Emil Botta: masca de histrion [15]

Iluminarea nopții sau clarul nopții sunt cântate în poemele: Veniți, adieri și Mozart.

Din nou, unui peisaj vesperal i se imprimă semnificații alegorice, biblice: „Treacă paharul acesta,/ potirul amurgului plin de otrave!” (Veniți, adieri).

Înserarea este aici un ceas al conștientizării a cât de încărcată a devenit conștiința de lungul zilei sau al zilelor.

De aceea e un pahar cu otravă.

Noaptea e timpul reculegerii, al avântării dorului de nemurire, în care se scutură de praful cotidianității:

Iluminare și noapte! Un înger își trece
aureolele de pe un umăr pe altul.
Se preoțește verdele codru
Și prin frunzime se arată înaltul.

Veniți, adieri negrăit de blânde,
în ale visărilor crenge și lunce! /…/

Oh, sufletul mi-e plin și ars de dor…
El noaptea se îmbată cu himere,
visându-se nemuritor
pierdut printre clare sidere.

În celălalt poem:

Claritate a nopții! Liră
pe care se întrec maeștrii îngeri!

Florile toate se inspiră,
în ora de muzică,
ascultând, fredonând.

Claritate a nopții! Undă
Tremurătoare ce mă poartă…

Se desprinde din aceste versuri un sentiment de taină universală, în asentimentul lui Blaga și al tradiționaliștilor mai mult, dincolo de unda specifică de neliniște sau de atmosfera mai stranie.

Și gândul la moarte este exprimat într-un mod apropiat de stilul care l-a făcut inconfundabil pe Lucian Blaga:

„Dragă mi-e libertatea/ de a visa în lan /… de a visa moartea, de a mi-o imagina/ ca un desfrâu./ An cu an,/ clipă cu clipă va crește,/ mă va cuceri./ Tot cuprinsul, întregul, tâlhărește,/ regiunile acestea singuratece,/ cad în mâinile morții sălbatece” (Fericirile).

În poemul Dă-mi freamătul, cerul înstelat al nopții îi pare o risipă de lacrimi („Risipa-ți de lacrime o cer”), viziune inspirată tot din Eminescu (Călin Nebunul sau Călin (file din poveste)):

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,
N-ai putea sa faci cu ochii înălţimilor ocol.

(Călin (file din poveste))

*

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie /…/
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind…

(Călin Nebunul)

Din Eminescu s-a hrănit toată poezia noastră modernă. Pare-se însă că Botta e un fervent consumator de poezie și de viziuni eminesciene, pe care le resemantizează în propriile versuri.

Tot aici, „moartea cea grea” este „minunăția” pe care o așteaptă: „Și vântul a jale când s-o tângui,/ duiosu-ți păr când l-o clătina,/ ah, moarte, nu mă ocoli,/ arată-mi-te, stea!”.

Conjugând eminescianismul (freamătul pădurii și lacrimile stelare) cu balada populară, intenția poetului era probabil să ajungă la un fel de esență a românismului.

Doar că astfel de juxtapuneri poetice, preluate de ideologii comunismului, vor deveni, peste nici un deceniu, exerciții facile în procesul de construire a unei…poezii socialiste.

Bineînțeles, comuniștii nu erau atenți la subtilități și poezia lor militantă va fi în speță o parodie grotescă a poeziei și a intențiilor predecesorilor.

Totuși, nimic nu îi va împiedica, pe cei ce vor încerca să conceapă noua literatură socialistă, să se inspire copios tocmai din ceea ce susțineau că detestă.

Adică din tendințele manifestate anterior la Gândirea sau de către poeții tradiționaliști în general.

Și acest lucru este de înțeles, pentru că poezia populară oferea un model eroic, dar și prozodic ușor de adaptat de către comuniști. Fapt care le-a convenit de minune.

Iar modul acesta – cam forțat și doctrinar la rândul lui – de a asocia tipare lirice a căror substanță poetică e totuși greu de conjugat, așa cum face Botta mai sus, le-a oferit alt model comuniștilor, pe care aceștia l-au exploatat masiv. Cu exagerările grotești de rigoare.

Cam același lucru se poate afirma și despre poemul La moartea lui Paul Popescu.

Botta îl intertextualizează aici pe Miron Costin: „Spun cuvintele din bătrâni/ că viețile stau în clipita ochiului /…/ și zilele omului sunt bătăi delicate de pleoapă,/ și totul, odată, se curmă”.

Dar exagerează apăsând pe coarda lirismului patriotic până la o exaltare cam deșănțată:

Paule, Paule,
ferice de tine, viteazule,
te aud în adierile frunzei și-n munți,
în izvoarele patriei te aud,
dar ce spui a traduce nu-s vrednic
fiindcă nu cunosc
vorbirea exaltată a îngerilor.

Pământul spune: „Luați, mâncați!”
Și mușcat-ai țărâna,
și acum știi ce dulce-i
glia României,
dulce ca o zimă dospită în miere,
turta din miere și fiere a tatălui nostru
care ești în ceruri, Bălcescu.

Poezia patriotică din epoca socialistă va musti de astfel de formulări.

Inclusiv aluziile religioase blasfemice vor fi împrumutate de noua direcție căreia, de asemenea, îi convenea blasfemia.

Nu ofer exemple în acest sens, dar cine dorește să le caute, le va găsi.