Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35] e despre vindecare.

Vindecarea de orbire și vindecarea de muțenie.

Numai că muțenia omului de la v. 32 era datorată posedării lui de un demon. De un demon care producea muțenie.

Pentru că atunci când „a fost scos demonul, mutul a vorbit” [Mt. 9, 33, GNT].

Însă vindecarea e primită de la Hristos prin credința în El.

Orbii cred că El poate să îi vindece [v. 28]…iar Domnul se atinge de ochii lor [v. 29].

Și ei trăiesc minunea vindecării lor de orbire, pentru că: „li s-au deschis ochii lor” [v. 30] și au văzut și L-au vestit pe El [v. 31].

Iar Evanghelia aceasta, acum, în praznicul Schimbării la față, resubliniază faptul că vederea slavei Lui e un dar al lui Dumnezeu în viața noastră.

Că nu ne putem deschide ochii spre vederi dumnezeiești…dacă El nu ne deschide ochii sufletului, ca să vedem cele de taină ale Lui.

Așa că nu putem să Îl jefuim pe Dumnezeu de tainele Lui.

Nu există „căi oculte”, prin care să devenim „posesori de cunoaștere dumnezeiască”.

Adică nu putem cunoaște ceva cu adevărat și nici nu ne putem sfinți și nici nu ne putem mântui făcând abstracție de El și de Biserica Lui.

Pentru că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se trăiește în iubirea față de El și în curăția inimii.

Adevărata deschidere a minții spre vederi dumnezeiești se face prin slava Lui, întru curăția inimii.

Și aceasta e darul lui Dumnezeu.

Însă demonii ne aduc muțenie, ne fac să ne ieșim din minți, ne aruncă în foc și în apă, ne fac asociali.

Ei vor să nu comunicăm și nici să ne împrietenim cu oamenii Bisericii.

Pentru că astfel aflăm de ce fel de patimi suferim…sau ne vindecăm de demonizare venind la Biserică.

Sau după ce ne vindecăm, demonii încearcă să ne facă să ne îndoim de lucrarea lui Dumnezeu în noi…aducând insulte oamenilor Bisericii.

Și vedem asta din ce spuneau fariseii după cele 3 vindecări ale Evangheliei de azi: „în arhontele demonilor scoate pe demoni” [Mt. 9, 34, GNT].

Adică Îl huleau pe Domnul, spunând că îi alungă pe demoni din oameni „cu ajutorul” Satanei.

Numai că Satana nu ajută pe nimeni!

În orgoliul lui nebunesc, Satana, dimpreună cu demonii lui, caută continuu să rătăcească mințile oamenilor, să-i facă să păcătuiască, să-i facă să cadă în cele mai mari patimi.

Tocmai de aceea ei răstălmăcesc adevărurile, minunile, dogmele, cele mai sfinte lucruri ale Bisericii.

Încearcă să le prezinte cu totul distorsionat în mințile oamenilor.

Pentru că demonii știu că atâta timp cât oamenii cred în minciuni sau amestecă adevărul cu minciuna, ei fac voile demonilor din neștiință sau din indiferență.

Din acest motiv, experiența imensă a Sfinților Bisericii în ceea ce privește lupta cu gândurile drăcești și cu demonii prezintă toată știința dumnezeiască de deparazitare de rău sub titlul deparazitării de înșelare.

Și înșelarea reprezintă tot gândul demonic, tot gândul introdus de demoni, în mod pervers în sufletul nostru, pe care oamenii îl cred „lucru bun”, până nu află că el e un lucru rău.

Spre exemplu, când ești la început cu înțelegerea vieții bisericești și vrei să te rogi, demonii îți aduc imagini și simțăminte interioare, pe care te fac să le crezi că sunt lucrări ale harului dumnezeiesc, pe când ele sunt imixtiuni ale demonilor în ființa ta, care te duc la o bună părere de sine, la îngâmfare.

Îți aduc simțăminte false de frică atunci când priveghezi sau postești.

Îți aprind trupul cu desfrânare atunci când vrei să te împărtășești.

Te fac să ai false procese de conștiință, să dezbați în tine tot felul de lucruri minore și pe acestea să le crezi fundamentale, de căpătâi, adică, spre exemplu, să te amărăști zile în șir pentru că ai spus ceva anume sau ai călcat postul din neatenție…tocmai pentru ca să nu te pocăiești cu adevărat pentru toate păcatele tale.

Demonii ne înșală cu o spiritualitate ușoară, fantezistă și individualistă.

Ne fac să ne pierdem în propriile noastre gânduri, să vorbim cu noi, să ne închipuim tot felul de lucruri despre noi și despre Dumnezeu și despre Sfinți și despre teologie…tocmai pentru ca să nu chemăm ajutorul și slava lui Dumnezeu în noi, ca să ne umple de pacea Sa fără gânduri, de tăceri și de bucurii abisale, de comuniune, de lacrimi duhovnicești, de curăție a întregii noastre ființe.

De aceea există demoni care aduc muțenie…dar și demoni care aduc o știință fără viață, care aduc muncă fără împlinire, care aduc nerușinare în noi, tupeu, invidie, dușmănie, ură, dorința de a viola, de a chinui, de a omorî, de a-ți perverti ființa, de a te înjosi în chip și fel.

Pentru că înșelarea/ pervertirea/ minciuna lor atinge toată ființa noastră și toate relațiile dintre oameni.

Așa că vederea Lui pe Tabor, care, acum, e o realitate în viața tuturor celor care se sfințesc întru El…nu e o închipuire și nicio lucrare demonică.

Există false vederi și false minuni…petrecute în viața celor care preferă surogate de viață și de credință în locul vieții bisericești, ortodoxe…dar vederile Lui dumnezeiești, arătările Lui în viața celor credincioși, sunt darurile Sale dumnezeiești, pentru că cei ai Lui sunt plini de bogăția slavei Sale.

Adesea, pentru ca să aibă o largă și bogată experiență duhovnicească, Sfinții lui Dumnezeu au avut și ei parte, în mod pedagogic, de apariții demonice care i-au amăgit…tocmai pentru ca să cunoască diferența dintre minciuna demonică și adevăratele vederi dumnezeiești.

Și din acest motiv, pentru a preveni căderile imense, toate trăirile duhovnicești, atunci când ești în ascultare față de un mare Părinte duhovnicesc, sunt dezbătute, analizate.

Dacă nu avem parte de un asemenea om profund e mult mai greu…dar nu imposibil, dacă ne încredem în Dumnezeu cu totul. Pentru că Dumnezeu ne deschide mintea prin diverși oameni și prin ceea ce citim asupra unor vederi, gânduri, simțăminte cărora nu le știm proveniența.

Tocmai de aceea atenția la gânduri, simțăminte, mișcări interioare înseamnă judecarea continuă a lucrurilor pe care le trăim.

Această atenție frumoasă și absolut necesară la tot ceea ce trăim în lăuntrul nostru…ne face să nu mai pierdem timpul cu judecarea altora…pentru că vedem în noi, tot mai mult, întregul rău al lumii. Toată decadența ei.

Numai cine nu e atent la ce gânduri, simțăminte și ispite are, nu știe ce fel de demoni îl luptă.

Dar când ești atent…atunci și înțelegi înșelarea care ți se propune.

Pentru că demonii vor să ne propună continuu răul, păcatul, urâtul, decadența.

Și apelează continuu la aceleași strategii sau le diversifică mai mult sau mai puțin, pentru că, în răutatea lor, mizează pe asaltul brutal în viața noastră și pe pisălogeală.

Îți repetă, te invită mereu la aceleași lucruri…de unde înțelegi, în cele din urmă, limitările răutății lor.

Însă când slava lui Dumnezeu ne inundă…atunci El ne deschide ochii.

Când suntem plini de slava Lui, El ne umple de toată virtutea Sa, de toată simțirea Sa, de toată frumusețea Sa.

Și nu putem confunda slava Lui cu simțăminte căzute…pentru că slava Lui e cea care ne rezidește interior și ne umple de toată luminarea dumnezeiască, dându-ne să vedem diferența dintre lumină și întuneric.

Adică în Evanghelia de azi am aflat că vederea e bună, că redobândirea vederii, prin intermediul medicinei, e un lucru binecuvântat de Dumnezeu…dar că adevărata vedere e cea a sufletului și nu a ochilor trupești.

Pentru că poți să vezi foarte bine cu ochii…și totuși să nu-l vezi pe celălalt.

Să fii orb la lucruri esențiale.

Să nu fi om pentru aproapele tău ci un indiferent.

După cum poți să ai ochelari, dar dacă vezi cu sufletul…atunci știi să fii om pentru celălalt.

Totodată am aflat că nu orice muțenie e normală. Ci există și muțenii, și nevorbiri de la demoni…

Și eu cred că atunci când oamenii nu pot să își vorbească, nu vor, de fapt, să iasă din părerea lor…Din părerea pe care o au despre alții sau despre o situație anume.

Ci pentru a vorbi, a revorbi cu cineva…trebuie să vrei să treci peste ce crezi tu că e bine…spre a putea discuta în vederea înțelegerii situației existente între voi doi.

Și rămânem, adesea, în relațiile noastre, muți…

Ne apucă o stare de muțenie tocmai atunci când trebuia să facem noi pași în înțelegerea reciprocă.

Iar dacă detest ceva foarte mult…e tocmai muțenia care rupe relațiile, această demonică ieșire din relație.

Însă, totodată, orice dezamăgire, care se traduce prin abandonarea unui proiect, a unei vocații…înseamnă intrarea în muțenie, în această muțenie demonică.

Orice renunțare la împlinirea de sine e o înșelare demonică.

Orice luptă cu binele multora și cu oamenii duhovnicești este o înșelare demonică.

Pentru că orice acțiune care nu promovează vederea, vederea profundă de sine și dialogul, e orbire și muțenie drăcească.

Oamenii lui Dumnezeu nu încurcă lumea ci o recheamă la demnitatea ei!

Și după cum a nu asculta de medicul, care îți vede boala și știe cât mai ai de trăit…tot la fel a nu asculta de oamenii duhovnicești, de oamenii care știu drumul spre vindecare, pentru că ei înșiși l-au trăit, înseamnă a te sinucide.

Iar muțenia nedialogică e o sinucidere prelungă…

De ea Domnul vrea să scăpăm, de ea Domnul vrea să ne vindece, pentru că El  vindecă „toată boala și toată neputința” [v. 35].

Așadar să ne cercetăm pe noi înșine înaintea Prea Sfintei Treimi pentru ca să vedem ce fel de viață avem noi.

Pentru că viața cu El e plină de bucurie și de dialog, de împlinire și de fapte bune.

Să cercetăm tot ce mișcă în lăuntrul sufletului nostru…ca să vedem dacă sunt gânduri bune sau, dimpotrivă, rele.

Pentru că postul înseamnă adormirea patimilor și simțirea vieții celei veșnice.

Înseamnă revărsare de har și de bucurie.

Și de aceea mă rog Prea Curatei Treimi să ne dea tuturor să postim cu delicatețe duhovnicească, cu inimă voioasă, plină de înțelegeri sfinte, din care să împărtășim prin tot ceea ce facem. Amin!