Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

Petru Damian coboară ca foc vesel și ca lampă, dintr-o sferă sau o treaptă mai înaltă, ca să îi dea învățături lui Dante/ p. 646-648.

Și din nou este îndemnat: „să scrii ce-auzi”/ p. 648.

În felul acesta, autorul se justifică pentru inițiativa de a scrie această carte, utilizând însă tot argumente fabulatorii.

„Prelații de-astăzi vreau însă lachei,/ să poarte trena lor și să-i alinte”/ p. 649.

Tunetul rugăciunii care cere răzbunare și care îl înspăimântă pe Dante. Beatrice îi spune, profetic, va trăi să vadă această pedeapsă a lui Dumnezeu, probabil împotriva clericilor care păcătuiesc/ p. 650-651.

Îl avertizează, de asemenea, că mai departe „ilustre duhuri ai să vezi în cale”/ p. 652.

Începe să îi vorbească Sfântul Benedict de Nursia (sau aici)/ p. 652 ș. u.

Acesta îi spune că alături de el se află și „Romaldo și Macarie”: Romualdo din Ravenna și, probabil, Sfântul Macarie cel Mare.

Dante îi cere Sfântului Benedict să îl asigure că îl va vedea neînveșmântat (pentru că acum era îmbrăcat în foc), iar răspunsul este: „Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,/ în cel din urmă cer, căci el plini-va/ oricare dor”/ 653.

Și în ultimul cer nu va mai fim înveșmântat în foc?

Dante sugerează că și el va ajunge atunci pe o treaptă înaltă de…sfințenie… și că acest foc pe care îl vede acum se datorează nedesăvârșirii lui…momentane.

Sfântul Benedict de Nursia critică moravurile călugărilor din vremea lui Dante/ p. 654.

Însă de aceasta călătorește Dante în Paradis, pentru ca să afle că există corupție pe pământ?

Dante zboară spre sfera următoare, mai sus, împins de Beatrice/ p. 655.

În cerul al optulea, înstelat, se află sufletele triumfătoare/ p. 655 ș. u.

Dante insinuează că aceștia îl inspiră: „Slăvită stea, tu ce-ai cu-mbelșugare/ puteri adânci din cari, anume știu,/ îmi vine-al meu talent ori mic, ori mare”. Dar și că: „sorțită-mi fuse-a voastră regiune!”/ p. 656.

s-agerești a ta vedere”, adică să o faci ageră/ Ibidem.

Mai departe, Beatrice îi spune:

„”Deci pân-a nu ți-o fi-nsânit [mângâierea sferei înalte] în tine

privește-n jos spre-atâtea lumi spre toate

pe câte-acum le ai sub tălpi, prin mine,

*

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,

voioasă-n rând cu cei voioși ce cură

pe-un drum ceresc în glorioase gloate!”

*

Prin șapte sfere-a mea căutătură

se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,

ața c-am râs de-umila lui făptură”/ Ibidem.

Termenii cură și gloate sunt specifici limbii vechi, lui Dosoftei în speță. Am văzut că G. Coșbuc utilizează adesea termenii clasicizați de Psaltirea în versuri, pentru a-i conferi operei lui Dante un caracter medieval în limba română și o notă autohtonizantă.

Pe lângă aceștia, recurge și el de multe ori la obiceiul lui Dosoftei (și, după acesta, al lui Budai-Deleanu) de a forma cuvinte sonore, poetice, prin derivări neașteptate.

Însă atitudinea lui Dante de a râde de umila făptură a pământului nu arată deloc umilință și nu indică o atitudine creștină.

Did you like this? Share it: