Lună: august 2013

Mesajul PFP Daniel de Ziua Limbii Române [31 august 2013]

Leave a comment

Ziua Limbii Române – sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român

Sunt multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

Limba naţională nu este doar un simplu mijloc de comunicare funcţională în societate, ci este o parte constitutivă a modului nostru propriu de a fi în lume şi de-a cultiva comuniunea etnică în ţară şi pretutindeni, ca neam sau popor.

Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată şi susţinută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul României, are ca izvor de inspiraţie un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat şi s-a revenit la grafia latină. Lupta pentru libertate se asocia atunci cu dreptul de vorbi şi a scrie oficial în limba părinţilor şi a bunicilor.

După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991) „limba noastră cea română”, cum a numit-o poetul Grigore Vieru, a fost sărbătorită în fiecare an, la data de 31 august, în mod oficial în Republica Moldova, şi cu ecou pozitiv în România, prin manifestări de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi simţire românească.

Această sărbătoare reprezintă un fericit prilej de a redescoperi împreună cu toată suflarea vorbitoare de limbă română din întreaga lume demnitatea şi unitatea unui neam iubitor de Hristos, de multe ori răstignit în istorie, dar totuşi viu şi purtător de multe lumini şi binecuvântări, păstrate şi cultivate în mod paşnic şi smerit.

Biserica neamului românesc a acordat întotdeauna o atenţie deosebită limbii vorbite de poporul dreptcredincios, şi a făcut din aceasta veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic. De aceea, poetul preot basarabean Alexei Mateevici a identificat limba poporului român cu „limba vechilor Cazanii”, subliniind astfel rolul cultului ortodox în promovarea limbii române. Iar Mihai Eminescu a numit Biserica noastră „maica spirituală a neamului românesc”, cunoscând bine că primele şcoli şi primele cărţi tipărite au apărut prin grija Bisericii Ortodoxe Române.

În viaţa şi istoria poporului român, cultul şi cultura s-au dezvoltat în simbioză, iar limba română a fost mereu liantul viu dintre credinţă, cuget şi simţire.

Traducerea Bibliei şi a cărţilor de cult în limba română sunt pietre de hotar ale acestei simbioze binecuvântate. De pildă, Cazania sau Cartea românească de învăţătură a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (Iaşi, 1643), Noul Testament de la Bălgrad, tipărit de Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei (1648), Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Mitropolit Dosoftei (1679) şi Biblia de la Bucureşti (1688) sunt mărturii elocvente ale împreună-lucrării dintre credinţă şi cultură în istoria neamului românesc.

În prefaţa Cazaniei din 1643 a Mitropolitului Varlaam, de la a cărei tipărire se împlinesc anul acesta 370 de ani, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Întrucât a dorit să fie totdeauna cât mai aproape de popor, Biserica Ortodoxă Română foloseşte de trei secole, în cultul ei liturgic, limba vie a poporului dreptcredincios. Liturghia din fiecare zi şi toate slujbele noastre se săvârşesc în limba vorbită şi înţeleasă de popor, iar, periodic, la 10-15 ani, textele liturgice sunt atent actualizate, astfel încât se păstrează mereu o dreaptă cumpănire între tradiţie şi actualitate, între parfumul arhaic al graiului bisericesc şi evoluţia naturală a limbii române din zilele noastre.

Pentru generaţiile de astăzi, vieţuind de o parte şi de alta a Prutului, limba română comună este o bază solidă de comunicare şi comuniune fraternă, de facilitare a accesului la educaţie şi mass-media, în special pentru elevii şi studenţii noştri.

Astăzi, identitatea etnică şi unitatea lingvistică sunt pivotul conştiinţei dăinuirii noastre bimilenare ca popor latin de credinţă creştină apostolică.

De asemenea, limba română devine tot mai mult o punte de legătură între diaspora şi ţara-mamă, dar şi o contribuţie distinctă a românilor la patrimoniul spiritual european, care se afirmă azi ca bogăţie multilingvistică şi multiculturală.

După cronografele din vechime, ziua de 31 august încheie anul bisericesc şi oferă tuturor un moment de evaluare a rodirii în fapte a gândurilor şi cuvintelor ce s-au rostit în timp.

Dorim ca această Zi de sărbătoare a Limbii Române să fie pentru noi toţi zi de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi de bucurie pentru comuniunea în credinţă, cuget şi simţiri, exprimată în „dulcea şi frumoasa” noastră limbă românească.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, să reverse în inimile şi în cugetele noilor generaţii de români bucuria de a citi, asculta, vorbi şi cultiva limba română, aceasta fiind prima dovadă a unităţii noastre de credinţă şi cultură, de cuget şi simţire.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au contribuit şi contribuie ca Ziua Limbii Române să fie o adevărată sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

O „beatificare” văzută la televizor

One comment

Alegerea clădirii Romexpo pentru „beatificarea” monseniorului Vladimir Ghika a fost una strategică. Bine aleasă. De unde se vede că și romano-catolicii din România au nevoie de catedrale gigant pentru slujbe speciale.

A doua pe care o puteau alege era Casa Poporului. Numai că nu au vrut să amestece politicul în religios deși toți reprezentanții de seamă ai politicii au participat la slujbă.

Invitați din afară, familia „beatificatului” pusă în față, eșarfe omagiale, muzică corală și instrumentală, scaune pentru toată lumea. Greco-catolicii alături de romano-catolici la „liturgie”, dar ceva mai în spate…și trimisul papei ca proclamator al „beatificării”.

Slujba ba în latină, ba în română, cu pasaje în franceză, engleză, germană, arabă…a dat impresia de „liturgie catolică/universală” și nu de una care se oprește la aspectul național al evenimentului.

Monitoare în care participanții se observau și zâmbeau…multă lumină, o cruce înaltă, chipul omagiatului și tot ceremonialul făcut cu un calm cerebralizat, anost, lipsit de stângăcii.

*

Bineînțeles că nu putem minimaliza suferințele și torturile demonice trăite de monsenior în închisorile comuniste. Nici realizările sale impresionante, dacă aflăm că a creat primul serviciu de ambulanță din România, în 1907 și că a înființat primul dispensar gratuit din România, în 1906,  alături de multe altele.

Însă, din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe…„beatificarea” sa e lipsită de relevanță.

Pentru că nu e un Mucenic al Ortodoxiei ci un eretic.

Pentru că orice „beatificare” și „sanctificare” făcută de Papa de la Roma nu are nicio relevanță pentru Biserica Ortodoxă de pretutindeni.

Biserica Ortodoxă își canonizează Sfinții ei…și nu îi recunoaște pe cei ai altor confesiuni și religii.

Dar cred că mesajul zilei de azi, primit din partea romano-catolicismului, pentru Biserica Ortodoxă Română, e acela că Biserica noastră trebuie să privească mult mai profund problema canonizărilor și mult mai solemn.

Pentru că noi am dat impresia, din punctul meu de vedere, că Sfinții români canonizați sunt „mai mult români” sau „doar  români” și nu ai întregii Ortodoxii.

Pentru că nu am transformat canonizările în evenimente universale ale Bisericii Ortodoxe ci le-am privit sub aspect zonal.

*

Soare, lume multă, slujbă televizată integral de TVR 1.

Titi Dincă și Wilhelm Dancă au fost comentatorii TV ai evenimentului.

Fără întrebări insinuante, fără jocuri de cuvinte, fără ironie…deși Titi Dincă a dat mai tot timpul din picior, pe sub scaun, semn de enervare.

Însă la slujbele ortodoxe se practică ironiile, se practică supozițiile, edulcorările, minimalizările în direct, la TV.

*

I-am remarcat pe președinții Constantinescu și Iliescu, pe Adrian Năstase și pe soția sa, pe Murat Iusuf (muftiul musulman), pe Victor Opaschi de la Culte, pe Cristian Diaconescu, pe Eugen Simion, pe Constantin Bălăceanu-Stolnici…pe mai mulți alții.

Reprezentanți ai cultelor și politicieni, ortodocși și catolici, greco-catolici…chiar dacă, mulți dintre ei, știau prea puține lucruri despre persoana monseniorului.

Dar astfel de evenimente sunt evenimente publice și identitare, care dau o direcție.

Și sunt preferabile evenimentelor huliganice, resentimentare, care învrăjbesc la nivel social.

*

Crezul cu Filioque, un Tatăl nostru aproape identic cu cel ortodox, tămâie și lumânări, de ce mai fac cădelnița cu fir lung, dacă ei cădesc aproape de bază?, pe masa de slujbă un fragment din osemintele monseniorului, după model ortodox, și împărtășirea sub o singură formă, primită în palmă sau direct în gură de către credincioși…când ierarhia se împărtășește din ambele…

Bineînțeles, ca teolog și preot ortodox, nu cred că a avut loc vreo „sfințire” a darurilor la „liturgia” de la  Romexpo…și nici nu cred în „sfințenia” monseniorului Ghika, pentru că sfințenia ține de adevărata Biserică și de adevărata credință.

Iar afirmația celui „beatificat”, cum că s-a făcut catolic, pentru ca să fie și mai ortodox e falsă. Pentru că trebuie să fii ortodox, pentru ca să trăiești adevărata catolicitate/ adevărata universalitate a Bisericii, de acum și din orice secol al ei.

*

De dragul bunelor relații dintre culte, nu trebuie să măsluim adevărul!

Pentru că Biserica Ortodoxă e Biserica ce nu încorporează și romano-catolicismul, protestantismul, neoprotestantismul etc.

Din toată teologia și slujirea Bisericii Ortodoxe se observă identitatea ei apostolică și patristică, fără imixtiuni din afară.

Iar de la 1054 încoace niciun „canonizat” romano-catolic nu a intrat în cultul Bisericii Ortodoxe.

De aceea noi putem avea relații amiabile, teologice și frățești, pentru că toți suntem frați între noi, indiferent de ce credință sau neam suntem, dar nu putem împrumuta lucruri care nu ne sunt proprii.

Reprezentanții noștri au fost la eveniment, muftiul a fost și el, și greco-catolicii au fost la eveniment…dar toți rămânem „cu ale noastre”.

Așa că evenimentul „beatificării” monseniorului Ghika este un eveniment intern al romano-catolicismului românesc, chiar dacă mediatizat TV, pe care nu l-am obstrucționat dar pe care nici nu l-am asimilat organic.

Pentru că, tot la fel ne tratează și ei pe noi, când participă la evenimentele noastre eclesiale: ca pe evenimentele noastre, la care ei participă…dar pe care nu și le asumă.

*

Însă, dacă din primii doi români „beatificați”, unul e ungur (Szilárd Bogdánffy) iar celălalt șvab (János Scheffler), atunci papa Francisc e primul papă care se gândește și la un român catolic.

După cum ne-a anunțat profesorul Wilhem Dancă, urmează o altă „beatificare” la Iași, în curând. A unui alt episcop român.

Așa că papa Francisc are o strategie pentru România…și nu a inițiat un simplu experiment mediatic.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [21]

One comment

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Dar acestea au apărut așa cum trebuiau să apară, în mod oportun, creatura slujind Creatorului și la dorința Lui.

[Căci Duhul Sfânt] rămânând în El Însuși neschimbabil [incommutabiliter], [ele] au fost mutate și schimbate, spre simbolizarea și arătarea Lui [ad Eum significandum et demonstrandum], după cum trebuia să fie simbolizat și arătat muritorilor.

Așadar, deși acea porumbiță a fost numită Duhul (Mt. 3, 16) și despre acel foc – când s-a spus: „Li s-au arătat lor”, zice, „acele limbi împărțite, ca de foc, care au și stat peste fiecare dintre ei și au început a vorbi în limbi, fiecare în modul în care Duhul îi dădea lui să spună [pronunciare]” (Fapt. 2, 3-4) – [s-a zis astfel], ca să releveze faptul că prin acel foc a fost arătat Duhul Sfânt, la fel ca și prin porumbiță.

[Însă] nu Îl putem numi, așadar, pe Duhul Sfânt, și Dumnezeu și porumbiță sau și Dumnezeu și foc, [la fel] după cum spunem că Fiul este și Dumnezeu și om.

[Și] nici după cum spunem că Fiul este Mielul lui Dumnezeu, zicând [astfel] nu numai Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In. 1, 29), ci, la fel, [și] Ioan Evanghelistul văzându-L în Apocalipsă pe Mielul ucis [Agnum occisum] (Apoc. 5, 6).

În mod evident, acea vedere profetică [visio prophetica] nu este arătată ochilor trupești prin forme trupești, ci în Duh, prin imagini spirituale ale chipurilor [corporum][1].

Cu adevărat, pe acea porumbiță și pe [acel] foc i-au văzut cu ochii, oricare [au fost cei care] au văzut. Deși se poate [naște o] dezbatere despre foc, dacă a fost văzut cu ochii sau cu duhul, [judecând] după cuvintele utilizate astfel.

Căci nu a zis [că] au văzut limbi împărțite ca de foc, ci: „li s-au arătat lor [visae sunt eis]”.

Fiindcă nu cu aceeași semnificație suntem obișnuiți a spune s-a arătat mie, ca [atunci când] spunem: am văzut.

Și, cu certitudine, în acele vederi duhovnicești ale imaginilor trupești se obișnuiește a se spune atât mi s-a arătat mie, cât și: am văzut.

În acestea [însă], care sunt arătate cu adevărat ochilor într-o formă trupească evidentă, nu se obișnuiește a se spune mi s-a arătat mie, ci : am văzut.

Așadar, despre acel foc se poate face cercetare, în ce mod a fost văzut. Fie lăuntric, în Duh, deși [imaginea era] în afară, fie cu adevărat cu ochii trupești, prin vederea dinafară/ exterioară.

[Însă], într-adevăr, despre acea porumbiță, despre care s-a spus că s-a pogorât trupește, nimeni nu s-a îndoit vreodată că a fost văzută cu ochii.

[Dar] nu Îl putem chema pe Duhul porumbiță sau foc[2], așa după cum nu Îl numim pe Fiul piatră (fiindcă este scris: „Iar piatra era Hristos” [I Cor. 10, 4]).

Acum, deci, acea piatră era în creatură [in creatura] și prin acțiunea metodei [de a prefigura alegoric] este numită cu numele lui Hristos, pe Care Îl simboliza.

[Tot la fel] ca acea piatră pe care Iacov a pus-o la căpătâi și, de asemenea, a uns-o (Fac. 28, 18), spre a semnifica pe Domnul adormit [Dominum assumpsit].

La fel cum Isaac era Hristos[3], când spre jertfirea sa purta lemnele (Fac. 22, 6).

S-a adăugat acestora, deja existente[4], oarecare acțiune semnificativă[5]. Dar [care] nu [a fost] ca și cum acea porumbiță și [acel] foc au venit întru ființă dintr-o dată, numai ca să simbolizeze.

Mie mi se pare [a fi] mai mare asemănarea [cu porumbița și limbile de foc, a] acelui foc care i-a apărut lui Moise în rug (Ieș. 3, 2) și a acelui stâlp pe care îl urma poporul în pustiu (Ieș. 13, 21-22) și a fulgerelor și tunetelor care se întâmplau când s-a dat Legea în munte (Ieș. 19, 16).

Pentru aceasta, deci, s-a făcut vederea acelor lucruri materiale [corporalis][6], pentru ca [ele] să semnifice ceva anume și apoi să treacă[7].

*

Capitolul VII

12. Deci Duhul Sfânt a fost numit trimis, așadar, din cauza acelor forme materiale [corporales formas], care au apărut în timp spre a-L semnifica pe El [pe Duhul Sfânt] și care erau menite să Îl arate pe potriva simțurilor omenești [sicut humanis sensibus].

Totuși, nu s-a spus că [Duhul] este mai mic decât Tatăl, precum [s-a spus despre] Fiul, în conformitate cu chipul robului.

Pentru că acel chip al robului [forma servi] a intrat în unitatea persoanei [inhaesit ad unitatem personae] [Fiului], [pe când] acele chipuri trupești/ sub formă materială [corporales][8] au apărut la timp [ad tempus][9], spre a arăta că a fost o lucrare [opus] [a Duhului Sfânt] și au încetat de a mai fi după aceea.

De ce, deci, nu este și Tatăl numit trimis prin acele apariții trupești [species corporales], [adică:] focul rugului și stâlpul de nor sau de foc și fulgerările [fulgura] în munte, și prin oricare altele, dacă atunci au apărut în acest fel, când El a vorbit înaintea Părinților, [după] cum am învățat din mărturia Scripturii, dacă El Însuși S-a arătat prin acele moduri creaturale [creaturae modos] și chipuri exprimate trupește și prezentate în orizontul uman [de percepție și înțelegere]?

Dar dacă, prin aceasta [nu Tatăl, ci] Fiul a fost arătat, de ce [atunci], după aceea, atât de mult s-a numit trimis, când a fost făcut din femeie –  după cum spune Apostolul: „Deci când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie” (Gal. 4, 4) –, din moment ce și mai înainte [de a Se întrupa] a fost trimis, când prin acele forme creaturale schimbătoare S-a arătat Părinților?

Or, dacă nu se poate spune că [Fiul] a fost trimis cu adevărat, decât atunci când Cuvântul S-a făcut trup, de ce se spune că a fost trimis Duhul Sfânt, Care n-a avut nicio astfel de întrupare?

Dacă prin aceste lucruri văzute, cu adevărat, care sunt arătate/ încredințate [Părinților] în Lege și [în] Profeți [in Lege et Prophetis], nici Tatăl, nici Fiul, ci Duhul Sfânt S-a arătat, de ce acum[10], așadar, El este numit trimis, când prin acele moduri a fost trimis și înainte?

[1] Ceea ce spune, din nou, Sfântul Augustin, contrazice toate pretențiile romano-catolicilor cu privire la vederea cu ochii fizici. Iată că nici măcar pogorârea Duhului Sfânt ca o porumbiță sau ca limbi de foc, care a fost văzută de toată lumea, nu numai de către Sfinții Apostoli, adică nu numai de către oameni duhovnicești, nici aceasta așadar nu a fost o vedere oarecare, cu ochii trupești, ci cu toții au văzut în Duh.

Cu atât mai puțin nu se poate spune că Sfinții Apostoli au văzut lumina dumnezeiască pe Tabor cu ochii trupești, așa cum susține doctrina romano-catolică.

Mai departe, Sfântul Augustin va explica minuțios de ce consideră că este vorba despre vederi duhovnicești.

[2] Adică, deși cel puțin despre chipul porumbiței se spune că a reprezentat o revelare în formă trupească a Duhului Sfânt, ea nu trebuie înțeleasă ca o vedere destinată ochilor trupești, ci tot ca o vedere duhovnicească.

[3] Cu sensul: Sfântul Isaac L-a prefigurat pe Hristos.

[4] Piatra, lemnele și celelalte existau deja în lume, ele fuseseră mai înainte create de Dumnezeu și acum slujeau numai spre a fi simboluri, fiind luate din cele ce existau deja. După cum ne va explica Sfântul Augustin mai departe, situația nu a fost aceeași în cazul porumbiței sau al limbilor de foc.

[5] Cu rol de semnificare, de simbolizare.

[6] Adică au fost văzute de toți pentru că erau materiale. Și cu toate acestea nu erau lucruri obișnuite, deși aveau o substanță și o formă materială cunoscută.

[7] Adică, deși ele semnificau prezența lui Dumnezeu sau deși Dumnezeu era prezent în acele forme, ele nu au fost asumate în vreun fel în Dumnezeire și nici nu au devenit veșnice.

[8] Adică porumbița și limbile de foc.

[9] Într-un anume timp, când a vrut Dumnezeu.

[10] Prin chipul porumbiței și al limbilor de foc.

Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2013]

One comment

inceputul predicarii Domnului

Iubiții mei,

La mulți ani!

La mulți ani pentru noul an bisericesc, care începe azi, pentru anul bisericesc 2013-2014.

Pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie și noi ne rugăm ca Domnul să binecuvinteze „cununa anului”, adică tot acest ciclu de zile de până la 1 septembrie al anului viitor.

Pentru că numai El binecuvintează și numai de la El e toată binecuvântarea noastră. Tot începutul și cuprinsul și împlinirea bună. Durabilă. Reală.

Însă putem trăi începutul unui an sau începutul a ceva anume cu bucurie, dacă ea lipsește din noi?

Poate ceva anume să compenseze lipsa noastră de bucurie?

Și răspunsul e negativ: nu, nimeni nu poate înlocui bucuria care ne vine de la Dumnezeu!

Pentru că începutul e bucurie.

Bucuria începe o nouă viață. Bucuria înseamnă praznic, înseamnă întâlnire, înseamnă dragoste, înseamnă noutate.

Nu vin la Biserică pentru ca să îmi provoc bucuria ci să o trăiesc împreună cu alții. Dar o pot trăi dacă o am în mine.

Dacă o trăiesc permanent…și nu doar la Biserică!

Dacă am fost înviat din morți de Dumnezeu. Dacă am fost ridicat din păcatele mele. Dacă am fost umplut de bucurie, de ardoarea de a fi cu El.

De aici sentimentul de blazare, de plictiseală, de fugă din Biserică…al celor care nu au bucurie în ei, care nu au noutate harică.

Da, fără doar și poate, din Biserică ne vine izvorul harului…Dar nu ne vine doar pentru că venim la slujbă, ci pentru că viața noastră, de fiecare clipă e o slujbă.

La Biserică venim pentru slujba prin excelență, pentru bucuria comunitară, pentru a prăznui împreună. Dar asta pentru că noi, clipă de clipă, suntem…bucurie.

Însă când suntem noi bucurie, dacă tot ne plângem, tot ne înfricoșăm, tot ne panicăm?

Nu cumva bucuria noastră e stricată, e bolnavă, dacă are în ea multă necredință, multă delăsare, multă frică?…

Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] ne vorbește despre vindecarea de demonizare, despre puterea credinței, despre asceză și despre moartea și învierea Domnului.

Căci demonul „iese din el”, din copil, după ce Domnul îl dojenește/ îl mustră/ îl ceartă pe demon (v. 18).

Iar ieșirea demonului din om e numită vindecare de Evanghelie în Mt. 17, 18.

Tocmai de aceea vindecarea e tema noastră!

Vindecare ce are loc prin credință.

Căci credința care mută munții…e credința care se lasă înmulțită și transfigurată de Domnul.

Și cu harul Treimii noi mutăm munții, pas cu pas, din noi înşine!

Munții imenși, colosali, ai răutății noastre, ai prostiei noastre, ai nesimțirii noastre.

Căci de aceea Domnul pune în paralel grăuntele de muștar cu muntele: ca să ne dăm seama de diferența enormă dintre ce pare a fi credința (un grăunte) și ce e păcatul din noi (un munte).

Numai că această credinţă în Dumnezeu, ce pare mică, ce pare „o poveste pentru proști”, produce transformări considerabile, uluitoare în noi, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transfigureze persoana noastră.

Ea poate să scoată munții din rădăcini și să îi arunce în marea iertării lui Dumnezeu.

Ea, credința în Dumnezeu, poate să ne vindece de munți…de munții satanismului din noi.

Pentru că orice patimă, de care nu putem scăpa cu una cu două…e un munte, o povară, o greutate pentru noi.

Și numai când începi să lupți cu curvia în tine, cu patima drogurilor, a fumatului, a beției, a iubirii de bani, a mândriei, înțelegi cu ce…forțe, cu ce munți te bați.

Nu, copleșitor, cu adevărat, nu e să vezi că cineva scoate un munte și îl aruncă în mare!

Peste ceva timp…trece și emoția acestui eveniment copleșitor la prima impresie…sau fără replică.

Cu adevărat copleșitor e să fii vindecat interior de lucruri…de care credeai că nu poți să scapi…pentru care te-ai perpelit zile și nopți…și tot ai căzut în ele.

Copleșitor e să te curățești de patimi.

Și nu putem face asta fără Dumnezeu…Cel care scoate din noi demonii.

Însă El cere de la noi efort, un efort susținut, pentru deratizarea de demoni…pentru că ne cere rugăciune [prosefhis] și post [nistias] [MGK, Mt. 17, 21].

Prin [dia] rugăciune și post, ne spune versiunea scripturală greacă, ies demonii din om.

Asta neînsemnând că viața ortodoxă se reduce numai la rugăciune și la post.

Ci prin rugăciune și post s-a desemnat întreaga schimbare de profunzime a vieții noastre. Pentru că e nevoie și de spovedanie și de împărtășire și de citiri teologice și de metanii și de muncă și de evlavie și de sinceritate în toate ale noastre.

E nevoie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu dar așa după cum El voiește.

Pentru că El vrea să Îi așteptăm dorința, să Îi împlinim voia, să ne lăsăm conduși de El.

Însă nu prin asceza noastră se produce vindecarea noastră de patimi!

Asceza, curăția, efortul nostru e doar cadrul în care Dumnezeu lucrează vindecarea.

Harul Lui ne vindecă în mijlocul unei vieți care mereu se înnoiește datorită credinței în El.

Și de aceea, în credință și post, în nădejde și faptă bună, în iubire și în smerenie trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi…ridicarea noastră din boală…împlinirea dorințelor noastre bune.

Pentru că El vine când noi nu știm…El acționează când noi ne așteptăm mai puțin…El lucrează prin oameni și prin evenimente la care nu ne-am gândit niciodată.

De aceea trăim imposibilul cu Dumnezeu, imposibilul nostru, de-ne-gânditul după mintea noastră, pentru că El schimbă modul nostru în care noi percepem lucrurile.

Pentru că schimbarea vieții înseamnă și schimbarea opticii noastre.

Vedem mai profund pentru că suntem alții.

Nu, nu ne prefacem că suntem alții, ci chiar suntem alții, pentru că schimbările pe care El le-a operat în noi, ca Cel mai bun chirurg, ne-au vindecat de multe lucruri ascunse ale noastre!

De căderile noastre, El ne-a vindecat!

El ne-a ridicat din cădere, din durere, din nefericire.

Azi și mâine și mereu El ne va vindeca de căderile noastre, de păcatele noastre, dacă vom veni la El cu inimă simplă și îndurerată.

Pentru că inima simplă e inima care își asumă toată căderea. Și e plină de durere pentru că știe pe Cine L-a supărat.

Și noi venim la Dumnezeu, la Cel cu care trăim tot timpul și nu la un străin, nu la un tiran, nu la Unul care nu  știe ce vrem, ce gândim, ce facem noi.

De aceea vindecarea începe dinăuntru, de la punerea noastră în fața Lui, așa cum suntem, cu toate ale noastre, pentru ca El să opereze schimbările harice ale vindecării noastre.

Și vindecarea Lui e zăpadă duhovnicească, care acoperă și șterge murdăria noastră, e umplere de bucurie, de sănătate, de frumusețe.

Numai că frumusețea, ne învață tot Evanghelia de azi, vine de la Cel care a murit și a înviat pentru noi.

Pentru că cei care se bucurau prostește de suferința Celui răstignit pe lemn, nu aveau ochi să vadă măreția îmbrățișării Lui dumnezeiești.

Căci Se urcase la înălțime, la înălțimea îmbrățișării tuturor oamenilor, pentru ca pe toți să îi facă fii ai Tatălui Său, prin harul Duhului Sfânt.

De aceea, Hristos e izvorul frumuseții lumii reînnoite.

Hristos, Fiul Tatălui, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt a făcut toate cele ale creării și ale vindecării noastre, ne umple pe noi de frumusețe duhovnicească, adică de harul Său, tocmai pentru că El a învins pe Cruce toată căderea și mojicia umanității, toată decadența adusă de păcat.

A învins în umanitatea Sa tot păcatul pentru ca să ne dea tuturor posibilitatea să ne învingem mereu pe noi înșine.

Și El a coborât, prin moarte, în Iad, ca un Biruitor al morții și al Iadului…n-a putut să fie ținut de moarte Făcătorul vieții…I-a ridicat pe cei Sfinți ai Lui din moarte…și învierea Sa cea de a treia zi a fost înviere plină de slavă, pentru că El iradia, prin umanitatea Lui, la fel ca pe Tabor, strălucirea slavei Sale celei veșnice.

Atunci ei, cei care văzuseră umanitatea Lui transfigurată pe Tabor, și-au adus aminte când L-au văzut înviat…

Pentru că El era același!

Același Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Cel care întru persoana Sa cea veșnică a unit dumnezeirea cu umanitatea Sa luată din Pururea Fecioară Maria, pe care a lăsat-o nestricată, născându-Se din ea mai presus de fire.

El era același…și ne-a făcut pe noi plini de slavă…pentru ca să mutăm munții.

Toți munții…

De aceea când ne punem probleme false, când vorbim, ca niște copii, despre lucruri care par să nu fie controlate de Dumnezeu, să ne aducem aminte că noi nu ne-am născut pentru ca să mutăm soarele din loc sau pentru ca să îl gâtuim pe Antihrist ci pentru ca să…mutăm munții din noi…și dintre noi…

Munții neștiinței, munții neiertării, munții părerii de sine, munții intoleranței, aceia pentru care suntem în stare să săvârșim păcate abominabile și, în același timp, să avem conștiința că suntem „buni ortodocși”. Chiar „excelenți”.

Da, la început de an bisericesc…ni se cere să facem curățenie în noi!

Să vedem ce ne lipsește…

Să vedem cu prudență, cu sinceritate, în mod tranșant…pentru că de aici vine schimbarea.

Schimbarea reală, schimbarea prin care ne deschidem și noi brațele ca să Îl îmbrățișăm pe Cel ce ne-a iubit până la moarte și înviere. Care ne iubește veșnic.

Dacă nu se petrece schimbarea…atunci avem un suflet, un trup, o viață…fără sens…

Nimic nu ne poate umple, nimic nu ne poate împăca, nimic nu ne poate face bucuroși.

Pentru că bucuria vine de sus, din Treime, și e bucurie care ne scoate din morți, care ne înviază…pentru că ne face plini de bucurie.

Să avem bucurie, iubiții mei!

Să avem bucurie veșnică, netrecătoare.

Să avem bucuria dreptății, bucuria anului și a zilei care nu se mai termină, a anului plăcut Domnului, a zilei celei nesfârșite, adică bucuria Împărăției Sale.

La mulți ani și Prea Curata Treime, Dumnezeu nostru, să ne vindece pe noi de neiubire, de intoleranță, de tristețe, de moarte. Amin!

Cele mai neegalate așteptări

Leave a comment

A vorbi despre mâncare înseamnă a vorbi despre Dumnezeu pentru că El e sursa hranei noastre. Și când ne referim la mâncăruri, ne referim la gust, la ce e propriu pentru trupul nostru. Însă a vorbi despre prețuri înseamnă a vorbi despre ce avem sau nu în buzunare. Dar și prețurile sunt parte din munca noastră cu Dumnezeu. Pentru că primim, în schimbul prețului, mâncarea pe care ne-am câștigat-o cu Dumnezeu, adică muncind dimpreună cu El.

*

După soare și mare…au început ploile. Bucurie pentru pământ. Dar și vânturile. Vântul: expresie a mâniei…a pedepsei dumnezeiești…dar și a răcoririi noastre duhovnicești. Căci dacă nu e suflare de vânt duhovnicesc…e numai arșiță în suflet.

*

Frica de cutremur revine în România. Deși specialiștii spun că marile cutremure sunt…neprevăzute. Sunt la fel ca moartea: știi că vine dar nu știi…când. Și în așteptarea cutremurului, a morții, a mai binelui…stai în așteptare. Numai că e diferență mare între a aștepta stând, a aștepta nefăcând nimic…și a aștepta activ. De aceea cred că trebuie să așteptam împlinindu-ne prin ceva, printr-o muncă anume.

*

Nu numai poporul american are „un vis”, un ideal, ci orice popor și om are o aspirație fundamentală! Și poporul român a avut și are o aspirație fundamentală: să fie unitar, să fie sănătos, să fie împlinit, să se mântuiască.

*

Literaliștii preferă să creadă că Revelația dumnezeiască, cuprinsă în Scriptură și în Tradiție, e doar scrisă. De ce? Pentru că enunțurile revelaționale pot fi manipulate după bunul plac, la nivel rațional, fără să vezi, dincolo de cuvinte, un sens mai profund și unitar.

Teologii adevărați ai Bisericii însă văd, deopotrivă, textul și duhul textului. Adică scrisul și nescrisul Revelației. Tocmai de aceea, fără viață duhovnicească reală, fără cunoașterea mistică a vieții lui Dumnezeu, nimeni nu poate citi duhul textului și, implicit, a înțelege ceva, pe măsura lui, din Revelație.

Așa că Revelația dumnezeiască, ce a spus Dumnezeu Bisericii, nu e doar scris ci și un abis de nescris, care trebuie trăit, experimentat personal.

*

În Tradiția Bisericii s-a pus un mare accent pe fidelitate. Pe fidelitatea față de Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu a fost văzută ca primordială în viața noastră, ca cea care subsumează tot ceea ce gândim, facem, dorim. Și de aceea orice dorință și atitudine care nu face sens cu voia lui Dumnezeu e o depărtare de El, un păcat, o cădere din relația cu El.

*

Războiul are relevanță pentru tine doar când te…doare la modul proxim. De aceea, sărăcia din România, faptul că nu ai loc de muncă, că nu ai bani de lumină, de haine, de mâncare…toate astea sunt mai importante decât prezumatul război din Siria. Acesta e motivul pentru care, cei doi copii de ieri, cu pancarte despre războiul din Siria, pe care i-am văzut în centrul orașului…erau priviți cu duioșie…dar din care ieși repede. Pentru că ceea ce te doare…merge cu tine.

*

Schimbarea de perspectivă despre care ne vorbește Domnul adesea constă în faptul de a ne pune…în locul altuia. Ca să vedem ce am face în locul lui. Ce am fi făcut în locul lui…când el a ucis…când el a jucat la ruletă și și-a pierdut casa…când el și-a văzut copilul în flăcări din cauza unui scurtcircuit. Ce am face în atare situații? Pentru că marea diferență e între: ce crezi că poți să faci…și ce faci în situații reale, în situații fără ieșire.

*

Numărul cerșetorilor dintr-un oraș reprezintă gradul nostru de indiferență față de realitatea concretă a celorlalți. Cu alte cuvinte suntem de acord cu ideea că și noi putem fi, la un moment dat, unul dintre ei. Pentru că nici de noi nu se va îngriji nimeni…

*

Insinuările sunt reptile. Când demonii ne insinuează anumite gânduri rele în suflet, hule, necredință, răceală, răzbunare, neomenie…ne introduc șerpi cu care ne lasă să ne batem. Numai că șerpii se încolăcesc pe noi, ne sugrumă, ne deteriorează perspectiva în care vedem lucrurile. Dar toate astea se petrec pentru că noi am crezut un gând-dușman drept un gând-prieten.

*

Când vrei să schimbi pe „țigan” cu „rom” după sute de ani…sau „familia tradițională”, care e de când lumea, cu „consensualitatea gay” recentă, opoziția nu e doar de suprafață ci de mare adâncime. Înmormântarea lui Florin Cioabă ne-a arătat că românilor li s-a urcat până-n gât treaba „cu romii” și i-au spus pe nume: țigăneală.

Tot la fel, când vine treaba cu parada gay, aversiunea nu e doar punctuală…nu se referă doar la evenimentul care se petrece, că nu l-am putea suporta noi…ci e de amploare și, mai ales, de amplitudine. Pentru că românii sunt familiști, iubesc femeile, iubesc copiii, așa sunt de 2.000 de ani…și când vii să le propui altceva, e ca și când ai vrea să le propui o altă limbă, un alt fel de a mânca și de a trăi, o altă țară.

În aceeași manieră trebuie să înțelegem aversiunea noastră față de unguri sau ruși. Adică față de cotropitori. Imaginea asaltului asupra noastră stârnește reacții profunde, care ne depășesc rațiunea…căci ne simțim ultragiați profund.

*

Corupția instituțională nu e un fenomen financiar ci o carență teologică. Pentru că nu banii sau parvenirea sunt cauza corupției ci încercarea de a escalada instituțional la nivel social deși tu nu te știi capabil de așa ceva. Pentru că ștacheta e ridicată prea sus, cumperi un loc pentru care nu te țin brăcinarele. Finalul? Încurci lucrurile, faci din instituția în care ai parvenit o dărâmătură, nimeni nu are de câștigat.

*

Ai o mare problemă de percepție a oamenilor, dacă crezi că ceea ce tu ai trăit în familie…au trăit și alții în familia lor. Dacă crezi că, dacă pe tine te-a iubit mama ta sau ai avut un bunic iubitor…cu toți s-au petrecut la fel lucrurile. Adică avem o problemă serioasă de receptare a oamenilor și de interrelaționare cu ei, când încercăm să le impunem modul nostru de viață.

Pentru că primul lucru într-o relație, pe care trebuie să îl respectăm, e tocmai alteritatea, faptul că cel din fața mea e altul decât mine. Dacă eu cred că e ca mine în orice situație, fără să îl întreb și pe el cum vede lucrurile, cearta/ controversa începe, pentru că mă arăt ca unul care i-am trecut marginile cu nesimțire.

*

Trăim într-o cultură a aparenței.

În aparență ea e frumoasă pentru că e foarte cosmetizată. Când o scoți din haine și din rujuri și din cadrul unde pare o divă…e o femeie normală.

După cum, în reclamă și film, în modul nostru de a ne afișa o neutralitate socială, o mască peste adevăratele noastre sentimente, aparența e iluzia în care ne trăim viața.

Ieșirea din iluzie se face prin întâlnirea brutală cu femeia nefardată sau cu domnul în pijama. Femeia nefardată are riduri și ticuri, nebuneli și lascivități bine construite, domnul în pijama are pofte nestăpânite și maniere debordante de manifestare.

Fapt pentru care nu trebuie să te lași convins de prima atitudine. Urmărește-l și la a o mia atitudine, pentru că s-ar putea să îi iasă la iveală o altă față!

*

Biserica Schimbării la față de pe strada Cuțitul de argint din București are cimitir în curte și Biserica a fost construită la împlinirea a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. O cruce mare, voievodală, în partea dreaptă a Bisericii…peste liniștea din cimitir lăsându-se muzica la maximum din Arenele Romane.

Tradiția și postmodernitatea, cu alte cuvinte, conviețuiesc. Sau capitalismul și Biserica conviețuiesc, pentru că Biserica a conviețuit și cu Imperiul roman și cu cel otoman.

Un alt amănunt interesant: pe partea dinspre parc, pe dreapta, sub acoperiș, în ancadramentele de piatră, sunt mai multe cruci. Peste tot cruci și Sfinți, pictați la exterior. O podoabă picturală care îți teologhisește despre înălțimile duhovnicești ale Ortodoxiei.

Pentru că noi trebuie să nu ascundem mărețiile vieții Bisericii, minunile de Sfinți ale lui Dumnezeu, chiar dacă distanța dintre ei și noi e enormă…iar noi suntem netrebnici în fața lor.

*

De la București poți pleca cu autobuzul sau cu microbuzul în Grecia sau la Chișinău. În Turcia sau în Bulgaria. În Spania sau Italia. Românii au început să călătorească dar, mai ales, să se mute. Și când românii se mută…înseamnă că încearcă să fie ceea ce nu sunt…alături de alții.

Dorul de casă te mistuie. Dar nevoia te face să faci șmotru acolo unde nu vrei.

Cum împăcăm plecatul cu rămasul? Ce e atât de greu în a rămâne…dacă până acum am putut rămâne două milenii…în același loc?

*

Îl reascultam (video și audio) pe Părintele Dumitru Stăniloae recent. Și mă bucuram de faptul că se bucura să admire. Se bucura să recunoască frumusețea, munca, bucuria oamenilor.

De aceea cred că nu ești un om mare, o personalitate reală, un creator adevărat, dacă nu știi să admiri, dacă nu știi să ucenicești, dacă nu știi să te bucuri dimpreună cu oamenii.

Bucuria arată că ești împlinit.

Admirația față de alții arată că nu ești gelos, că nu ești resentimentar, că nu îți pare rău de ceea ce fac alții.

*

În sectorul 2 din București există o mică străduță numită Părintele Dumitru Stăniloae. Probabil e fosta stradă Cernica, pe care a locuit în ultimii ani.

În sect. 4 există strada Cornelia. Cornelia și atât…

Pe strada 11 septembrie există Fabrica…în care mulți tineri, datorită unui excesiv și bine gândit exercițiu de publicitare, beau bere și mănâncă…într-o fabrică dărâmată.

De ce nu, mâine vom vedea un restaurant într-un fost abator…fostă morgă…fostă Biserică…fost veceu…Totul e posibil…

Observatorul astronomic Bosianu aparține Academiei Române și a fost construit în 1908.

Jacob Levi Moreno (1889-1974) s-a născut la București și el e fondatorul psihoterapiei de grup, psihodramei și sociometriei. Într-o casă vizavi de Biserica Sfântul Spiridon Nou din București.

*

Pentru a scrie și a traduce ai nevoie de simțul limbii. Să simți dacă un cuvânt se potrivește într-un context anume sau nu. Pentru că o traducere e o citire personală a unui text cât mai aproape de glasul autorului. Adică o citire care tinde spre a fi pe glasul autorului.

De aceea scriitura personalizată e un mod de a vorbi unic de care trebuie să te apropii cu bucurie și nu critic. Pentru că a critica unicitatea înseamnă a produce o critică unică și nu a descoperi unicitatea unei scriituri. Trebuie să avem bucuria de a-l descoperi pe autor, de a învăța de la autor ceea ce el vrea să ne spună, de a ni-l apropia de sufletul nostru.

Istorie 4. 15

20 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

18. Concluziile lui Stephen Hawking

În Scurtă istorie a timpului[1], Hawking concluzionează faptul că „timpul nu este complet separat și independent de spațiu, ci se combină cu acesta formînd un obiect numit spațiu-timp”[2].

În al 3-lea capitol al cărții, autorul afirmă că soarele „este numai la 8 minute lumină depărtare”[3] de pământ, în timp ce steaua cea mai apropiată de pământ e la „o distanță de circa patru ani lumină”[4].

Autorul acceptă concluzia lui Hubble că „universul…este în expansiune; distanța dintre diferite galaxii crește neîncetat”[5].

Prin cartea lui din 1970, scrisă în colaborare cu Penrose, Hawking a popularizat concluzia cum că „universul a început cu o singularitate Big Bang”[6].

Dar în cartea de față, autorul vrea să ne convingă de contrariul concluziei de atunci, adică de faptul că „la începutul universului nu a existat o singularitate”[7].

În p. 103 a cărții, fără să ne lămurească pe ce se bazează, autorul afirmă faptul că „soarele nostru are probabil destul combustibil pentru încă cinci miliarde de ani”.

Lorin Fortuna[8] (asta ca o notă de culoare) a preluat expresia „stea pitică albă” din p. 104, aceasta fiind, de fapt, expresia savantului rus Lev Davidovici Landau[9].

Din p. 137, aflăm că Stephen Hawking crede în „posibilitatea ca spațiu-timpul să fie finit dar să nu aibă limite, ceea ce înseamnă că el nu a avut un început, un moment al Creaţiei”. Și prin asta s-a întors la perspectiva păgână asupra lumii, în care timpul era considerat „etern” și nu creat de Dumnezeu.

În p. 160 însă, autorul spune că e doar „o propunere” personală ideea cum că „timpul și spațiul ar trebui să fie finit fără limită”.

Deși confecționează tot felul de scenarii imaginare despre univers, despre începutul și extinderea lui, Hawking spune că „este destul de greu să vorbim despre memoria umană deoarece nu știm cum lucrează creierul în detaliu”[10].

Dar dacă nu știm cum lucrează…creierul, de ce fabulăm despre univers și compoziția lui mai mult decât raționăm? Ce rost are să îți imaginezi tot felul de lucruri despre univers, dacă nu poți să le demonstrezi din punct de vedere practic? Pentru că știința reală se ocupă cu lucruri verificabile, demonstrate și nu cu presupuneri.

În p. 174, autorul admite că a greșit în ceea ce privește determinarea „fără limită”. Datorită lui Raymond Laflamme, studentul său, autorul și-a dat seama că el vorbise despre o continuare a dezordinii în timpul contracției universului[11].

În finalul cărții, Hawking ne spune că „teoria completă” despre univers e de domeniul viitorului și că, dacă aflăm „de ce existăm noi și universul”, atunci acest răspuns se constituie în „triumful final al rațiunii umane – pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu”[12].

Numai că noi știm de la Dumnezeu de ce suntem făcuți și care e sensul nostru și al cosmosului și această cunoaștere prin revelație dumnezeiască nu este „triumful final” al rațiunii. Împlinirea întregului om constă în îndumnezeirea lui, în umplerea lui de slava lui Dumnezeu și în comuniunea veșnică cu El.

Cunoașterea de sine și a universului e un pas spre înțelegerea și comuniunea cu Dumnezeu și nu o centrare a noastră pe ceea ce e vizibil la modul grosier.

Însă de ce a vorbit Hawking despre Dumnezeu doar la final, când, în cuprinsul cărții, Dumnezeu nu e prezent nici măcar în postura de „ipoteză”?

*

19. Iorga despre evreii din România

Iudaica, 1940[13], în care Iorga îi răspunde Dr. Filderman[14]. La țară, evreii nu merg[15]. Și la țară, românii îi considerau pe evrei: „cârciumari otrăvitori” și „mari arendași”[16].

Evreii au ocupat „locurile goale” din orașele românești[17]. În 1850, blănarii din Botoșani arătau „prin ce mijloace au fost distruși de Evreimea năvălitoare”[18].

În p. 12, autorul își apără nația și spune: „românul poate face orice și concura pe oricine, cu o singură condiție: să fie ajutat de țara lui și să n’aibă în față ceia ce represintă de fapt Evreimea la noi: un stat economic complect, împlîntat în mijlocul oraganelor de viață ale unei societăți istorice stupid ospitaliere”.

Evreii au venit din Polonia în pământul românesc, în timpul fanarioților[19]. Însă cei de atunci aveau nume evreiești[20].

Pe când cei de azi, spune Iorga, au nume „poetice sau ridicule, nemțești: de la, să zicem: Filderman, Rosenbusch, Lustgarten, la denumiri caricaturale și grotesci”[21].

Evreii veniți din Galiția copiau „grosolan și stîngaciu” pe creștini, nu aveau niciun „meșteșug”[22], iar „în domeniul micii industrii ei erau cârpaci”[23].

De aceea, în materie de industrie, evreii veniți în România erau niște plagiatori iar pentru comerț se constituiau într-un „parasitism”[24]. Căci parazitau comerțul românesc.

Însă de la 1820, evreii, simțindu-se mulți în spațiul românesc, și-au dat seama de rolul pe care îl pot juca[25]. Numai că evreii au devenit puternici datorită statului românesc corupt[26].

Din p. 17 aflăm că Adolf Stern (despre care am scris în Istorie 3[27]) a fost deputat.

Nicolae Iorga vorbește despre evreii din România ca despre o comunitate ghetoizată și ca despre o „nație năvălitoare”[28]. Fapt pentru care se manifestă discreționar față de noi, vrând să ne dea „pur și simplu afară din țara noastră”[29].

Evreii „ni zugrumă bisericile, ni înlocuiesc prăvăliile, ni ocupă locurile și, ce e mai pierzător, ni falsifică sufletul, ni degradează moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne încîntă”[30].

În p. 19 încep „spicuiri” din discursurile lui Iorga din 29 și 30 iunie 1937, de la Iași.

Și el cerea ca în jurul Bisericilor noastre românești să creăm „zone românești”[31]. Își dorea un Iași nou[32].

Broșura de față costa 5 lei la publicare.

[1] Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang la găurile negre, ed. a III-a, trad. din lb. engl. de Michaela Ciodaru, Ed. Humanitas, București, 2001, 212 p. Despre autor a se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking.

[2] Idem, p. 37.

[3] Idem, p. 52.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 57.

[6] Idem, p. 70.

[7] Ibidem.

[9] Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang la găurile negre, ed. cit., p. 104.

[10] Idem, p. 170.

[11] Idem, p. 174.

[12] Idem, p. 200.

[13] N.[icolae] Iorga, Iudaica, Ed. „Bucovina” I. E. Torouțiu, București, 1940, 23 p.

[14] Idem, p. 5.

[15] Idem, p. 7.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 9.

[18] Idem, p. 10.

[19] Idem, p. 12-13.

[20] Idem, p. 13.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 14.

[23] Idem, p. 15.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 16-17.

[27] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Istoria începe de oriunde o privești, vol. 3, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 147-151, cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/07/31/istoria-incepe-de-oriunde-o-privesti-vol-3/.

Inexplicabil pentru mine, am publicat vol. al 3-lea, despre care vorbesc acum, fără să fi specificat că e al 3-lea pe pagina de titlu. Și, în toată cartea, nu mai există nicio specificare a acestui fapt. Oboseala și-a spus cuvântul…

[28] N.[icolae] Iorga, Iudaica, ed. cit., p. 17.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 18.

[31] Idem, p. 20.

[32] Idem, p. 21.

1 2 3 … 11