În Muza tragică, toamna e picturalizată…sonor: „Superb/ instrument de muzică toamna-i/ când bruma cădea”.

Noaptea e o Electră, codrul un Oreste infelice, iar „umila micsandră” pare o Casandră.

Pădurea e, altfel spus, o lume cel puțin la fel de profundă și de complexă ca și tragedia antică.

Să asculți muzica brumei când cade înseamnă, de fapt, să asculți simfonia nostalgiei.

În alt poem, Oberon, scrie că: „simfonica moarte-n pădure mă cheamă;/ ci vin’ odată, vin’ să murim”.

Aici numește pădurea „cimitir al primăverii mele,/ pajură-pădure cu amarnică față”.

E „pădurea fantomă” care poate fi interpretată în multe feluri. În mod esențial, însă, înțelegem că substanțialitatea ei poate fi reală sau simbolică/ alegorică.

Sunt două fețe ale pădurii – cap și pajură – una pozitivă și alta negativă.

Reversul nefast e o proiecție subiectivă a tuturor frisoanelor poetului, concentrate într-o imagine faunescă și coșmarescă.

În Măiastra, pădurea e un rai, de data aceasta, în descendență vizionară eminesciană.

Ea este un spațiu securizant, un loc în care nu încape nefericirea sau damnarea: „În păduri, în rai,/ nu se mai aude grai de cucuvai,/ nu se mai aude glasul rău-augure,/ în pădure, în rai”.

Aici a văzut-o pe Măiastra – privighetoarea sau ciocârlia – pe care o numește „soția lui Înger” și „lujerul de floare”: „Ochii de Măiastră, doi luceferei,/ le-am sorbit lumina pân’ mă îmbătară /…/ brățare de lună au cuprins mijlocul/ seninei Măiastre, lujerul de floare”.

Botta își construiește o mitologie poetică proprie într-un spațiu plin de arhetipuri românești. Și cum pădurea e unul dintre simbolurile fundamentale ale românității, poetul și-l însușește fără rețineri.

Păsările – mai ales privighetoarea și ciocârlia – sunt de asemenea simboluri în această heraldică esențială.

Poetul realizează și un scurt tablou alegoric, format din numai două versuri, dar care ar putea ascunde semnificații metafizice mai profunde: „Pierea fără larmă înțeleptul soare,/ aștrilor-discipoli lăsându-le focul”.

E un peisaj celest compus dintr-o istorie lapidară. De altfel, Botta a creat nenumărate scenete siderale, a asociat panoramei cosmice morfologii diverse.

Aici însă, tabloul poate fi interpretat ca fiind sugerat de Evanghelii: Soarele-Hristos moare, înviază și Se înalță la cer „fără larmă” și lasă/ dăruiește Ucenicilor-aștri „focul” harului pentru a-l însămânța pe pământ.

E o viziune ce corespunde asocierilor simbolice tradiționale dintre Dumnezeu și soare și dintre Sfinți și aștrii cerești.

În ritmuri de baladă, Botta imaginează o nuntă cosmică, în care introduce, aluziv, și alte motive cunoscute.

De fapt, poezia lui e o pictură modernă, care în loc de contururi clare și de culori individuale, cultivă clar-obscurul, echivocul, vagul, straniul, șocantul.

Încât o temă străveche este tratată astfel de poet:

Izvoare petrec
în locuri vrăjite,
acolo unde stelele,
clare, vestite,
își schimbă inelele.

Izvoarele sar,
hohotind ca nebunele,
când o lună de vis
și stelele, unele,
parcă moarte mi-s.

Izvoarele spun
că-i nuntă în cer.
Al mirelui mers,
pasul său sever,
prefacă-se-n vers
.

Izvoarele cântă:
„Veniți, surioare,
în alaiul lui;
noi fete-izvoare,
scumpe soarelui!”.

Ca în vis ascultam
cum izvoare șoptesc…

Și m-a prins un dor,
să fiu negru nor,
nunta s-o umbresc.

(Nunta)

E, în aceste versuri, un amestec straniu de Eminescu, Miorița, limbaj biblic…în tonuri alterate.

Nu suntem siguri dacă e o atmosferă nupțială, tonifiantă.

O adiere de incertitudine interioară străbate pe alocuri versurile.

Stranietatea e însă o poză arhiprezentă în lirica lui Botta.

Poetul recurge la sintagme-simbol, care pentru cei care cunosc, conțin o sumă de semnificații absconse: „izvoarele sar”, „izvoarele spun”, „lună de vis” (expresii poetice eminesciene), „nuntă în cer” (titlul unui roman al lui Mircea Eliade, din 1938), „al mirelui mers”, „veniți, surioare, în alaiul lui” (ecouri biblice), etc.

Operează așadar cu o contragere în cuvinte a unor povești mult mai lungi…

Cuvintele sau metaforele devin astfel niște personaje sau niște enigme ambulante prin pădurea versurilor sale.

Impresia de pastișă e depășită de originalitatea acestui tip de colaje ideatice și literare.

Uneori poetul e foarte atent la splendoarea ambientală: „Aerul, tremurătorul, copilul, clarul,/ în aurii pânze ne înfășoară…/ În caleașca trasă de fluturii săi/ a venit de cu seară.// Noaptea întreagă a lunecat,/ pe vioara divină, arcușul divin./ Oprește-te! Stai! Asupră-ne stai iară și iar,/ cer adamantin!” (Aerul, tremurătorul).

O căprioară, o ciocârlie, un cocor i se par îngeri prin frumusețea și elasticitatea elanului lor. Doar oamenii sunt: „ostatecii, înfierații, butucii,/ ne ia zălog lutul pe vrute, nevrute…/ Soarta ne bate cum noi batem nucii” (Râzi de noi…).

Did you like this? Share it: