadă Parisul, pe 22 februarie 1849, într-o scrisoare către fratele său, Alecu, scria cu amărăciune: „Parisul de astăz[i] este maĭ trist decât însușĭ Viena”[7]. Nu ne spune însă motivul nefericirii sale.

Numește Constantinopolul numai Țarigrad[8]. În scrisoarea din 4 iulie 1849, de la Paris, amintește de „Nicu [Nicolae] Bălcescu”[9].

Pe 18 decembrie 1848, în scrisoarea de la Cernăuți, scrie că a rămas cu totul singur și că moare de urât[10].

Într-o altă scrisoare, din Paris, din 27 iunie 1849, aflăm că și la Paris era epidemie de holeră la acea vreme[11].

Din p. 238 încep indicii.

*

100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu

Apărute în vara lui 2013[12], fiind încurajat să le scrie după o bună receptare a unor memorii publicate în Lumea criticului, în 2000[13].

Primul evocat: Victor Eftimiu, care „nu știa cum să-și stăpânească personajele”[14]. Arghezi, după o conferință de 3 ore, a fost ovaționat până în stradă[15]. Pe Tudor Vianu l-a întâlnit la BCU, în primul an la Litere. În 1953[16].

Despre exmatricularea, din anul 4 de facultate, a lui Sorin Titel[17]. Pe Georgeta Mircea Cancicov a cunoscut-o personal[18]. La fel și pe Ury Benador[19], care moare în 1971[20].

Pe Arghezi l-a cunoscut datorită Adrianei Fianu, în 1960[21], pe când poetul împlinea 80 de ani[22]. Arghezi avea un apartament într-un bloc, pe bulevardul Aviatorilor, în apropierea Pieței Charles de Gaulle[23].

În 1974, la moartea lui Zaharia Stancu, lumea literară a trăit „sentimentul de catastrofă”[24]. Și autorul găsește că Stancu avea „o doză de histrionism”[25], pe lângă distincția cu care se impunea[26].

I-a cunoscut pe Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu[27].

Începând cu p. 39 vorbește despre Mihail Crama, pseudonimul lui Eugen Enăchescu, mort pe 16 aprilie 1994[28].

Pe Ion Caraion, Dimisianu l-a cunoscut în 1964-1965[29]. Au fost colegi de redacție la România literară după 1968, adus de Geo Dumitrescu, cu care Ion Caraion era prieten[30].

Caraion locuia într-un mic apartament din Colentina, alături de soția și fiica sa, Marta[31]. Numele real al lui Caraion: Stelian Diaconescu[32].

George Ivașcu a făcut critică de întâmpinare[33] și „a jucat un indiscutabil rol benefic”[34].

Pe Geo Dumitrescu l-a cunoscut prin 1960[35]. Și autorul consideră că urmașii literari ai lui Geo Dumitrescu sunt Marin Sorescu și Mircea Dinescu[36].

L-a cunoscut și pe Crohmălniceanu, care a murit în anul 2000[37]. Despre Breban în p. 96-101.

Cu Nichita Stănescu la un pahar[38]…dar nu îi plac „abundente[le] publicistici hagiografice”[39] apărute după moartea lui. L-a cunoscut pe Fănuș Neagu[40], pe Cezar Baltag[41], pe Ștefan Bănulescu[42].

În p. 173, autorul spune că „[Nicolae] Manolescu prezintă asemănări de comportare socială cu Lovinescu”.

Și-a distrus propriul jurnal și regretă asta. Consideră gestul o „automutilare”[43]. Îl începuse în 1974[44].


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori (1834-1949), cu o prefață și cu indice de lucruri, de nume proprii și de cuvinte de Petre V. Haneș, profesor secundar, Ed. Minerva, București, 1913, p. 124.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 128.

[4] Idem, p. 186.

[5] Idem, p. 187.

[6] Idem, p. 196.

[7] Idem, p. 210.

[8] Idem, p. 219.

[9] Idem, p. 220.

[10] Idem, p. 223.

[11] Idem, p. 227.

[12] Gabriel Dimisianu, Amintiri și portrete literare, col. Memorii și Jurnale, Ed. Humanitas, București, 2013, 214 p.

Despre autor a se vedea:

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/autori/dimisianu-gabriel/.

[13] Idem, Cuvânt preliminar.

[14] Idem, p. 8.

[15] Idem, p. 10.

[16] Idem, p. 11.

[17] Idem, p. 14.

[18] Idem, p. 18.

[19] Idem, p. 19-27.

[20] Idem, p. 27.

[21] Idem, p. 28.

[22] Idem, p. 29.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 32.

[25] Idem, p. 35.

[26] Idem, p. 32.

[27] Idem, p. 36.

[28] Idem, p. 39.

[29] Idem, p. 43.

[30] Idem, p. 44.

[31] Idem, p. 45.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 49.

[34] Idem, p. 50.

[35] Idem, p. 54.

[36] Idem, p. 57.

[37] Idem, p. 68.

[38] Idem, p. 109.

[39] Idem, p. 113.

[40] Idem, p. 126-133

[41] Idem, p. 134-138.

[42] Idem, p. 139-141.

[43] Idem, p. 210.

[44] Idem, p. 209.

Did you like this? Share it: