Predică la Duminica a 6-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

nevoia de vindecare…vine, după cum știm cu toții, din simțirea acută a bolii.

Din simțirea acută a bolii în noi înșine.

Tocmai pentru că ne doare, tocmai pentru că nu mai suportăm o situație interioară, fie ea boală trupească sau sufletească, suntem în situația, adesea disperată, în care căutăm…scăparea de ea.

Boala, când o ai, e greutatea de care vrei să scapi.

Și scăparea de ea, vindecarea, e simțită ca o eliberare de o mare povară.

Așa că prima Evanghelie duminicală a lunii august pune problema vindecării totale a omului [Mt. 9, 1-8].

Pentru că un paralitic, care nu se putea ridica din pat…este iertat de păcate și, în același timp, este vindecat de Domnul de boală. De paralizie…

Ca să înțelegem, de fapt, unde se produce marea despovărare/ marea eliberare: în suflet, în adâncul nostru!

Boala de acolo începe și acolo se termină…

Boala începe de la a face răul în noi înșine.

De la a coabita cu păcatul.

De la a accepta păcatul ca mod de a fi.

Însă păcatul, oricare ar fi el, nu este o expresie a umanității. Nu îl reprezintă pe om…nu reprezintă viața autentică a omului.

Tocmai de aceea, dacă te vindeci de păcate, începi să te vindeci de boală…în mijlocul bolii.

Și cred, din experiența pe care o am până acum, că de unele boli sau de unele obiceiuri rele sau de unele ispite nu ne vindecăm ușor…sau nu ne vindecăm aproape toată viața…și prin aceasta sunt o sursă de smerire a noastră…și de apropiere de oameni.

Căci cum ai înțelege boala altora, dacă tu nu ai avut niciodată o boală, un accident, o dramă, o nefericire profundă?

Cum să înțelegi o stare sau un sentiment…la care nu participi?

Dar când boala ta ți-a adus smerire, ți-a adus răbdare, ți-a adus încercare, ți-a dat să simți ajutorul lui Dumnezeu și omenia oamenilor…știi să respecți bolile și neputințele altora.

Acum ești tânăr, ești în putere…dar mâine nu vei mai fi.

Mâine te poți accidenta.

Mâine poți ajunge pe drumuri.

Mâine poți fi țintuit în pat.

Sau astăzi…nu mâine…poți ajunge de nerecunoscut…

Pentru că nu știm ce se va întâmpla cu noi, cât vom face din ceea ce vrem să facem, cât vom trăi, cum ne vom sfârși viața…

Paraliticul de pe pat…și gestul Domnului…suntem, de fapt, noi…și El!

Întotdeauna suntem bolnavi în fața Lui și întotdeauna avem nevoie de El ca Doctor și ca Izvor al vieții.

Și numai cine e Dumnezeu este Izvor al vieții și numai cine ne-a făcut poate să și vindece neputințele pe care noi ni le-am făcut.

Adică suntem creatori de boală…pe când Dumnezeu e dătător de viață.

Noi încercăm să ne trăim libertatea în mod pervers, în mod nedrept și singurul lucru pe care îl creăm e boala, păcatul, urâtul, nefericirea, pe când Domnul încearcă să ne spună, în mod pedagogic, că fiecare ieșire a noastră din perimetrul relației cu El este…o țintuire în boală.

Paraliticul s-a vindecat…dar oamenii din jur, care au participat la vindecare, dar nu cu inimă bună, n-au perceput vindecarea profundă a omului.

Când el s-a ridicat și a plecat la casa lui (v. 7), oamenii, care au văzut vindecarea, s-au înfricoșat și au slăvit pe Dumnezeu (v. 8), pentru că un asemenea lucru e posibil.

Însă nici ei nu au înțeles că El e Dumnezeu întrupat ci că e un om cu puteri minunate.

Din versetul al 8-lea al Evangheliei zilei acest lucru se înțelege: e un om cu puteri minunate, face minuni…dar nu e Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Dar cei care cred acest lucru, că El e doar om și nu Dumnezeu și om, nu acceptă, în fapt, marea iconomie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, aceea că El S-a făcut om pentru noi, ca prin toate cele pe care le face pentru noi, să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine.

Oameni cu puteri minunate, adică plini de harul Treimii, care a lucrat prin ei, au fost toți Sfinții Lui.

Însă El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, e Unul din Treime, Fiul Tatălui, Cel dimpreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat din Fecioară și S-a făcut om, Dumnezeu și om, pentru mântuirea noastră.

De aceea, Fiul lui Dumnezeu se numește pe Sine și Fiul omului (v. 6), pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră în persoana Sa veșnică.

Iar pe pământ, prin puterea Lui și primind acest mare dar, această mare harismă dumnezeiască de la El, și noi, ierarhii și preoții Bisericii, putem ierta păcatele oamenilor…pentru că El le iartă prin noi.

Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește apa noastră, Cel ce sfințește Euharistia noastră, Cel care preoțește și cunună, botează și ridică din boală!

Noi conlucrăm cu El în toate…dar El e Cel care face toate cele esențiale în slujbele Bisericii Sale.

Din acest motiv, Biserica e sfântă și fără prihană, pentru că Dumnezeu e sfințenia noastră, a tuturor celor botezați întru El dar care suntem plini de păcate.

El e Sfințenia care ne sfințește pe noi, e sursa sfințeniei tuturor oamenilor și a transfigurării întregii creații, pentru că El e Viața.

De aceea, când căutăm ajutor și alinare în Biserica Lui, trebuie să așteptăm toate de la Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Lui.

Nu trebuie să ne credem vrednici de minuni și de vindecări minunate…dar trebuie să cerem mila și ajutorul Lui întru toate.

Trebuie să cerem să se facă voia Lui cu noi și cu întreaga creație.

Astfel putem trăi ispitele, durerile, bolile, neîmplinirile noastre ca pe mijloace de îndreptare, de curățire și de sfințire a noastră…și nu ca pe niște lucruri implacabile.

Pentru că implacabilul, ideea de soartă din religiile păgâne, propovăduia existența unor situații tragice, din care omul nu putea ieși.

Însă viața ortodoxă nu cunoaște tragismul ci doar drama!

Nu e nimic de nedepășit…Dumnezeu e singurul învingător în toate…El nu are contracandidați…însă viața oamenilor are multe lucruri dureroase, multe drame…

Ca să faci drama suportabilă trebuie să o trăiești cu Dumnezeu, fiind plin de harul Său.

De aceea, chiar dacă paraliticul primea de la Domnul doar iertarea păcatelor…primea un lucru imens.

Căci, cu adevărat, marele lucru primit de la El nu a fost că a scăpat de paralizie ci că a înviat din moartea păcatelor.

Iar noi, fiecare dintre noi, care trăim învierea duhovnicească în mod continuu, putem mărturisi cu mâna pe inimă, că marele dar pe care ni-l face Dumnezeu zi de zi e acela că ne iartă păcatele și ne dă să ne împărtășim cu El.

Însă asta nu înseamnă că nu dorim și să scăpăm de boli și de neputințe diverse…

Dar cu El, împreună cu El, suferința e duioasă, tristețea e plină de nădejde, minimalizarea noastră e plină de întărire.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, să vedem cu inimă bună toată împlinirea și bucuria celor din jurul nostru!

Să ne bucurăm cu cei care se vindecă, cu cei care se înțelepțesc, cu cei care își schimbă viața, trăind bisericește.

Pentru că de aici, din relația cu Dumnezeu, vine toată schimbarea cea bună, schimbarea duhovnicească, pe care o dorim tuturor.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure în vecii vecilor. Amin!