Sfântul Grigorie Palama, Predică la Schimbarea la față a Domnului
O filă audio de 39. 49 minute. Care se poate downloada de aici.
O filă audio de 39. 49 minute. Care se poate downloada de aici.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Teologia Dogmatică Ortodoxă
O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe
în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi
*
vol. 1
***
La 32, 4 se vorbește despre cuvântul Domnului și el e drept. Pentru că toate faptele Lui sunt în credință [32, 4]. Sunt proprii credinței. Sunt proprii relației cu noi. Sau pe care noi le aflăm crezând în El.
Domnul iubește milostenia și judecata [32, 5]. Tocmai de aceea, „de mila Domnului este plin pământul” [32, 5]. Pentru că El e milostiv cu toată creația Sa.
Însă dacă corelăm 32, 4 cu 32, 6, ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cuvântul Domnului.
Pentru că la 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [to Logo tu Chiriu i urani estereotisan che tu Pnevmati tu stomatos Aftu pasa i dinamis afton]”.
Pentru că în Ps. 32, 6, Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există.
Și aici, la 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt.
Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că ceruri, putere sau puteri sunt corelative ale Sfinților Îngeri. Pe când întărirea Puterilor cerești, care presupune și zidirea lor, făcută de întreaga Treime, nu s-a făcut altcumva decât prin umplerea lor de slavă dumnezeiască.
Așadar nu numai oamenii ci și Sfinții Îngeri au fost creați de Dumnezeu plini de slavă iar căderea lor s-a făcut din slava Lui. Motiv pentru care și vorbim despre cădere. Adică de la situația normală la una anormală pentru făpturile create de Dumnezeu.
În 32, 7 se vorbește despre acțiunea lui Dumnezeu în ceea ce privește apa terestră: „[El] a adunat împreună, ca [într-un] burduf, apele mării, a pus în vistierii abisurile/ adâncurile”.
32, 9 se referă tot la facerea lumii. Și se subliniază importanța absolută a cuvântului și a poruncii lui Dumnezeu. Pentru că „El a zis și s-au făcut [cele create, întreaga creație], El a poruncit și s-au zidit”. Întreaga creație e rezultatul cuvântului și al poruncii lui Dumnezeu. Pentru că ele și-au luat existența din porunca Lui. Ele nu existaseră înainte ca El să le poruncească existența. De aici înțelegem că lumea creată de Dumnezeu nu e veșnică precum e El, ci ea este rezultatul voinței Lui.
Domnul risipește [diaschedazi] sfaturile neamurilor și leapădă [ateti] gândurile popoarelor cât și sfaturile arhonților/ ale conducătorilor [32, 10]. În sensul că nu e de acord cu lucrurile pe care oamenii își închipuie că se vor petrece sau că trebuie să se petreacă.
Pentru că Domnul dorește să ne învețe ce trebuie să facem și vrea să ne vestească voia Lui cu timpul prezent dar și cu viitorul. Pentru că ieri și azi speculațiile despre viitor nu au nimic de-a face cu lucrarea lui Dumnezeu cu lumea.
De aceea, El risipește și leapădă presupunerile umane, ambițiile umane, pe când „sfatul Domnului rămâne întru veac, [iar] gândurile inimii Lui [rămân] întru neam și neam” [32, 11].
E pentru prima dată în Psalmi, la 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [loghismi tis cardias]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „tus dialoghismus tis cardias [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni.
Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege, la un moment dat, că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă.
Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu, ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa.
Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [32, 12].
Revine la 32, 14 sintagma din I Regi și anume aceea de „cel gata locașul Lui [etimu catichitiriu Aftu]” sau „locașul Lui cel gata”. Care e în cer și de acolo îi privește pe oameni.
La 32, 15 avem mărturia explicită despre implicarea lui Dumnezeu în nașterea fiecăruia dintre noi. Pentru că El nu i-a zidit doar pe Protopărinții noștri, Adam și Eva, ci participă la zidirea fiecăruia dintre noi. Căci El este „Cel care a plăsmuit/ zidit fiecăruia în parte inimile lor [și] Cel care înțelege întru toate faptele lor”. Ale oamenilor.
Așadar prezența lui Dumnezeu în zămislirea noastră nu constă numai în faptul că ne dăruie un suflet fiecăruia dintre noi ci că ne și creează, împreună cu mamele noastre, și trupul nostru.
Pentru că prin zidirea inimilor se referă, în mod metonimic, la întregul trup. Și de aici rezultă că zămislirea, formarea și nașterea noastră nu reprezintă un proces pur biologice ci unul divino-uman, pentru că Dumnezeu participă în mod efectiv la aducerea noastră pe lume.
Astfel observăm în 23, 15, că Dumnezeu Își revendică proprietatea asupra fiecăruia dintre noi, pentru că noi suntem făpturile Sale în primul rând. Asta neînsemnând, fără doar și poate, că Dumnezeu exclude aportul părinților noștri la nașterea noastră. Ci El subliniază aportul Său absolut determinant în nașterea fiecărui om în parte.
De aceea, pentru că El ne-a făcut, cere de la noi să ne temem de El [32, 18]. Și pentru că de la El sunt sufletele noastre, tocmai de aceea El izbăvește din moarte [ec tanatu] sufletele noastre [32, 19].
Dar de care moarte ne izbăvește Domnul, dacă sufletele sunt create de El ca realități spirituale și nemuritoare? De moartea păcatului și de Iad. Pentru că 32, 19 se referă nu la moartea oamenilor, ca despărțire a sufletului de trup, ci la moartea sufletească pe care o aduce păcatul.
În Biblia de la 1688, începutul lui 32, 20 apare sub forma: „și sufletul nostru va îngădui Domnului”, cu verbul la viitor. În LXX însă, verbul e la prezent și e vorba de ipomeni, la care ne-am referit anterior. De unde sensul că sufletul nostru îndură Domnului, stă la intensitatea duhovnicească pe care El o cere.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(vol. 4)
***
Prima parte.
***
Pensionarea, „din oficiu”, a ierarhilor la vârsta de 70 de ani[1].
Pe 4 octombrie 1946, într-o zi de vineri, patriarhul Nicodim merge la Timișoara pentru ca să sfințească catedrala[2].
Pe 23 noiembrie 1946, într-o zi de sâmbătă, autorul află de la Diac. Marinescu, că PS Justinian Marina i-a declarat, la întoarcerea din Rusia, că s-a „vindecat de comunism”, după ce a văzut „mizeria” de acolo[3].
În 1946, Emil Bodnăraș era „secretar general la Președinția Consiliului de Miniștri”[4].
Pe 2 ianuarie 1947, Velicu își nota despre Părintele Chiriac, noul „redactor responsabil al revistei Lumina creștină”, că este „un cleric socialist bine pregătit, însă are fumuri filosofice din lulele germane”[5].
În p. 215 e amintit Ierodiac. Grigore Băbuș.
Pe 23 aprilie 1947, Velicu amintește de un anume Gică Petrescu, „consilier la Curtea de Apel” și „unul din intimii Patriarhului”[6].
În p. 220: „[PS] Justinian [Marina] se autoizolează de cler”.
Patriarhul Nicodim decade din punct de vedere fizic și psihic[7].
Pe 25 aprilie 1947, într-o zi de vineri, autorul își notează vizita monseniorului Vladimir Ghica[8] la Sfântul Antim, în care s-a întâlnit cu Arhim. Vasile Vasilache[9].
În mai 1947, Părintele D . Cristescu, directorul Tipografiei Cărților Bisericești, se afla în imposibilitatea de plată pentru angajații săi[10].
În p. 243 sunt amintiți profesorii Gala Galaction și Nichifor Crainic.
Dezorganizare în altarul Catedralei patriarhale la vizita Patriarhului Alexei al Rusiei[11]. Pe când Patriarhul Nicodim a primit „suma de cinci miliarde de lei din partea Guvernului, pentru cheltuielile în legătură cu vizita Patriarhului Alexei al Rusiei. Dejunul dat în cinstea acestuia duminică, 1 iunie [1947], în Palatul patriarhal, a costat patru sute de milioane lei”[12].
Pe 7 iunie 1947, o zi de sâmbătă, aflăm că Prof. I. D. Ștefănescu și Arhim.Vasile Vasilache sunt cei care editează revista Biserica Ortodoxă Română[13] și că revista „excelează prin iregularitate în apariție și prin materialul slab, ceea ce revoltă clerul, care este obligat să o aboneze [să se aboneze la ea] pentru parohii, deci din fondurile Bisericii”[14].
Pe 14 iunie 1947, autorul își notează vestea primirii a 20 de burse de studii, pentru Facultatea de Teologie din București, de la „Consiliul Mondial Creștin (condus, în realitate, de protestanți)”[15]. Bursele erau pentru America, Anglia, Franța și Germania[16].
Patriarhul Nicodim nu mai putea să mănânce. Vomita până și laptele…Însemnare din 30 iunie 1947, o zi de luni [17].
Pe 17 iulie 1947 își notează demisia ÎPS Irineu Mihălcescu[18]. Pe când, pe 5 august 1947, faptul că ÎPS Irineu s-a retras la Mănăstirea Agapia, împreună cu un ucenic al său, monah[19].
Medicii de la Iași, în frunte cu Dr. Enescu, constată că Patriarhul Nicodim suferă de uremie[20].
Pe 22 septembrie 1947, autorul își notează îngrijorarea monahilor de la Mănăstirea Cernica cum că statul ar dori să desființeze mănăstirile[21].
Pe 30 septembrie 1947, o zi de marți, nota autorului începe cu salariile preoților, pe care protoieriile vor începe să îi vireze prin CEC[22].
PS Justinian Marina dorește să fie patriarh[23]. Părintele Burducea îl asigură pe autor că PS Justinian „va fi patriarh în mod sigur”[24]. Afirmație făcută de Burducea în timpul mesei, la el acasă, în ziua 6 noiembrie 1947, o zi de joi[25].
Al 10-lea punct din convorbirea cu Burducea a fost acela că „Biserica [e] antisemită”[26].
Pe 23 noiembrie 1947, Velicu vorbește despre „Mitropolitul Marina” al Moldovei[27].
Părintele Benedict Ghiuș, care preda la București cursul de Teologie Mistică, primește să predea la Paris pentru anul universitar 1947-1948[28].
Pe 3 decembrie 1947, autorul ne anunță că Patriarhul Nicodim „și-a făcut testamentul”[29]. Pe când, pe 4 decembrie 1947, o zi de joi, că ÎPS Justinian Marina, când era văduv, ar fi avut „amantă o învățătoare foarte frumoasă”[30].
„Mihail Wieder, fost rabin în Ardeal și trecut de mai mulți ani la Ortodoxie”, a avut drept naș de Botez pe ÎPS Irineu Mihălcescu[31].
Pe 30 decembrie 1947, într-o zi de marți: „Regele Mihai I a abdicat de la tron”[32]. Pagina 296 e ultima fila cu însemnări din volumul 1.
Volumul al doilea de însemnări al lui Dudu Velicu începe în ziua de joi, 1 ianuarie 1948[33].
Firmilian Marin ajunge arhiepiscop al Craiovei[34].
Părintele Dumitru Fecioru preda la facultate în februarie 1948 și era preot la Biserica Cuțitul de Argint[35].
ÎPS Nifon Criveanu avea o pensie de 10.700 de lei pe lună. Însemnare din 25 februarie 1948[36].
Vineri, 27 februarie 1948, autorul anunță moartea Patriarhului Nicodim Munteanu[37]. Patriarhul a murit în această zi, la ora 17. 45[38]. Boala din cauza căreia a murit: pneumonie, contractată în timpul unei vizite la Mănăstirea Cernica[39].
Însă moartea patriarhului „a avut un ecou aproape șters”[40] în presă.
Săparea mormântului în catedrală[41]. ÎPS Justinian Marina devine locțiitor de Patriarh[42].
Credincioșii vin la catafalcul Patriarhului. Joi, 4 martie 1948[43]. Panegiricul e rostit de Mitropolitul Justinian, despre care autorul spune că nu el l-a scris[44].
Joi, 1 aprilie 1948, Velicu vorbește despre acțiunea a 7 clerici din Turnu-Severin, a câtorva din Caracal, împreună cu câțiva cântăreți bisericești, care „au pus bazele Sindicatului clerului și cântăreților bisericești din Arhiepiscopia Olteniei”[45]. Însă ÎPS Firmilian „a demis pe cei în cauză”[46]. Adică pe cei care se constituiseră într-un sindicat. Așa că încercarea preoților, tot din Oltenia, din 2008[47], de a-și face un sindicat al lor a fost o încercare de reactualizare a gestului din 1948.
Pe 6 aprilie 1948, într-o zi de marți, Velicu își notează că preoții din București fac muncă voluntară pe Dealul Patriarhiei, sădind pomi[48].
Deși în primul volum a vorbit cuviincios despre Rugul aprins, în ziua de vineri, 23 aprilie 1948, spune că la Mănăstirea Antim există „un cerc mistic”, care nu e străin de francmasonerie[49].
Alegerea celui de-al 3-lea Patriarh al României s-a făcut în luna mai, a anului 1948[50]. Pe 25 mai[51].
PFP Justinian Marina a fost ales patriarh cu 383 de voturi[52]. Noul patriarh vorbește între 13. 50-14. 10. După el vorbește Petru Groza: 14. 10-14. 15[53].
În p. 70 apare numele celui de-al 5-lea patriarh al României. Ca Arăpaș și nu Arăpașu, după cum am văzut, în vol. al 3-lea al cărții de față, că îl numește și ÎPS Bartolomeu Anania.
În p. 80: „Popii se acoperă și mușamalizează afacerile”.
Pe 1 iulie 1948, autorul afirmă că în vol. al III-lea din scrierile Patriarhului Justinian nu e nimic „inedit”[54].
Preoții de la sate au fost ostili guvernului Petru Groza[55].
Relațiile dintre preoții coliturghisitori: „ură, invidie, ceartă”[56].
Autorul nu ne-a propus nicio imagine pozitivă, niciun om de admirat până acum. Totul e cernit…
Pe 30 iulie 1948, Velicu notează că „patriarhul este acela care a insistat ca seminariile teologice să fie desființate”[57].
Părintele Ilie Imbrescu, de la Biserica Boteanu din București, a primit o condamnare de 15 ani. A mărturisit că a fost legionar[58].
Pe 13 august 1948, autorul notează că un preot din București nu a vrut să boteze un copil pentru că nașa vroia să îi pună copilului numele Soare[59]. Pentru acest lucru preotul a fost…arestat[60].
Patriarhul Justinian a dat două milioane de lei pe o nouă mobilă pentru palatul patriarhal și a îmbrăcat scaunele în pluș roșu[61].
Părintele Ilie-Palanca a fost condamnat la 25 de ani de închisoare[62].
Pe 4 septembrie 1948, o zi de sâmbătă, Patriarhul Justinian pleca în concediu la Băile Herculane[63].
Slujbe fără chitanță[64]. Prozelitismul sectar prin predici, cântece și broșuri[65].
În toamna lui 1948 preoții ortodocși nu au mai fost chemați să sfințească școlile la început de an școlar[66].
În ianuarie 1949, PFP Justinian a fost la Sinaia[67].
În 1949 existau 300 de preoți recăsătoriți în Mitropolia Ungrovlahiei[68].
Pe 21 februarie 1949, autorul vorbește despre minuni recente: femeia transformată în măgăriță, un copil născut cu cap de miel, în com. Jilava, jud. Ilfov[69] și despre cei care au vrut să omoare pe cineva și au împietrit cu topoarele ridicate[70].
Pensionarea preoților la 60 de ani[71]. Se aprobă tipărirea revistei Ortodoxia[72]. Șoferul Meca îl conduce pe patriarh la Craiova[73].
Părintele Dumitru Stăniloae e amintit în p. 151. Făcea parte dintr-o comisie de corectare a tezelor[74].
Pe lângă Ortodoxia apare și revista Studii Teologice, ca a 3-a a Patriarhiei Române. Însemnare din 31 martie 1949[75].
Tot Arăpaș e și în p. 157. Studenții ieșeau în oraș cu bilet de voie[76]. Pe 11 iunie 1949, autorul își notează că Părintele Benedict Ghiuș „a suferit o paralizie facială”[77].
Părintele Sârbu, de la Biserica Sfinții Constantin și Elena, parohia Vergu, a venit la patriarh și i-a spus că „a văzut chipul Maicii Domnului pe una din ferestrele bisericii sale”[78]. Însemnare din 17 iunie 1949[79].
Despre tudoriști și în p. 162. ÎPS Firmilian Marin bea bere cu viitorul Patriarh Iustin[80]. În p. 166: despre arestarea Arhim. Bartolomeu Anania.
Pe 12 septembrie 1949, Dudu Velicu spunea că preoții contemporani cu el sunt „întârziați”, „atei”, „dezorientați”, „stângaci”, „stăpâniți de mania persecuțiilor și de suspiciune”, „anacronici”[81].
Părintele Pistol, de la Biserica Icoanei, a murit din cauza unui cancer la creier[82].
Pe 2 octombrie 1949, autorul a fost în vizită la PS Emilian Antal, care locuia pe Bulevardul Republicii, nr. 72, et. 2, ap. 6, colț cu Calea Moșilor, și acesta l-a făcut pe Patriarhul Justinian „țigan” și a spus că are peste 3.000 de lei salariu pe lună[83].
În octombrie 1949, Părintele Ciceu slujea la Biserica Sfântul Ilie-Gorgani iar Părintele Ilie Băcioiu la Biserica Stavropoleos[84]. Parohul Bisericii Ruse din București, în 1949, era Părintele Stasov[85].
Pe fiul patriarhului îl chema Ovidiu Marina. El a scris cartea 30 de zile în URSS, un exemplar fiind vândut cu 1.000 de lei, preț pe care Dudu Velicu îl consideră „exagerat”[86].
În p. 196 vorbește despre Părintele Constantin N. Galeriu.
Pastorala nativității din 25 decembrie 1949, a PFP Justinian Marina, a fost socotită de preoți drept „foarte slabă; o rușine pentru el, lipsită de nerv și oportunistă”[87].
Vineri, 2 noiembrie 1956, Velicu își notează că în luna precedentă s-a căsătorit fiica lui Arghezi la Catedrala patriarhală[88].
Părintele Nițișor Cazacu, de la Biserica Batiștei, a primit „o carte poștală ilustrată” de la Părintele Andrei Scrima. Scrisoarea a fost trimisă pe 28 noiembrie 1956 de la Belgrad și a ajuns la București pe 7 decembrie 1956[89].
Tudor Vianu era în China[90]. Iar un volum de articole al Părintelui Grigore Pișculescu (Gala Galaction) era în lucru[91].
„Stiliștii se agită și activează intens”[92].
PS Galaction Cordun, după ce a fost depus din treaptă, a devenit mitropolitul stiliștilor din România și a hirotonit un arhiereu sau doi din rândul monahilor[93].
Pe 26 decembrie 1956, autorul spune că „Episcopul Antim Nica e cel mai bogat dintre ierarhi. Are 18 engolpioane grele, foarte valoroase”[94].
În p. 217: „Consistoriul [bisericesc este] o grozăvie; tarabă de afaceri”.
Pe 31 decembrie 1956 găsește, în sfârșit, cuvinte bune despre cineva: „La Tipografia Cărților Bisericești, l-am vizitat pe preotul Olimp Căciulă, un distins teolog și acum corector. Acolo era și preotul Nicolae Șerbănescu (Biserica Albă-Postăvari), bun ostenitor în domeniul istoriei”[95].
Părintele Benedict Ghiuș a refuzat, în mai multe rânduri, să devină episcop[96].
În ianuarie 1957, Biserica Domnița Bălașa din București era închisă, pentru că era în renovare[97].
Părintele Iancu Petrescu, de la Biserica Sfântul Visarion din București, a obținut din partea Academiei pensia de 1.000 de lei lunar, ca muzicolog[98].
Pe 27 mai 1957, într-o zi de luni, autorul își notează că Părintele Gala Galaction „e de mult paralizat; nu poate articula un cuvânt”[99].
Din p. 230 aflăm că Părintele Stăniloae își punea problema viitorului catedrei de Dogmatică de la București, după moartea lui Chițescu. Nu vedea teologi „pregătiți” pentru această catedră, care cere „și cunoștința multor limbi”[100].
Din p. 231 înțelegem că Dudu Velicu cunoștea limba rusă.
Despre un monah homosexual[101].
În octombrie 1957, autorul vorbește despre Oastea Domnului ca despre o asociație „dizolvată”[102].
Despre păcatele ierarhilor și ale patriarhului în p. 239.
Pe 10 ianuarie 1958, autorul spune că Părintele Liviu Stan, de la Biserica Albă-Popa Dărvaș, „l-a spovedit și împărtășit pe dr. P.[etru] Groza, care a lăsat cu limbă de moarte să fie slujit de 3 preoți: preotul Liviu Stan, preotul Iliescu Gh.-Izvoarele…[și de] preotul Alexandru (Alecu) Ionescu”[103]. Însă PFP Justinian nu a fost de acord și l-a slujit el, împreună cu alți ierarhi[104].
Dr. Ovidiu Marina, fiul Patriarhului Justinian, se va căsători cu „nepoata de fiică” a ÎPS Tit Simedrea. Însemnare din 26 iulie 1958[105].
Preotul Dragomirescu Țicu, de la Biserica Amza, s-a spânzurat în clopotnița Bisericii, pe la ora 13[106].
Pe 29 octombrie 1958, autorul vorbește despre judecarea Părintelui Stăniloae și a celor din lotul lui[107].
Pe când în p. 254 se termină și al doilea volum de însemnări al lui Dudu Velicu.
[1] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, vol. I, 1945-1947, cu studiu introductiv și note de Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, Bucureşti, 2004, p. 179. Pe care o vom cita: Velicu 1.
[2] Idem, p. 181.
[3] Idem, p. 197.
[4] Idem, p. 199.
[5] Idem, p. 201.
[6] Idem, p. 217.
[7] Idem, p. 222.
[8] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ghica.
[9] Velicu 1, p. 234.
[10] Idem, p. 237.
[11] Idem, p. 246.
[12] Idem, p. 247.
[13] Idem, p. 248.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 250.
[16] Ibidem.
[17] Idem, p. 257.
[18] Idem, p. 260.
[19] Idem, p. 262.
[20] Idem, p. 269. A se vedea: http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiuni-ale-rinichilor/uremia_6512.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 270.
[23] Idem, p. 272.
[24] Idem, p. 280.
[25] Idem, p. 279.
[26] Idem, p. 280.
[27] Idem, p. 289.
[28] Idem, p. 290.
[29] Idem, p. 291.
[30] Ibidem.
[31] Idem, p. 292.
[32] Idem, p. 296.
[33] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, vol. II, 1948-1959, cu studiu introductiv și note de Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, Bucureşti, 2005, p. 1. Pe care o vom cita: Velicu 2.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 18.
[36] Idem, p. 20.
[37] Idem, p. 22.
[38] Ibidem.
[39] Idem, p. 23.
[40] Ibidem.
[41] Idem, p. 24.
[42] Idem, p. 25.
[43] Idem, p. 27.
[44] Idem, p. 28.
[45] Idem, p. 43.
[46] Ibidem.
[47] A se vedea: http://jurnalul.ro/stiri/observator/curtea-europeana-drepturile-omului-sindicat-preoti-romani-647397.html.
[48] Velicu 2, p. 46.
[49] Idem, p. 54.
[50] Idem, p. 56.
[51] Idem, p. 61.
[52] Idem, p. 68.
[53] Idem, p. 69.
[54] Idem, p. 85.
[55] Idem, p. 89.
[56] Idem, p. 91.
[57] Idem, p. 97.
[58] Ibidem.
[59] Idem, p. 101.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem.
[62] Idem, p. 103.
[63] Idem, p. 104.
[64] Idem, p. 110.
[65] Idem, p. 112.
[66] Ibidem.
[67] Idem, p. 120.
[68] Idem, p. 126.
[69] Idem, p. 138.
[70] Idem, p. 139.
[71] Idem, p. 145.
[72] Idem, p. 148.
[73] Idem, p. 149.
[74] Idem, p. 150.
[75] Idem, p. 151.
[76] Idem, p. 158.
[77] Idem, p. 160.
[78] Idem, p. 161-162.
[79] Idem, p. 161.
[80] Idem, p. 164.
[81] Idem, p. 184.
[82] Idem, p. 185.
[83] Idem, p. 187.
[84] Idem, p. 189.
[85] Idem, p. 190.
[86] Ibidem.
[87] Idem, p. 197.
[88] Idem, p. 210.
[89] Idem, p. 212.
[90] Idem, p. 213.
[91] Ibidem.
[92] Idem, p. 215.
[93] Ibidem.
[94] Idem, p. 216.
[95] Idem, p. 218.
[96] Idem, p. 220.
[97] Idem, p. 224.
[98] Idem, p. 228.
[99] Idem, p. 229.
[100] Idem, p. 230-231.
[101] Idem, p. 233.
[102] Idem, p. 234.
[103] Idem, p. 241.
[104] Ibidem.
[105] Idem, p. 244.
[106] Idem, p. 246.
[107] Idem, p. 250.
Botta are o viziune grandioasă a cerului și a mărilor. E obsedat de ele (și de codru), ca și Eminescu.
Grandoarea nu constă însă, paradoxal, în imensitatea peisajelor cosmice, ci în sugestia unei prețiozități și a unui simbolism aparte.
Imaginile cosmice, el le încrustează în giuvaeruri metaforice.
Din literatura veche și de la Eminescu putea să rețină motivul cerului ca o carte scrisă cu litere de stele.
În poeziile la care ne vom referi mai jos, pecetea vizionară a lui Eminescu este inconfundabilă:
Carte de aur
cu inscripții nepieritoare
în cerul sculptat! /…/
Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio
cu magistrul ce mă protege.
(Glosse)
Ne amintim de zborul cosmic al prințului eminescian, însoțit de magul-maestru călător în stele…
Ion Vinea utilizează același termen, infolio, pentru a desemna cartea celestă: „Ce lună veche astă seară/ pe cerul de atlas uzat./ Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul indescifrat/ prins în pecetea lui de ceară (Nocturnă).
Mai departe:
…fluier de arbori desface Selene.
Și mlădiile săbii și lancia dreaptă,
și mult plinele de grație, avântatele arcuri,
și murgi trepădând, și ulii cu ochi de zamfiră,
și Bărbatul cu plete de noapte,
dezrobiți din mileniu veniră
în poiana ce freme de șoapte.
Vă deșteptați!
Tilincele morților sună,
cornul învierilor sună,
și până la mine veșnicia străbate…
O, clinchet de arme din alte vieți
și sfintele chipuri și pajura lună,
și vedenia codrului frate.
(Bărbat Voevodul)
Aluziile la Scrisoarea III, Scrisoarea IV și Peste vârfuri sunt destul de evidente.
Interesant este modul cum îmbină și amplifică Botta receptarea sa, foarte personală, a poeziei lui Eminescu. Cum transformă sentimentele și ideile lui Eminescu în ale sale, imprimându-le alte mesaje sau conotații.
E aici și o intersectare cu optica epocii sale, cu filosofia autohtonistă a Gândirii sau a lui Blaga.
Un vers precum „și până la mine veșnicia străbate” deține aceeași semnificație cu celebrul „veșnicia s-a născut la sat”, al lui Blaga.
Numai că, la Botta, nu satul, ci trecutul voievodal, elogiat mai înainte de Eminescu, este cel care poartă până în prezent adierile veșniciei.
Alte poeme:
De-aș fi noapte! În mare să bat,
frunte bătută-n stigmate de aur… /…/
iubito, iubito, nu e nici moartea,
nici smaraldica mare prin stânci când deliră.
De-aș fi noapte! Candoare ce sunt!
Visule, spune-mi că trezia e vană
și mă ia cenușiul, și sunt copia umbrei
și toarnă-mi divinul, vinul uitării în cană.
(Hecate)
*
Pe reci întinsori se mișcau
ale stelelor ordii cumplite…
Și în fruntea lor cine-mi sta,
Căpetenia oștilor cine-mi era?
Luna și fețele aurite.
Ah, mă orbești cu torța ta,
Lună, Fortună! Tu, călătoare
pe troianele căi, prin povești,
pe bătutele de stele drumuri crăiești,
peste mări în declin, murmurătoare.
Și voi împărăteselor, stele de ger,
zeități argintii ale firii,
magice trupe, fiți îndeajuns
de îndurate pentru cel ajuns
la țărmuri, în pragul muririi.
O tristă virtute, un crai erai,
o înfiorare,
în brumata manta de Brumar,
un crepuscul ce-mi cade pe frunte, un stol funerar,
de ape o sunare.
(Seraphita)
Sunt foarte multe imagini și expresii culese de la Eminescu, în versurile de mai sus.
La Eminescu, lumea e o raclă sau un sicriu „țintuit și ferecat cu stele” (Demonism). La Botta, marea e o „frunte bătută-n stigmate de aur”.
Marea delirantă sau „în declin”, murmurătoare, a lui Botta ne rememorează alte versuri eminesciene: „Lucească cer senin/ Eternelor ape,// Care din văi adânci/ Se-nalţă la maluri,/ Cu braţe de valuri/ S-ar atârna de stânci – // Şi murmură-ntruna/ Când spumegând recad” (Nu voi mormânt bogat).
Despre vanitatea vieții și despre umbră la Eminescu… cred că nu mai e nevoie să vin cu argumente și exemple.
„Vinul uitării” de asemenea îl găsim în finalul poemului Memento mori, din care bea Eminescu: „Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,/ E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei”.
În același poem, de altfel, se află și trupele sau ordiile de stele: „oștiri de flori pe straturi par a fi stele topite”; „Stelele-n oștiri se mișcă?”.
Întinsorile reci ale cerului pe care se mișcă stelele le întâlnim în Călin nebunul: „pe-ntinsori de catifea / Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea”.
Sunarea de ape este de asemenea o sugestie eminesciană: „În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare” (Codru și salon), etc.
Intertextualizarea lui Eminescu este, prin urmare, de proporții, în aceste poezii.
De aceea spuneam că Botta iese din cadrele epocii sale și anunță sau pregătește poezia modernă postbelică (pe Nichita Stănescu și onirismul) și chiar pe cea postmodernă.