Iubiții mei,

în Postul Adormirii Maicii Domnului, pe vipia de foc, e un lucru bun să reflectăm la moarte.

La ce fel de moarte ne dorim. La cum ne construim moartea.

Pentru că și moartea se construiește la fel ca viața: cu multă tenacitate.

Din timpul vieții se vede spre ce fel de moarte…ne îndreptăm.

Căci moartea celor Sfinți e adormire, e doar închidere a ochilor trupești…în așteptarea învierii de obște…

Pentru că sufletele celor Sfinți sunt vii la Domnul și în comuniune cu El.

Și sufletele păcătoșilor sunt vii…dar nu sunt bucuroase. Nu sunt fericite după moarte.

Deși păcătoșii își doresc  să aibă „toate fericirea” numai pentru ei…

Pentru că „moartea păcătoșilor [este] rea [tanatos amartolon poniros]” [Ps. 33, 22, LXX].

Nu în sensul că cei păcătoși, cu toții, mor în accidente, mor urât…ci pentru că, după moarte, starea lor, a păcătoșilor…e rea

Asta ne-o spune Dumnezeu: păcătoșii mor rău!

Însă păcătoșii de aici…nu sunt toți cei care au păcătuit vreodată pe fața acestui pământ. Pentru că toți, în afară de Domnul și de Maica Lui, am păcătuit.

Ci păcătoșii care mor rău…sunt păcătoșii care nu au vrut să se dezică de rău.

Pentru că mulți păcătoși s-au pocăit de relele lor chiar și în ultima zi…chiar și în ultimele clipe ale vieții.

Însă în același verset citat anterior, în Ps. 33, 22, se spune și faptul, că: „cei care urăsc pe Cel Drept vor greși [i misuntes ton Dicheon plimmelisusin]”.

Pentru că Dreptul de aici e Hristos, prin harul răscumpărării Căruia și noi putem fi Drepți întru El.

Plini de dreptate, plini de slava Lui, plini de împăcare cu Dumnezeu.

Și moartea rea…are legătură cu ura față de Dumnezeu, Cel Atotdrept.

Pentru că dreptatea adevărată cere ca omul aflat în suferință să primească alinare.

Tot omul să primească alinare, vindecare, bucurie de la Dumnezeu.

Dreptatea Lui e milostivă și dorește ca omul să se ridice din moarte.

Tocmai de aceea păcatul fiind moarte, fiind cel care aduce moartea, care instaurează moartea sufletească în noi…face ca moartea ca despărțire a sufletului de trup/ decesul să fie unul rău.

Pentru că sufletul nepocăit pleacă de aici cu răul în el, dorind răul…și nu binele!

De aceea moartea păcătoșilor e rea…pentru că nu e vindecată de rele.

Iar când nu vrei să te vindeci de rele…nu vrei, de fapt, să primești dreptatea lui Dumnezeu, să primești ce e drept de la Dumnezeu, pentru tine, cel cu totul rănit de păcat și anume: vindecarea de moarte.

Dumnezeu dorește să ne vindece de moarte, adică de rău, pentru ca moartea noastră să nu fie una rea. Dar pentru ca să se petreacă asta…nu trebuie să Îl urâm pe El.

Nu trebuie să desconsiderăm dorința Lui de a ne vindeca de rău.

Dar după cum vedem de aici, din Ps. 33, 22, greșeala noastră, moartea noastră, stă în faptul că Îl urâm pe…El.

Și de-a lungul istoriei mulți au dorit să șteargă de pe pământ Biserica Lui și viața duhovnicească, ortodoxă. Să schimbe Biserica într-un teatru sau într-un grajd, într-o școală a minciunii sau într-un loc de depravare.

Pentru că ura împotriva Lui, a Celui Drept, ațâțată continuu de demoni…face multe orori împotriva oamenilor.

Din primele clipe ale Bisericii a apărut exterminarea oamenilor…din cauza Lui.

Din cauza credinței în El.

Materialismul, falsul „iluminism”, ateismul, satanismul, amoralitatea s-au născut din aversiunea față de Dumnezeu.

S-au născut și se nasc în continuu…

Și orice încercare de înțelegere a voii Lui, după mintea noastră căzută, prostuță, îngâmfată…naște monștri. După cum orice încercare de gândire în afara lui Dumnezeu, făcând abstracție de El, e monstruoasă.

Pentru că explică lucrurile din perspectiva morții…și nu a vieții.

Și cum ar putea să explice un om lipsit de har, lipsit de viața duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, cele ale lui Dumnezeu, când cele ale lui Dumnezeu sunt sfințenie mare?

Și ce fel de moarte așteptăm de la Dumnezeu…dacă facem abstracție de El?

Cum va arăta moartea noastră, dacă veșnicia noastră nu are simțul bucuriei și al comuniunii?

Însă noi, ortodocșii, vorbim despre adormire…și nu despre moarte, când vorbim despre Sfinții Lui.

Iar când folosim cuvântul ură…îl folosim doar împotriva păcatelor noastre…pentru că pe ele trebuie să le urâm…pentru ca să iubim viața în credință, viața în sfințenia lui Dumnezeu.

A-i urî pe Sfinți înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.

A trăi fără pocăință înseamnă a rămâne în moarte.

În urât

Pentru că urâtul, la noi, e ontologic…este expresia decadenței noastre.

Tocmai de aceea, vorbind despre ontologia umană din punctul de vedere al revelației dumnezeiești, Biserica propovăduiește normalitatea umană.

Și normalitatea omului e viața lui de sfințenie, comuniunea lui cu Dumnezeu, care exclude păcatul…adică moartea rea.

Acesta e motivul pentru care, ortodocșii conștienți de răul păcatului, se spovedesc și se împărtășesc continuu.

Alungă răul, continuu, din ei, prin Spovedanie…și se unesc cu Domnul, pentru ca să fie vii întru El. Să fie plini de viața Lui.

Și când dăm Împărtășania cea mai de pe urma, pe patul de moarte, unui om care s-a spovedit și s-a împărtășit toată viața, credeți că moartea lui…e altceva decât adormire?

Credeți că cel care se face curat, pe fiecare zi, prin harul lui Dumnezeu, e în moarte sau în viață?

Din acest motiv, nu trebuie să așteptăm clipă…sau zi…sau perioadă de post…ca să scoatem moartea din noi.

Răul trebuie plâns imediat.

Păcatul trebuie imediat acoperit de întristarea noastră pentru el…de rugăciunea noastră către Domnul pentru iertarea lui.

Căci dacă începem ura față de păcatul pe care l-am făcut, chiar din clipa facerii lui…și l-am pus imediat pe foaia de spovedanie și am început să ne pocăim pentru el…atunci știm ce valoare are moartea…și ce valoare are viața.

Pentru că „valoarea” morții sufletești constă în chin, în chin veșnic.

Dar adevărata valoare a vieții e comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Pentru că sufletul e nemuritor, nu moare odată cu moartea…dar veșnicia sufletului și apoi, a întregului om transfigurat, după învierea de obște, contează.

Contează calitatea veșniciei pe care o trăiești.

Căci și aici calitatea vieții contează. Contează să fii sănătos, să fii împlinit prin ceea ce faci, să fii curat sufletește.

Iar în veșnicie, și acolo, avem nevoie de viață de calitate.

Pentru că Iadul nu e o bucurie, nu e o viață calitativă.

Ci numai bucuria veșnică împreună cu Domnul și cu Sfinții Lui, e adevărata viață, viața veșnică calitativă, viața veșnică care te împlinește.

Pe scurt: ura e o pierdere de timp…iar moartea e rămânere în păcat. Nepocăință.

Pocăința transformă moartea noastră într-o adormire.

Și fie dar, ca fiecare dintre noi să trăim, pe fiecare zi, ca niște înviați din moartea păcatului, pentru ca să adormim somnul cel cuvios, somnul cel sfânt al morții, care e așteptare a învierii de obște! Amin.

Did you like this? Share it: