Botta are o viziune grandioasă a cerului și a mărilor. E obsedat de ele (și de codru), ca și Eminescu.

Grandoarea nu constă însă, paradoxal, în imensitatea peisajelor cosmice, ci în sugestia unei prețiozități și a unui simbolism aparte.

Imaginile cosmice, el le încrustează în giuvaeruri metaforice.

Din literatura veche și de la Eminescu putea să rețină motivul cerului ca o carte scrisă cu litere de stele.

În poeziile la care ne vom referi mai jos, pecetea vizionară a lui Eminescu este inconfundabilă:

Carte de aur
cu inscripții nepieritoare
în cerul sculptat! /…/
Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio
cu magistrul ce mă protege.

(Glosse)

Ne amintim de zborul cosmic al prințului eminescian, însoțit de magul-maestru călător în stele…

Ion Vinea utilizează același termen, infolio, pentru a desemna cartea celestă: „Ce lună veche astă seară/ pe cerul de atlas uzat./ Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul indescifrat/ prins în pecetea lui de ceară (Nocturnă).

Mai departe:

…fluier de arbori desface Selene.
Și mlădiile săbii și lancia dreaptă,
și mult plinele de grație, avântatele arcuri,
și murgi trepădând, și ulii cu ochi de zamfiră,
și Bărbatul cu plete de noapte,
dezrobiți din mileniu veniră
în poiana ce freme de șoapte.
Vă deșteptați!
Tilincele morților sună,
cornul învierilor sună,
și până la mine veșnicia străbate

O, clinchet de arme din alte vieți
și sfintele chipuri și pajura lună,
și vedenia codrului frate.

(Bărbat Voevodul)

Aluziile la Scrisoarea III, Scrisoarea IV și Peste vârfuri sunt destul de evidente.

Interesant este modul cum îmbină și amplifică Botta receptarea sa, foarte personală, a poeziei lui Eminescu. Cum transformă sentimentele și ideile lui Eminescu în ale sale, imprimându-le alte mesaje sau conotații.

E aici și o intersectare cu optica epocii sale, cu filosofia autohtonistă a Gândirii sau a lui Blaga.

Un vers precum „și până la mine veșnicia străbate” deține aceeași semnificație cu celebrul „veșnicia s-a născut la sat”, al lui Blaga.

Numai că, la Botta, nu satul, ci trecutul voievodal, elogiat mai înainte de Eminescu, este cel care poartă până în prezent adierile veșniciei.

Alte poeme:

De-aș fi noapte! În mare să bat,
frunte bătută-n stigmate de aur… /…/
iubito, iubito, nu e nici moartea,
nici smaraldica mare prin stânci când deliră.

De-aș fi noapte! Candoare ce sunt!
Visule, spune-mi că trezia e vană
și mă ia cenușiul, și sunt copia umbrei
și toarnă-mi divinul, vinul uitării în cană.

(Hecate)

*

Pe reci întinsori se mișcau
ale stelelor ordii cumplite…
Și în fruntea lor cine-mi sta,
Căpetenia oștilor cine-mi era?
Luna și fețele aurite.

Ah, mă orbești cu torța ta,
Lună, Fortună! Tu, călătoare
pe troianele căi, prin povești,
pe bătutele de stele drumuri crăiești,
peste mări în declin, murmurătoare.

Și voi împărăteselor, stele de ger,
zeități argintii ale firii,
magice trupe, fiți îndeajuns
de îndurate pentru cel ajuns
la țărmuri, în pragul muririi.

O tristă virtute, un crai erai,
o înfiorare,
în brumata manta de Brumar,
un crepuscul ce-mi cade pe frunte, un stol funerar,
de ape o sunare.

(Seraphita)

Sunt foarte multe imagini și expresii culese de la Eminescu, în versurile de mai sus.

La Eminescu, lumea e o raclă sau un sicriu „țintuit și ferecat cu stele” (Demonism). La Botta, marea e o „frunte bătută-n stigmate de aur”.

Marea delirantă sau „în declin”murmurătoare, a lui Botta ne rememorează alte versuri eminesciene: „Lucească cer senin/ Eternelor ape,// Care din văi adânci/ Se-nalţă la maluri,/ Cu braţe de valuri/ S-ar atârna de stânci – // Şi murmură-ntruna/ Când spumegând recad” (Nu voi mormânt bogat).

Despre vanitatea vieții și despre umbră la Eminescu… cred că nu mai e nevoie să vin cu argumente și exemple.

„Vinul uitării” de asemenea îl găsim în finalul poemului Memento mori, din care bea Eminescu: „Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei,/ E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei”.

 În același poem, de altfel, se află și trupele sau ordiile de stele: „oștiri de flori pe straturi par a fi stele topite”; „Stelele-n oștiri se mișcă?”.

Întinsorile reci ale cerului pe care se mișcă stelele le întâlnim în Călin nebunul: „pe-ntinsori de catifea / Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea”.

Sunarea de ape este de asemenea o sugestie eminesciană: „În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare” (Codru și salon), etc.

Intertextualizarea lui Eminescu este, prin urmare, de proporții, în aceste poezii.

De aceea spuneam că Botta iese din cadrele epocii sale și anunță sau pregătește poezia modernă postbelică (pe Nichita Stănescu și onirismul) și chiar pe cea postmodernă.

Did you like this? Share it: