Istorie 4. 1

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

*

1. Lucian Blaga vorbind despre sine

Liviu Rusu i-a trimis un chestionar lui Lucian Blaga, cu douăzeci de întrebări, la care acesta i-a răspuns.

Și în care Blaga a spus că a scris primele versuri la vârsta de 13 ani, primele aforisme la 16 și primul eseu filosofic, despre Bergson, la 18 ani[1].

Când era mic modela animale din lut și „din nisip jilav clădeam biserici”[2]. Pe la 13 ani desena după natură și dorea să devină pictor[3].

De pictură s-a lăsat dar nu și de caricatură[4].

În primele clase i-a plăcut Geografia, la liceu: Fizica, la facultate: Biologia[5].

De la 13 ani a început pasiunea sa „indescriptibilă” pentru lectură[6].

Autorii preferați: Odobescu și Sadoveanu. Mai apoi l-au impresionat romanele lui Tolstoi și Dostoievski[7].

Blaga considera că are „un somn creator”[8]. Adică îi veneau ideile în timpul somnului.

Manuscrise sale sunt pline de corecturi[9]. Nu crea pentru „gustul public”[10]. Asimila organic și prin asociere de idei[11].

Vorbind despre copilăria sa, Lucian Blaga spune: „ca copil mic eram de-o religiozitate sfioasă, dar nespus de intensă. Ceasuri întregi mi le petreceam în rugăciuni, singur în tăcere”[12].

Metafizica era ocupația sa preferată[13].

Iar soția sa a jucat „un rol deosebit” în dezvoltarea conștiinței sale critice[14].

*

2. Însemnările lui Dudu Velicu

Arhivele Naționale ale României, în 2004[15] și 2005[16], în două volume, au publicat însemnările „teologului Dudu Velicu, secretar al patriarhului Miron Cristea”[17].

(fotografie)

Dar despre care Alina Tudor-Pavelescu spune că a fost și secretar personal „al șefului SSI, Eugen Cristea (1943-1944)[18]”[19], SSI însemnând Serviciul Special de Informații.

Însemnările primului volum încep cu ziua de 1 aprilie 1945, o zi de duminică[20].

PS Antim Nica[21] a locuit pe strada Popa Soare, nr. 20, în București[22]. Stareț la Mănăstirea Sfântul Antim era PS Atanasie Dincă, în urma demisiei Arhim. Vasile Vasilache[23].

La Mănăstirea Cernica stareț era Arhim. Partenie Bușcu, mănăstirea având 100 de monahi în 1945, dintre care 30 erau basarabeni[24].

Cimitirul Cernicăi este „cimitirul Sfântul Lazăr”[25].

Pe 29 mai 1945, discutând cu ÎPS Nifon Criveanu, fost al Olteniei, autorul află că mitropolitul îl considera pe PFP Nicodim Munteanu drept autorul desființării Mitropoliei Olteniei[26]. Actul de desființare al Mitropoliei Olteniei a fost publicat în Monitorul Oficial din data de 20 aprilie 1945[27].

În 1945, Ion Bălan era redactor la Scânteia[28].

Pe 11 iulie 1945, Velicu nota că Preotul Oancea este directorul Tipografiei Cărților Bisericești[29].

Pe 16 iulie 1945, autorul afirmă că patriarhul Nicodim avea trei potrivnici în Sinod: pe mitropoliții Nifon Criveanu, Tit Simedrea și Nicolae Bălan[30].

Patriarhul Nicodim a fost decorat de regele Mihai I[31].

La întrunirea Sfântului Sinod din 30 iulie 1945 au fost prezenți 17 sinodali și au lipsit 7[32].

Petru Groza era președintele Consiliului de Miniștri[33].

Preotul Ioan Marina devenea episcop cu titlul de Vasluianul[34]. Pe când „Preotul Petrescu de la Biserica Visarion din Capitală a divorțat de soția sa, după o căsătorie pașnică de peste 25 de ani, pentru ca să devină episcop”[35].

În finalul p. 32: „Preotul Ioan Marina este expresia voinței Guvernului în noul post de arhiereu la Iași, cu un scop bine determinat, după care Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, din bolnav, urmează să fie pensionat”. Căci Velicu știa că Marina va deveni mitropolitul Moldovei[36].

PFP Nicodim Munteanu a desființat seminarul monahal de la Cernica, care fusese înființat de PFP Miron Cristea[37].

Pe 20 august 1945, autorul își nota faptul că noul episcop Justinian Vasluianul a fost primit „cu indiferență de unele cercuri clericale și laice locale”[38].

Pe 30 septembrie 1945, o zi de duminică, PS Antim Nica a slujit la Biserica Mântuleasa din București[39].

În p. 54 amintește de Partidul Social-Democrat.

Vaticanul încerca să înființeze o facultate de teologie romano-catolică la București. Asta în octombrie 1945[40].

În p. 56 e amintit pastorul Wurmbrand[41], care a subliniat „necesitatea trecerii la creștinism a evreilor”.

Cum? Cu forța? Afirmație la care șef-rabinul Șafran a vrut să părăsească sala[42].

Exista în 1945, în România, și Frontul Plugarilor[43].

Pe 24 octombrie 1945, Dudu Velicu afirmă că pastorul Wurmbrand s-a botezat ortodox în Transilvania[44].

La Biserica Cuibul cu Barză din București, în 1945, slujea Pr. Prof. Dr. Marin Ionescu[45].

ÎPS Nifon Criveanu locuia pe strada Antim, nr. 2[46].

Pe 27 octombrie 1945, autorul își notează că Biserica Stavropoleos din București „nu va mai fi parohie” (la care slujea Părintele Iliescu-Palanca) ci „Capelă patriarhală, la dorința Ministerului Cultelor”[47].

Groza mărește salariile preoților[48]. Părintele Popescu-Argeș slujea la Biserica Domnița Bălașa și era inspector la Ministerul Cultelor[49].

Despre incendiul produs la Mănăstirea Căldărușani în p. 85.

Părintele Haralambie Popescu e numit preot la Biserica Sfinții Voievozi din București[50].

Pe 3 ianuarie 1946, autorul ne spune că PFP Nicodim Munteanu avea un cocoș și o pisică[51]. Pe cocoș îl punea să cânte „pe o tavă curată, care strălucește”[52], pe când pe pisică o punea să facă acrobația de a „trece prin cercul brațelor” sale[53]. Patriarhul având pe atunci 80 de ani[54]…

Din p. 101 aflăm că Părintele Ioan Kulîghin, „celibatar”, se afla la București și locuia la Alexandru Mironescu. El conlucra cu Sandu Tudor, pe atunci ziarist, la traducerea din rusă a cărții Povestirile unui pelerin[55].

Despre Rugul aprins vorbește în începutul paginii 102. Și în ianuarie 1946, din Rugul aprins, făceau parte Părintele Ioan Kulîghin, Arhim. Vasile Vasilache, Sandu Tudor, Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, Ion Marin Sadoveanu „și un general. Ședințele se țin duminica, de la orele 16 la 18”[56].

Pe 31 ianuarie 1946, arhiepiscop romano-catolic de București era Alexandru Cisar[57].

Părintele C. Burducea, ministrul, „cu despotismul și exclusivismul lui, terorizează funcționarii prin măsurile sale arbitrare”[58].

Pe PS Iosif Gafton al Argeșului îl sprijineau Ana Pauker și Dr. I. Parhon[59].

Despre „extravaganțe patriarhale intolerabile”[60].

Regina mamă, Elena, pe 2 aprilie 1946, a fost în vizită la Mănăstirea Sfântul Antim. Într-o zi de marți[61]. Mănăstirea se afla în renovare[62].

Din p. 134 aflăm că Arhim. Benedict Ghiuș era, în aprilie 1946, asistent la facultate, la București și că a renunțat la propunerea de a fi făcut episcop de Bălți.

Pe 2 mai 1946, autorul sublinia faptul că Institutul Biblic al Patriarhiei Române produce „mari venituri” din cărți și obiecte liturgice[63].

Biblia de la 1944 s-a făcut cu  banii mareșalului Ion Antonescu, care a plătit 10 milioane de lei pentru editare[64].

PS Eugeniu Laiu, când a fost demis de la conducerea Institutului Biblic, în 1944, a lăsat un kilogram de aur la Patriarhie și o avere „de un miliard de lei”, punând pe picioare Institutul, în 1940, fără niciun leu din partea Bisericii[65].

În finalul p. 153, autorul afirmă că PS Atanasie Dincă era „amantul” Maicii Magdalena, stareța Mănăstirii Plumbuita.

Pe 6 iunie 1946, Dudu Velicu își notează: „executarea mareșalului Ion Antonescu a produs consternare în rândurile clerului, care avea credința că Regele îl va grația”[66].

Din p. 156 aflăm că exista obiceiul ca preoții să boteze casele credincioșilor în prima zi a fiecărei luni. Pe când, din pagina următoare, că un parastas costa 6.000 de lei în 1946, pe când o înmormântare 20.000 de lei.

Președintele Frontului Plugarilor era prim-ministrul Petru Groza[67]. În p. 161 se amintește de „secta tudoristă” și, tot în aceeași pagină, despre existența revistei Lumina, în 1946, care era „un organ semioficios al clerului ortodox român” și care era proprietatea Părintelui Vasile Ionescu din București. Așa că Lumina de azi, ziarul Patriarhiei Române, continuă o marcă a secolului trecut.

Însă după câteva numere apărute și un conflict al Părintelui Ionescu cu ministrul Cultelor, revista Lumina s-a numit, mai apoi, Lumina creștină, fiind redactată de Părintele Ion Huștiu, consilier de presă la ministerul Cultelor[68].

Părintele Gheorghiu de la Biserica Flămânda a făcut studii la Paris[69].

Pe 31 iulie 1946, autorul își nota că „s-au prăvălit turlele și acoperișul bisericii vechi din Mănăstirea Cernica, din cauza neglijenței starețului”[70], pe când o doamnă din București a donat pentru reparații 500 de milioane[71].

Atelierul de țesătorie de la Mănăstirea Țigănești[72]. S-a făcut o comandă de piele, de peste 3 milioane de lei, pentru a fi îmbrăcate cărțile traduse de patriarh. Ele vor fi dăruite patriarhului Alexei al Rusiei[73].