Istorie III. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

95. Panait Istrati despre marxism

În articolul Tolstoim sau bolșevism, din 1919, Istrati scria:

„Dl [Pavel] Birukov ne spune că marxismul este o doctrină „amorală”, căci nu oferă nimic sufletului. Dar tocmai în asta stă forța ei. Este o doctrină pur materialistă, care se bazează pe adevăruri istorice și pe legi economice.

Marxismul nu este o dorință izvorâtă dintr-un suflet mare, nu propovăduiește nimic și nu ațâță nimic.

Marxismul este expresia rece a unui calcul matematic, o profeție științifică prin care, pentru prima dată, proletariatul intră în istoria lumii ca factor economic, ca factor conștient de destinul lui, nu ca o masă smiorcăită cu ochii la cer…”[1].

Autorul pledând pentru marxism…

*

96. Articolele literare ale lui Steinhardt

George Ardeleanu le-a republicat în 2012[2]. E vorba despre 65 de articole.

Din Repere biobibliografice, aflăm că Nicu-Aureliu Steinhardt se naște pe 29 iulie 1912, la București. În casa părintească din Calea Moșilor, nr. 208[3].

Studiază la Liceul „Spiru Haret”, a fost coleg de liceu cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Mircea Eliade, în 1929 o cunoaște pe Monica Lovinescu, în 1934 scrie sub pseudonimul Antisthius[4], devine Doctor în Drept în 1936, colaborează la Revista Fundațiilor Regale la recomandarea lui Camil Petrescu[5] iar între 1937-1939 face „călătorii de studii în Elveția, la Paris și la Londra”[6].

Pe 4 ianuarie 1960 e arestat de Securitate, nu vrea să fie „martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat”[7], e condamnat la 12 ani muncă silnică iar pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, e botezat ortodox de Ieromonahul Mina Dobzeu[8].

A fost eliberat în august 1964, primește Taina Sfântului Mir la Schitul Darvari din București și se angajează ca „muncitor necalificat”, refuzând orice „colaborare cu comunismul”[9].

În 1972 termină de scris Jurnalul fericirii, care are 570 de pagini în formatul dactilografiat[10]. I se confiscă manuscrisul, de către Securitate, pe 14 decembrie 1972. În 1975 i se returnează. Pe 14 mai 1984 i se confiscă din nou. El va fi publicat, în 1990, de către editura Dacia[11].

 Între 1978-1980, la Paris, locuiește în casa lui Mircea Eliade, discută cu Cioran și „aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne și la Louvain”[12].

În 1980 publică cartea de față, Incertitudini literare, pentru care primește premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din București.

Și tot în 1980, el optează pentru monahism, la Mănăstirea Rohia[13].

E primit la Rohia pe 16 august 1980[14]. În 1988 au loc discuțiile cu Ioan Pintea[15].

Părintele Nicolae Steinhardt adoarme în ziua de 30 martie 1989[16].

Textul propriu-zis al cărții începe în p. 55 și se termină în p. 394. Textul introductiv al lui Ardeleanu e tipărit între p. 17-51.

Și de la Ardeleanu aflăm că Steinhardt a fost eliberat din închisoare pe 3 august 1964. Închisoarea ultimă fiind Gherla[17].

Steinhardt a dedicat cartea „memoriei lui Dinu Pillat”[18].

Și primul articol e despre Malraux[19], pe care îl caracterizează ca scriitor al interiorității și al rigorii[20]. Pe Virginia Woolf o consideră o „mare romancieră realistă a veacului XIX”[21]. Iar în discuția despre Stendhal, găsește că acesta căuta să își termine fraza cât mai repede[22].

Despre balada Miorița, Steinhardt spune că e „principalul produs al geniului popular”[23] și că ea reprezintă „un caz tipic de glorificare a procesului transfigurării[24]. Tot aici, el consideră comentariul lui Mircea Eliade la Miorița drept „tâlcuire riguroasă”[25].

Folosește pe „neîndoios” în p. 91, consideră Jurnalul lui Alexandre Dumas o scriitură „fără îngrijire și [cu]…multe lucruri lipsite de interes, profunzime ori semnificație”[26], pe când, pe Jules Verne, îl crede „nemuritor”[27] în scrisul său, pentru că e „autorul cel mai tipic – și încheietor de formație – al fazei de încredere în atotputernicia, caracterul progresist și efectele strict binefăcătoare ale științei”[28]. Căci „secolul XX…a pus capăt viziunii total optimiste și încrezătoare [în știință] – viziune oarecum simplistă, „vulgară” – din secolul XIX”[29].

Cruzimea  e unflagel al lumii contemporane și [o] obsesie a literaturii „negre””[30].

Fețele tăcerii, romanul lui Augustin Buzura din 1974, „este o carte nespus de tristă[31]. Dar lecția ei e aceea că „suferința este o admirabilă școală a cunoașterii[32].

Fantasticul lui Mircea Eliade e oriental sau ortodox[33] și nu suprarealist ca cel occidental[34].

Autorul consideră piesele de teatru ale lui Oscar Wilde drept niște „politicoase melodrame, comedii convenționale, iscusit construite, dovedind un dar scânteietor al dialogului de salon și al replicelor cu priză la public”[35].

Îl laudă pe Odobescu[36] pentru Pseudokynegeticos[37].

Delirul lui Marin Preda îl consideră a fi „de sănătoasă tradiție stendhaliană”[38].

Observă că „dealul e unul din motivele cele mai frecvente la Horia Bernea”[39]. În pictura acestuia.

Însă Steinhardt se pierde în propria sa erudiție fără să ne arate că gândește profund și coerent despre persoanele dezbătute.


[1] Panait Istrati, Trei decenii de publicistică, vol. 2, Între banchet și ciomăgeală (1919-1929), ed. îngrij. de Ion Ursulescu, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 11-12. Volumul citat are 499 de p.

[2] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. îngrij., studiu introd., note, ref. critice și indici de George Ardeleanu, cu repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia și Ed. Polirom, Iași, 2012, 433 p.

[3] Idem, p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 10.

[6] Idem, p. 11.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 12.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 13.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 13-14.

[15] Idem, p. 15.

[16] Idem, p. 16.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 53.

[19] Idem, p. 59.

[20] Idem, p. 62.

[21] Idem, p. 66.

[22] Idem, p. 70.

[23] Idem, p. 91.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 105.

[27] Idem, p. 110.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 111.

[30] Idem, p. 125.

[31] Idem, p. 128.

[32] Idem, p. 130.

[33] Idem, p. 151.

[34] Idem, p. 150.

[35] Idem, p. 168.

[37] N.[icu-Aureliu] Steinhardt, Incertitudini literare, ed. cit., p. 171.

[38] Idem, p. 208.

[39] Idem, p. 232.

Lumină de duminică

Lumină, ce liniște,
ce aer de lumină,
ce liniște e în lumina de dimineață
și ce dulceață în
lumina de seară.

Ce veselie e liniștea
și ce ochi drăgăstos are lumina care se naște!

Lumina dimineții e calmă
iar lumina înserării
e atât de iertătoare.

Înotăm în lumina
în care cântă un guguștiuc
și ne scufundăm în
lumina
în care greierii
își acordează viorile.

Ca dintr-un ocean de lumină în altul
traversăm ziua, viața,
umplându-ne ochii
de cuțite dulci,
de valuri marine,
de înspumate fără spume.

Cine poate picta lumina?

Cine poate vedea vuietul ei
de intensitatea imensității?

Rembrandt a văzut doar o petală

Lumină de liniște…
Lumina e o liniște
mai mare decât tăcerea,
ea e o liniște
care se face
interior.

Lumina e liniște.

Pentru că toate lucrurile
trebuie să existe în lumină
și nimic nu se vede
fără liniște.

Iar liniștea nu e tăcere,
ci ființă.

Dacă lumina ar fi guralivă,
nu ne-am putea auzi unii pe alții,
dar lumina vorbește
cu ochii.

Oriunde e lumină,
e o liniște care nu tace.

E forfotă a nemișcării.

Istorie III. 42

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

Grigurcu[1] a scris despre el[2].

T. este ocultat[3], cel care cumpără „o gâscă și cartofi”[4]. Însă T. „lucrează la catedră”[5], adică a fost coleg de catedră, la facultate, cu autorul.

Ironic la adresa lui Adrian Păunescu[6]. Tudor Țopa îi scrie o scrisoare „cam zurlie”[7]. Încă o băută cu Maestrul[8].

Țăranii „precupeți”, la București, vindeau o gâscă cu 100 de lei în 1980[9].

Și tot în 1980, Ciocârlie avea peste 4.000 de lei la CEC[10].

Numele lui Liiceanu apare în p. 161. Radu Petrescu face pancreatită în 1981[11]. În p. 184 apare „tușa Lola, tanti Chiva și uica Ion”.

Daniel Vighi a fost, împreună cu Marcel Tolcea, în vizită la Nichita Stănescu[12]. Însă reîntâlnim din nou invidia autorului pe marii scriitori contemporani cu el. Pentru că, despre poemul dăruit de Nichita celor doi, spune: „s-au ales cu o poezie fircălită pe o foaie de caiet. [Și] de emoție, s-au urcat în trenul de Iași”[13].

Însă orice poezie compusă pe loc și scrisă de mână e fircălită/ mâzgălită pe hârtie/ scrisă febril. Iar Nichita le-a făcut o mare cinste unor tineri…că le-a dăruit un poem. Ce a dăruit vreodată autorul, din scrisul său, celor care l-au vizitat? Ce a compus, pe loc, pentru cineva?

Dar dacă darul lui Nichita a fost „o mâzgălitură pe hârtie”, Livius Ciocârlie s-a bucurat însă că lui Nichita i-au plăcut poeziile „fine” ale lui Marcel Tolcea[14]. Pentru că autorul știa cine e Nichita…dar nu dorea să recunoască acest lucru. Și asta este invidia: a nu vrea să recunoști valoarea cuiva și nu a nu o înțelege!

Mihăieș apare în p. 185, autorul, într-o noapte, se visează boier[15], o cafea la Caransebeș[16], pe Corina (?) „o trage ața spre literatură”[17] iar „lumea e un război generalizat al pulsiunilor”[18]. În p. 196 mărturisește că citește din Scriptură, însă „nevrotic”, alături de cărți de Manolescu, Zaciu, Papahagi, Ricoeur, Faulkner, Sorin (?)”[19]. Și tot din p. 196 aflăm că Marin Preda abia murise.

Studenții lui 1981: „Examen oral până la douăsprezece. Nivel de limbă submarin, lecturi deloc, dar au tocit de prin cursuri, speriați de renumele meu de capsoman[20].

Nu a scris cu plăcere ceea ce a publicat[21]. Și, deopotrivă, scrie anevoios: „Mă foiesc zile întregi până încep un articol, de parcă nu știu ce minuni aș pregăti. Ce scriu cu vervă e superficial”[22].

Mircea Mihăieș îl sună în 1981 și îl anunță că a devenit profesor „într-un sat de lângă Oradea, [iar] nevastă-sa prin Harghita”[23].

Cumpără „o carte pentru copii de Ana Blandiana”[24]. Îl cunoaște pe Emil Brumaru în p. 219 și se întâlnește cu „Pepelea de la engleză”[25].

X îl laudă în față și îl denigrează pe la spate pentru un articol despre Eminescu[26].

Oamenii stăteau la coadă în fața unui „ghișeu liliputan[27]. Adică minuscul.

Mircea Dinescu e bolnav în p. 275. Însă, cu toată boala lui, „ne spune poeziile scrise în ultima vreme, unele contestatare, altele cu imagini neașteptate despre care zice că sunt mișto. Mulțumit de ce face, fără nimic supărător. Chiar și așa, diminuat [din cauza bolii], umple camera de viață, de minte tânără, de curajoasă nepăsare. E tonicul perfect. Cu unul ca el pe aproape, treci mai ușor prin Istorie”[28]. E pentru prima dată când laudă pe cineva la modul absolut…

Pentru că Sorin „e în Olanda”[29], înseamnă că e vorba despre Sorin Alexandrescu[30].

Eugen Simion îi dă o carte a lui în manuscris, pentru ca să o citească[31]. Dorin Tudoran e amintit în p. 281. Vorbește cu Mircea Martin[32], Nicolae Manolescu „a avut necazuri cu sănătatea, cu boala…de care au murit și tatăl, și bunicul lui”[33], în p. 297 îi amintește pe Sorin Dumitrescu și pe Andrei Pleșu, vorbește cu Bujor Nedelcovici despre polonezi[34], cu Petre Stoica despre fotbal[35]…și se termină anul 1981[36].

În 1982, îi judecă pe oameni „după distanța pe care o pun între cuvintele mângâioase și adevăratul mesaj[37].

N. Manolescu a fost consultat de un medic din Cluj[38]. Tatăl autorului împlinea 77 de ani în 1982[39]. În p. 321 apare și Alex. Ștefănescu[40] (pe care îl cheamă, de fapt, Alexandru Ștefănescu).

Prima însemnare pe 1983 e din luna martie[41]. Primește o „scrisoare amabilă” de la Dan C. Mihăilescu[42]. Zoe Dumitrescu-Bușulenga e amintită, în treacăt, în începutul p. 344.

Cine e „Moș Poveste”[43] de la facultate? Apare „familia X”[44]. Ceaușescu și „o nouă teorie despre viață”[45].

Artur Silvestri a scris împotriva lui Ciocârlie în Luceafărul. În 1983[46].

Îl apără Norman Manea, tot în Luceafărul. Iar autorul își notează: „atenții prietenești aproape că n-am avut până acum decât de la evrei[47].

Și Jurnalul se termină în p. 383, unde amintește că a fost „atacat” și în Săptămâna.

Între p. 387-422 ale cărții avem note despre autor din dosarul său de la Securitate.

Sursa Arbore N., pe 25 aprilie 1966, ne spune că Ciocârlie era pe atunci „asistent de limbă Franceză la Institutul Pedagogic”[48].

Într-o notă din 18 iunie 1989[49], aflăm că era influențat de N. Manolescu și că dorea „să întreprindă acțiuni ostile, contestatare, fiind de acord cu „scrisorile de protest”, semnate de scriitorii Mircea Dinescu, Dan Deșliu din Capitală și cu scrisoarea „celor șapte scriitori” în apărarea susnumiților”[50].

Dintr-o notă a Securității din 18 octombrie 1988 aflăm că pe 17 octombrie 1988 Alexandru Paleologu a fost la Timișoara și a fost cazat la hotelul Continental[51].

Și tot din aceeași notă, că Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieș și Adriana Babeți-Simlovici[52]au cultivat insistent pe Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Eugen Simion, cunoscuți ca rezistenți față de conducerea domeniilor”[53].

Din nota informativă a zilei de luni, 14 noiembrie 1988, în care se prezintă o discuție telefonică între Manolescu și Ciocârlie, aflăm că autorul era „conferențiar universitar la Timișoara”[54].


[2] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 138.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 139.

[5] Idem, p. 143.

[6] Idem, p. 145.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 153-154.

[10] Idem, p. 157.

[11] Idem, p. 165.

[12] Idem, p. 184.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 187.

[16] Idem, p. 191.

[17] Idem, p. 194. Expresia vine de la lațul cu care se prind păsări.

[18] Idem, p. 196.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 201.

[21] Idem, p. 208.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 214.

[24] Idem, p. 215.

[25] Idem, p. 259.

[26] Idem, p. 266.

[27] Idem, p. 270.

[28] Idem, p. 275.

[29] Ibidem.

[31] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 280.

[32] Idem, p. 281.

[33] Idem, p. 281-282.

[34] Idem, p. 298-299.

[35] Idem, p. 299.

[36] Idem, p. 300.

[37] Idem, p. 301.

[38] Idem, p. 304.

[39] Idem, p. 317.

[41] Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983, op. cit., p. 334.

[42] Idem, p. 336.

[43] Idem, p. 344.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 346.

[46] Idem, p. 379.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 387.

[49] Idem, p. 389.

[50] Idem, p. 390.

[51] Idem, p. 398.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 398-399.

[54] Idem, p. 400.