Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

La 32, 4 se vorbește despre cuvântul Domnului și el e drept. Pentru că toate faptele Lui sunt în credință [32, 4]. Sunt proprii credinței. Sunt proprii relației cu noi. Sau pe care noi le aflăm crezând în El.

Domnul iubește milostenia și judecata [32, 5]. Tocmai de aceea, „de mila Domnului este plin pământul” [32, 5]. Pentru că El e milostiv cu toată creația Sa.

Însă dacă corelăm 32, 4 cu 32, 6, ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cuvântul Domnului.

Pentru că la 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [to Logo tu Chiriu i urani estereotisan che tu Pnevmati tu stomatos Aftu pasa i dinamis afton]”.

Pentru că în Ps. 32, 6, Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există.

Și aici, la 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt.

Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că ceruri, putere sau puteri sunt corelative ale Sfinților Îngeri. Pe când întărirea Puterilor cerești, care presupune și zidirea lor, făcută de întreaga Treime, nu s-a făcut altcumva decât prin umplerea lor de slavă dumnezeiască.

Așadar nu numai oamenii ci și Sfinții Îngeri au fost creați de Dumnezeu plini de slavă iar căderea lor s-a făcut din slava Lui. Motiv pentru care și vorbim despre cădere. Adică de la situația normală la una anormală pentru făpturile create de Dumnezeu.

În 32, 7 se vorbește despre acțiunea lui Dumnezeu în ceea ce privește apa terestră: „[El] a adunat împreună, ca [într-un] burduf, apele mării, a pus în vistierii abisurile/ adâncurile”.

32, 9 se referă tot la facerea lumii. Și se subliniază importanța absolută a cuvântului și a poruncii lui Dumnezeu. Pentru că „El a zis și s-au făcut [cele create, întreaga creație], El a poruncit și s-au zidit”. Întreaga creație e rezultatul cuvântului și al poruncii lui Dumnezeu. Pentru că ele și-au luat existența din porunca Lui. Ele nu existaseră înainte ca El să le poruncească existența. De aici înțelegem că lumea creată de Dumnezeu nu e veșnică precum e El, ci ea este rezultatul voinței Lui.

Domnul risipește [diaschedazi] sfaturile neamurilor și leapădă [ateti] gândurile popoarelor cât și sfaturile arhonților/ ale conducătorilor [32, 10]. În sensul că nu e de acord cu lucrurile pe care oamenii își închipuie că se vor petrece sau că trebuie să se petreacă.

Pentru că Domnul dorește să ne învețe ce trebuie să facem și vrea să ne vestească voia Lui cu timpul prezent dar și cu viitorul. Pentru că ieri și azi speculațiile despre viitor nu au nimic de-a face cu lucrarea lui Dumnezeu cu lumea.

De aceea, El risipește și leapădă presupunerile umane, ambițiile umane, pe când „sfatul Domnului rămâne întru veac, [iar] gândurile inimii Lui [rămân] întru neam și neam” [32, 11].

E pentru prima dată în Psalmi, la 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [loghismi tis cardias]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „tus dialoghismus tis cardias [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni.

Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege, la un moment dat, că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă.

Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu, ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa.

Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [32, 12].

Revine la 32, 14 sintagma din I Regi și anume aceea de „cel gata locașul Lui [etimu catichitiriu Aftu]” sau „locașul Lui cel gata”. Care e în cer și de acolo îi privește pe oameni.

La 32, 15 avem mărturia explicită despre implicarea lui Dumnezeu în nașterea fiecăruia dintre noi. Pentru că El nu i-a zidit doar pe Protopărinții noștri, Adam și Eva, ci participă la zidirea fiecăruia dintre noi. Căci El este „Cel care a plăsmuit/ zidit fiecăruia în parte inimile lor [și] Cel care înțelege întru toate faptele lor”. Ale oamenilor.

Așadar prezența lui Dumnezeu în zămislirea noastră nu constă numai în faptul că ne dăruie un suflet fiecăruia dintre noi ci că ne și creează, împreună cu mamele noastre, și trupul nostru.

Pentru că prin zidirea inimilor se referă, în mod metonimic, la întregul trup. Și de aici rezultă că zămislirea, formarea și nașterea noastră nu reprezintă un proces pur biologice ci unul divino-uman, pentru că Dumnezeu participă în mod efectiv la aducerea noastră pe lume.

Astfel observăm în 23, 15, că Dumnezeu Își revendică proprietatea asupra fiecăruia dintre noi, pentru că noi suntem făpturile Sale în primul rând. Asta neînsemnând, fără doar și poate, că Dumnezeu exclude aportul părinților noștri la nașterea noastră. Ci El subliniază aportul Său absolut determinant în nașterea fiecărui om în parte.

De aceea, pentru că El ne-a făcut, cere de la noi să ne temem de El [32, 18]. Și pentru că de la El sunt sufletele noastre, tocmai de aceea El izbăvește din moarte [ec tanatu] sufletele noastre [32, 19].

Dar de care moarte ne izbăvește Domnul, dacă sufletele sunt create de El ca realități spirituale și nemuritoare? De moartea păcatului și de Iad. Pentru că 32, 19 se referă nu la moartea oamenilor, ca despărțire a sufletului de trup, ci la moartea sufletească pe care o aduce păcatul.

În Biblia de la 1688, începutul lui 32, 20 apare sub forma: „și sufletul nostru va îngădui Domnului”, cu verbul la viitor. În LXX însă, verbul e la prezent și e vorba de ipomeni, la care ne-am referit anterior. De unde sensul că sufletul nostru îndură Domnului, stă la intensitatea duhovnicească pe care El o cere.

Did you like this? Share it: