Predică la Adormirea Maicii Domnului [2013]

Adormirea Maicii Domnului

Iubiții mei,

în postul acesta și în toată viața noastră ne-am apropiat de Maica lui Dumnezeu cu sfială și cu delicatețe de suflet.

Ne-am apropiat cu lăuntrul nostru, în rugăciune, de simțirea duhovnicească a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu.

Pentru că așa se cuvine să ne apropiem de cea mai cinstită și mai mărită Sfântă a lui Dumnezeu.

De cea care s-a făcut locaș al Stăpânului și scară pe Care S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.

Pentru că Maica lui Dumnezeu dorește să ne învețe maternitatea sa, relația sa de mare iubire cu Fiul ei și cu Dumnezeul nostru, modul în care ea se roagă pentru noi, modul în care Sfinții stau în fața Prea Sfintei Treimi.

De aceea, spre exemplu, Sfântul Maxim Cavsocalivitul (care a trăit în secolul al 14-lea) a primit de la Maica lui Dumnezeu putere asupra demonilor și a fost întărit de ea cu pâine cerească. Dar totodată a mirosit bună mireasmă datorită venirii Maicii Domnului la el și s-a umplut de bucurie și veselie negrăită.

De unde vedem măreția duhovnicească, plină de bucurie, de delicatețe dumnezeiască, pe care o revarsă în viața Bisericii prezența îndumnezeită a Maicii lui Dumnezeu.

Căci noi o cinstim ca vie pe cea vie, al cărei trup nu a mai fost găsit în mormânt, pentru că a fost ridicat la cer de Fiul ei.

De unde relația continuă, neîntreruptă dintre Fiu și Maică, Maica fiind întotdeauna ascultătoare Fiului ei.

Pentru că ascultarea ei e învățată de la Cel care S-a arătat întru toate ascultător Tatălui Său.

Sfintele sale Icoane, cele în care Maica lui Dumnezeu ne descoperă prezența sa duhovnicească, sunt chemări spre Dumnezeu.

Sunt chemări spre a trăi pe viu prezența lui Dumnezeu în persoana Maicii Domnului.

Și Maica lui Dumnezeu, prin Icoanele ei care zboară sau plâng, zâmbesc sau privesc cu profunzime în sufletul nostru, ne învață să ne comportăm în mod complex în viața noastră de evlavie.

Dacă Portărița zboară e pentru ca noi să alergăm pe apă după ea.

Să nu credem că e de ajuns doar să ne rugăm în fața ei…ci trebuie să ne și nevoim a-i căuta voia.

Dacă Maica Domnului plânge într-o anume icoană a ei nu trebuie să credem că plânge doar de bucurie…ci și pentru păcatele noastre.

Iar dacă ne zâmbește într-o anume zi dintr-o icoană a ei sau din alta ne privește cu mustrare…e pentru ca să înțelegem cu ce delicatețe dorește Maica lui Dumnezeu să ne învețe evlavia curată, duhovnicească a vieții cu Dumnezeu.

Însă evlavia curată nu își permite diminutivări cu Maica Domnului și nici iconizări ale persoanei sale de o factură folclorică.

„Măicuță” cred că e un apelativ neserios, pentru că vine dintr-o intimitate cu ea prea…îndrăzneață. Un fel de tragere de șireturi cu Stăpâna lumii.

Pentru că Biserica vorbește despre Născătoarea de Dumnezeu, despre Prea Curata Fecioară, despre Maica Domnului, despre Mireasa Stăpânului, adică cu sobrietate, cu evlavie plină de cutremurare…dar nu îi diminutivează personalitatea în cultul ei.

Pentru că diminutivarea, în această situație, înseamnă bagatelizarea persoanei sale.

Tot la fel, Biserica, nu ne propune o întâlnire cu „Iisuț” sau cu „Domnulețul” nostru…pentru că Biserica vorbește cu claritate, cu demnitate și cu bun simț, cu multă evlavie.

Dar când consideri că teologia iconizată trebuie pictată într-o manieră largă, fără acrivie, fără delicatețe teologică și istorică, tocmai de aceea poți să faci din Maica Domnului un fel de țărancă româncă, cu cosițe la vedere și cu stele în păr…pentru că nu o mai vezi sobru, așa cum o vede Biserica.

Încurajarea lucrului neserios, a raportării neteologice la Dumnezeu și la Sfinți e catastrofală.

Pentru că asta e secularizarea despre care tot vorbim: dezrădăcinarea teologiei și a vieții ortodoxe din Biserică și înțelegerea lor după ureche.

Reinterpretarea non-teologică a teologiei.

Și când ai îndrăzneală rea în ceea ce privește raportarea la Sfinții Bisericii arăți că ai o raportare îndrăzneață la Dumnezeu, de la Care ar fi trebuit să înveți evlavia.

De ce vorbesc despre toate acestea?

Pentru că în praznicul de azi nu suntem chemați la înțelegerea unei simple înmormântări…ci la un eveniment plin de evlavie, plin de reală raportare la Dumnezeu.

Maica Domnului a primit cu bucurie vestea adormirii ei.

Sfinții Apostoli au fost aduși în mod minunat, întru slava Treimii, la prohodirea ei.

Totul s-a făcut cu cuviință bisericească.

Cu evlavie multă, cu cutremurare dumnezeiască.

De aceea suntem chemați să ne întâlnim cu cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă pe noi singuri.

Pentru că venim pentru trecut, pentru retrăirea trecutului tocmai pentru ca să ne întâlnim cu prezentul de bucurie și de har pe care Maica lui Dumnezeu îl revarsă în viața noastră.

Și poate că unii se întreabă de ce tot ne scufundăm în trecut, în trecutul Bisericii și al lumii, ca să descoperim viețile Sfinților lui Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu pentru noi…și nu ne raportăm acum, actual, cotidian, la Dumnezeu?

De ce are Biserica nevoie de istorie ca să vorbească despre prezent?

Pentru că prezentul Bisericii nu e rupt de trecutul ei!

Trecutul Bisericii e un continuu prezent, pentru că Maica lui Dumnezeu, căreia noi îi retrăim adormirea, e vie și împreună cu noi la acest eveniment eclesial.

La acest eveniment din care Biserica se hrănește și învață enorm de multe lucruri.

Dar nu numai Sfinții Bisericii participă la viața prezentă a Bisericii, ci întreaga umanitate vie sau adormită, care este sau nu plină de harul Treimii, are de-a face cu viața Bisericii, trăiește din cauza ei, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga creație.

Postul încheiat azi a fost pentru ca să avem minte clară, lucidă, bucuroasă.

Ca să înțelegem cu delicatețe și să simțim cu revărsare de inimă prezența lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților și Îngerilor Lui în viața noastră.

Și cred că suntem bucuroși toți câți suntem împăcați cu Dumnezeu și recunoscători pentru toate binefacerile primite, prin rugăciunile Maicii Domnului, în viața noastră.

Cred că suntem mulțumitori, cu toate căderile noastre cele cumplite…

De aceea suntem prezenți astăzi la praznic, pentru că suntem împreună cu Maica lui Dumnezeu în viața noastră.

Și vrem ca să îi învățăm pe toți să nu hulească persoana și viața ei, Sfintele sale Icoane, toată evlavia Bisericii, pentru că prezența ei în lume, ca rugătoare și susținătoare a noastră în lupta cu păcatul înseamnă propria noastră mântuire.

Prea Curată Stăpână, Pacea și Bucuria întregii lumi, cea care ne înveți pe noi marile tale binefaceri, nu ne lăsa nici acum și nici vreodată, goi și lipsiți de harul tău, ci ne întărește în toate ale noastre cu rugăciunile tale cele preasfinte.

Roagă-te pentru noi neîncetat, Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să înțelegem cum să facem în toate voia Lui.

Cum să cinstim pe Treimea cea Preasfântă și Preadumnezeiască, dintru Care e toată ieșirea cea bună și desăvârșită a slavei cele îndumnezeitoare și cum să ne umplem de mila ta de Maică și de bucuria ta pentru a sluji lui Dumnezeu.

Pentru ca astfel, bucuroși și împliniți în toate zilele vieții noastre, să ne umplem, prin rugăciunile tale, de mila și de ajutorul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit și închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Istorie 4. 8

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

9. Din Jurnalul lui André Gide

În 1970, în traducerea lui Savin Bratu, se editau la Ed. Univers, din București, „pagini alese” din Jurnalul lui Gide[1]. Traduse după ediția Bibliothèque de la Pléiade, vol. I, 1889-1939 și vol. II, 1939-1949[2].

Anul 1889 începe cu o însemnare de toamnă, Gide fiind un „student sărac”[3].

Mătușa, pe patul morții, care își reamintește de el[4]…și apoi înmormântarea ei[5].

Orgoliu și suferință. Suferea…pentru că oamenii nu-i vedeau „în priviri opera viitoare[6].

Pe 18 martie 1889: „trăiesc în așteptare[7].

Se ferea de „spiritul de imitație” după modelul lui Stendhal[8].

Îndrăznirea de a fi și fără compromisuri[9]. Citește Taine și își propune să citească Stendhal, Swift, Condillac, Aristofan, Shakespeare, Rabelais[10]. Iar la finalul aceleiași pagini scrie: „Am destule lacrimi în sufletul meu ca să irig treizeci de cărți”[11].

Pe 17 iunie 1889 i-a scris „o scrisoare foarte lungă” lui Paul Valéry[12].

Prezentul ca „oglinda în care ne vom recunoaște mai târziu”[13].

Al doilea an al Jurnalului e 1892, început pe 3 ianuarie[14]. Nu știe ce vrea să fie dar știe că trebuie să aleagă[15]. În ziua de Paști scrie că a citit poezii de Goethe[16].

„Egoismul e…vrednic de ură”[17].

În martie 1893, la 23 de ani, spune: „am trăit până la 23 de ani pe deplin virgin și depravat; atât de înnebunit, încât în cele din urmă căutam peste tot o fărâmă de trup de care să-mi pot lipi buzele”[18].

Vrea o morală fără conștiința păcatului[19].

Pe 3 iunie 1893 era de părere că „n-are rost să-ți scrii jurnalul zi de zi, an de an; important e ca în cutare perioadă a vieții să fie foarte strâns și scrupulos”[20].

„Marile opere tăcute”[21].

Și când își recitește jurnalul nu găsește în el „decât orgoliu; orgoliu până și în felul de a mă exprima oricând cu o anumită ambiție, fie de profunzime, fie de spirit”[22].

„Ideea fără imaginație…e o înfrigurare fără virtute”[23].

Pe 13 octombrie 1894 ajunge la părerea că „gândurile sunt ispite” și că gândurile-ispită „se nasc din însăși căutarea lui Dumnezeu”[24]. Numai că Dumnezeu nu ne ispitește ci noi ne ispitim, sugestionați de demoni, crezând că vom găsi lucruri „bune” și în afara relației cu Dumnezeu.

În aceeași zi mărturisește că și-a dorit, odinioară, să ardă pentru Dumnezeu dar că „azi n-o mai vreau.

Vreau să-L cinstesc pe Dumnezeu prin orice părticică a mea, să-L caut din toate părțile și să nu distrug nimic în vederea unei exaltări parțiale.

Rugăciunea este laudă adusă lui Dumnezeu; toată viața noastră e această statornică rugăciune și nu vreau să știu de vreo alta; poate fi din dragoste, din deznădejde sau din umilință.

Iar inima mea va vorbi, oricum. Rațiunea mea e chemată să-L cinstească pe Dumnezeu, precum tot restul ființei mele; oare nu e ea în funcție de Dumnezeu? Și nu se apropie de El în tăcere?

Și tocmai rațiunea mi-o ispitește Dumnezeu; e felul Lui de a-i vorbi. Dacă n-ar fi ispitită, i s-ar părea că Dumnezeu tace; de groază de a nu acționa, ar găsi mijloace să se ispitească ea însăși; ceea ce e un fel de a-L ispiti pe Dumnezeu”[25].

Gide, în 1894, considera că „îndoielile religioase” sunt un semn de „mediocritate”[26].

În 1895: „boala – izvor de neliniște”[27]. În același an: „lenea omenească e fără margini[28].

Pe 10 ianuarie 1902 mărturisește: „nu mi-a plăcut niciodată să scriu repede. De aceea vreau să mă silesc s-o fac”[29].

Despre călătoria în Germania, din 1903[30].

În Alger (capitala Algeriei) citește vol. 1 din Corespondența lui Nietzsche, care l-a influențat mult[31].

Când a trecut prin Sicilia era „o vreme oribilă” dar la Roma a avut parte de soare[32].

În martie 1905 amintește despre Jurnalul lui Stendhal[33].

Simte că Jurnalul de față îl trage îndărăt (zi de miercuri, 1905)[34].

Pe 25 august 1905: „Prea multă noutate ne înmărmurește; știm să gustăm în ceilalți numai ceea ce putem recunoaște[35].

Citește din Pascal[36]. Din Rimbaud[37]. Pe 1 decembrie 1905 vorbește despre Paul Claudel, pe care nu îl mai văzuse „de peste trei ani”[38].

Știri „consternante” din Rusia[39]. În p. 70 e amintit Auguste Comte. Eseul „uimitor” al lui Hugo despre Voltaire[40]. Pe 3 mai 1906 își notează cu amărăciune: „trupul se oțărăște mereu împotriva a ceea ce îmi propune mintea”[41].

Lectură din Darwin „cu glas tare”[42].

Pe 2 ianuarie 1907 e vizitat de Giovanni Papini, despre care scrie: „Mai tânăr decât mi-am închipuit, cu fața expresivă și aproape frumoasă. Cam prea agitat; dar nu cât ceilalți italieni pe care i-am cunoscut. Prea măgulitor; dar pare, totuși, să gândească o parte din ce spune”[43].

Pe 30 ianuarie 1907 s-a întors de la Berlin[44]. Un cer „apăsător” în cimitir[45].

Chopin după Beethoven[46]. „Cred că remușcările pe care le am se vor mai topi dacă le pun pe hârtie”[47].

Nu se leapădă „de operele din tinerețe; dar n-aș vrea să fie privite cu aceiași ochi ca operele unei vârste mai mature. N-am scris nicio carte fără să fi avut o profundă nevoie de a o scrie, afară de Le Voyage d’Urien; și chiar [și] acolo cred că am pus mult din mine și că, pentru cine știe să citească, și cartea asta e revelatoare[48].

În ultima filă din 1911, Gide spune că „și Montaigne a fost supralicitat; nu e oricând plin de savoare[49].

Pe 26 iunie 1913: „am uneori impresia că până acum n-am scris nimic serios; că nu mi-am înfățișat gândurile decât ironic și că, dacă aș dispărea azi, n-aș lăsa despre mine decât o imagine după care nu m-ar recunoaște nici Îngerul meu păzitor”[50].

În ultima filă pe 1913, autorul spune despre Beethoven că la el contează „cantitatea sunetului”, pe când la Chopin „numai calitatea” lui[51].

Pe 28 martie 1914 nu mai are chef să scrie în Jurnal[52]. În p. 168 vorbește despre traducerile sale din Whitman, traduceri de care se simțea „mulțumit”.

În 1915 anunța „o nouă civilizație”[53].

Pe 24 ianuarie 1916 vrea să scrie un roman care să lămurească cuvintele: „Greutatea păcatelor mă trage la fund[54].

Pe 31 ianuarie 1916 citește din Bossuet[55].

Într-o zi de vineri, în 1916, a fost la Marcel Proust, pe care nu îl mai văzuse din 1892[56].


[1] André Gide, Jurnal. Pagini alese. 1889-1951, cu pref., trad. și note de Savin Bratu, Ed. Univers, București, 1970, XLI + 799 p.

[2] Idem, p. XL.

[3] Idem, p. 3.

[4] Idem, p. 4.

[5] Idem, p. 5.

[6] Idem, p. 6.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 10-11.

[9] Idem, p. 11.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 12.

[13] Idem, p. 13.

[14] Idem, p. 15.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 17.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 21.

[19] Idem, p. 22.

[20] Idem, p. 23.

[21] Idem, p. 24.

[22] Idem, p. 25.

[23] Idem, p. 30-31.

[24] Idem, p. 32-33.

[25] Idem, p. 33-34.

[26] Idem, p. 34.

[27] Idem, p. 37.

[28] Idem, p. 38.

[29] Idem, p. 39.

[30] Idem, p. 50.

[31] Idem, p. 51.

[32] Idem, p. 52.

[33] Idem, p. 55.

[34] Idem, p. 59.

[35] Idem, p. 64.

[36] Idem, p. 66.

[37] Idem, p. 67.

[38] Idem, p. 68.

[39] Idem, p. 69.

[40] Idem, p. 74.

[41] Idem, p. 78.

[42] Idem, p. 82.

[43] Idem, p. 84.

[44] Idem, p. 88.

[45] Idem, p. 113.

[46] Idem, p. 123.

[47] Idem, p. 126.

[48] Idem, p. 128.

[49] Idem, p. 139.

[50] Idem, p. 157.

[51] Idem, p. 160.

[52] Idem, p. 161.

[53] Idem, p. 191.

[54] Idem, p. 198.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 201.

Dante, Divina Comedie [23]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

Petru Damian coboară ca foc vesel și ca lampă, dintr-o sferă sau o treaptă mai înaltă, ca să îi dea învățături lui Dante/ p. 646-648.

Și din nou este îndemnat: „să scrii ce-auzi”/ p. 648.

În felul acesta, autorul se justifică pentru inițiativa de a scrie această carte, utilizând însă tot argumente fabulatorii.

„Prelații de-astăzi vreau însă lachei,/ să poarte trena lor și să-i alinte”/ p. 649.

Tunetul rugăciunii care cere răzbunare și care îl înspăimântă pe Dante. Beatrice îi spune, profetic, va trăi să vadă această pedeapsă a lui Dumnezeu, probabil împotriva clericilor care păcătuiesc/ p. 650-651.

Îl avertizează, de asemenea, că mai departe „ilustre duhuri ai să vezi în cale”/ p. 652.

Începe să îi vorbească Sfântul Benedict de Nursia (sau aici)/ p. 652 ș. u.

Acesta îi spune că alături de el se află și „Romaldo și Macarie”: Romualdo din Ravenna și, probabil, Sfântul Macarie cel Mare.

Dante îi cere Sfântului Benedict să îl asigure că îl va vedea neînveșmântat (pentru că acum era îmbrăcat în foc), iar răspunsul este: „Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,/ în cel din urmă cer, căci el plini-va/ oricare dor”/ 653.

Și în ultimul cer nu va mai fim înveșmântat în foc?

Dante sugerează că și el va ajunge atunci pe o treaptă înaltă de…sfințenie… și că acest foc pe care îl vede acum se datorează nedesăvârșirii lui…momentane.

Sfântul Benedict de Nursia critică moravurile călugărilor din vremea lui Dante/ p. 654.

Însă de aceasta călătorește Dante în Paradis, pentru ca să afle că există corupție pe pământ?

Dante zboară spre sfera următoare, mai sus, împins de Beatrice/ p. 655.

În cerul al optulea, înstelat, se află sufletele triumfătoare/ p. 655 ș. u.

Dante insinuează că aceștia îl inspiră: „Slăvită stea, tu ce-ai cu-mbelșugare/ puteri adânci din cari, anume știu,/ îmi vine-al meu talent ori mic, ori mare”. Dar și că: „sorțită-mi fuse-a voastră regiune!”/ p. 656.

s-agerești a ta vedere”, adică să o faci ageră/ Ibidem.

Mai departe, Beatrice îi spune:

„”Deci pân-a nu ți-o fi-nsânit [mângâierea sferei înalte] în tine

privește-n jos spre-atâtea lumi spre toate

pe câte-acum le ai sub tălpi, prin mine,

*

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,

voioasă-n rând cu cei voioși ce cură

pe-un drum ceresc în glorioase gloate!”

*

Prin șapte sfere-a mea căutătură

se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,

ața c-am râs de-umila lui făptură”/ Ibidem.

Termenii cură și gloate sunt specifici limbii vechi, lui Dosoftei în speță. Am văzut că G. Coșbuc utilizează adesea termenii clasicizați de Psaltirea în versuri, pentru a-i conferi operei lui Dante un caracter medieval în limba română și o notă autohtonizantă.

Pe lângă aceștia, recurge și el de multe ori la obiceiul lui Dosoftei (și, după acesta, al lui Budai-Deleanu) de a forma cuvinte sonore, poetice, prin derivări neașteptate.

Însă atitudinea lui Dante de a râde de umila făptură a pământului nu arată deloc umilință și nu indică o atitudine creștină.