Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

9. Din Jurnalul lui André Gide

În 1970, în traducerea lui Savin Bratu, se editau la Ed. Univers, din București, „pagini alese” din Jurnalul lui Gide[1]. Traduse după ediția Bibliothèque de la Pléiade, vol. I, 1889-1939 și vol. II, 1939-1949[2].

Anul 1889 începe cu o însemnare de toamnă, Gide fiind un „student sărac”[3].

Mătușa, pe patul morții, care își reamintește de el[4]…și apoi înmormântarea ei[5].

Orgoliu și suferință. Suferea…pentru că oamenii nu-i vedeau „în priviri opera viitoare[6].

Pe 18 martie 1889: „trăiesc în așteptare[7].

Se ferea de „spiritul de imitație” după modelul lui Stendhal[8].

Îndrăznirea de a fi și fără compromisuri[9]. Citește Taine și își propune să citească Stendhal, Swift, Condillac, Aristofan, Shakespeare, Rabelais[10]. Iar la finalul aceleiași pagini scrie: „Am destule lacrimi în sufletul meu ca să irig treizeci de cărți”[11].

Pe 17 iunie 1889 i-a scris „o scrisoare foarte lungă” lui Paul Valéry[12].

Prezentul ca „oglinda în care ne vom recunoaște mai târziu”[13].

Al doilea an al Jurnalului e 1892, început pe 3 ianuarie[14]. Nu știe ce vrea să fie dar știe că trebuie să aleagă[15]. În ziua de Paști scrie că a citit poezii de Goethe[16].

„Egoismul e…vrednic de ură”[17].

În martie 1893, la 23 de ani, spune: „am trăit până la 23 de ani pe deplin virgin și depravat; atât de înnebunit, încât în cele din urmă căutam peste tot o fărâmă de trup de care să-mi pot lipi buzele”[18].

Vrea o morală fără conștiința păcatului[19].

Pe 3 iunie 1893 era de părere că „n-are rost să-ți scrii jurnalul zi de zi, an de an; important e ca în cutare perioadă a vieții să fie foarte strâns și scrupulos”[20].

„Marile opere tăcute”[21].

Și când își recitește jurnalul nu găsește în el „decât orgoliu; orgoliu până și în felul de a mă exprima oricând cu o anumită ambiție, fie de profunzime, fie de spirit”[22].

„Ideea fără imaginație…e o înfrigurare fără virtute”[23].

Pe 13 octombrie 1894 ajunge la părerea că „gândurile sunt ispite” și că gândurile-ispită „se nasc din însăși căutarea lui Dumnezeu”[24]. Numai că Dumnezeu nu ne ispitește ci noi ne ispitim, sugestionați de demoni, crezând că vom găsi lucruri „bune” și în afara relației cu Dumnezeu.

În aceeași zi mărturisește că și-a dorit, odinioară, să ardă pentru Dumnezeu dar că „azi n-o mai vreau.

Vreau să-L cinstesc pe Dumnezeu prin orice părticică a mea, să-L caut din toate părțile și să nu distrug nimic în vederea unei exaltări parțiale.

Rugăciunea este laudă adusă lui Dumnezeu; toată viața noastră e această statornică rugăciune și nu vreau să știu de vreo alta; poate fi din dragoste, din deznădejde sau din umilință.

Iar inima mea va vorbi, oricum. Rațiunea mea e chemată să-L cinstească pe Dumnezeu, precum tot restul ființei mele; oare nu e ea în funcție de Dumnezeu? Și nu se apropie de El în tăcere?

Și tocmai rațiunea mi-o ispitește Dumnezeu; e felul Lui de a-i vorbi. Dacă n-ar fi ispitită, i s-ar părea că Dumnezeu tace; de groază de a nu acționa, ar găsi mijloace să se ispitească ea însăși; ceea ce e un fel de a-L ispiti pe Dumnezeu”[25].

Gide, în 1894, considera că „îndoielile religioase” sunt un semn de „mediocritate”[26].

În 1895: „boala – izvor de neliniște”[27]. În același an: „lenea omenească e fără margini[28].

Pe 10 ianuarie 1902 mărturisește: „nu mi-a plăcut niciodată să scriu repede. De aceea vreau să mă silesc s-o fac”[29].

Despre călătoria în Germania, din 1903[30].

În Alger (capitala Algeriei) citește vol. 1 din Corespondența lui Nietzsche, care l-a influențat mult[31].

Când a trecut prin Sicilia era „o vreme oribilă” dar la Roma a avut parte de soare[32].

În martie 1905 amintește despre Jurnalul lui Stendhal[33].

Simte că Jurnalul de față îl trage îndărăt (zi de miercuri, 1905)[34].

Pe 25 august 1905: „Prea multă noutate ne înmărmurește; știm să gustăm în ceilalți numai ceea ce putem recunoaște[35].

Citește din Pascal[36]. Din Rimbaud[37]. Pe 1 decembrie 1905 vorbește despre Paul Claudel, pe care nu îl mai văzuse „de peste trei ani”[38].

Știri „consternante” din Rusia[39]. În p. 70 e amintit Auguste Comte. Eseul „uimitor” al lui Hugo despre Voltaire[40]. Pe 3 mai 1906 își notează cu amărăciune: „trupul se oțărăște mereu împotriva a ceea ce îmi propune mintea”[41].

Lectură din Darwin „cu glas tare”[42].

Pe 2 ianuarie 1907 e vizitat de Giovanni Papini, despre care scrie: „Mai tânăr decât mi-am închipuit, cu fața expresivă și aproape frumoasă. Cam prea agitat; dar nu cât ceilalți italieni pe care i-am cunoscut. Prea măgulitor; dar pare, totuși, să gândească o parte din ce spune”[43].

Pe 30 ianuarie 1907 s-a întors de la Berlin[44]. Un cer „apăsător” în cimitir[45].

Chopin după Beethoven[46]. „Cred că remușcările pe care le am se vor mai topi dacă le pun pe hârtie”[47].

Nu se leapădă „de operele din tinerețe; dar n-aș vrea să fie privite cu aceiași ochi ca operele unei vârste mai mature. N-am scris nicio carte fără să fi avut o profundă nevoie de a o scrie, afară de Le Voyage d’Urien; și chiar [și] acolo cred că am pus mult din mine și că, pentru cine știe să citească, și cartea asta e revelatoare[48].

În ultima filă din 1911, Gide spune că „și Montaigne a fost supralicitat; nu e oricând plin de savoare[49].

Pe 26 iunie 1913: „am uneori impresia că până acum n-am scris nimic serios; că nu mi-am înfățișat gândurile decât ironic și că, dacă aș dispărea azi, n-aș lăsa despre mine decât o imagine după care nu m-ar recunoaște nici Îngerul meu păzitor”[50].

În ultima filă pe 1913, autorul spune despre Beethoven că la el contează „cantitatea sunetului”, pe când la Chopin „numai calitatea” lui[51].

Pe 28 martie 1914 nu mai are chef să scrie în Jurnal[52]. În p. 168 vorbește despre traducerile sale din Whitman, traduceri de care se simțea „mulțumit”.

În 1915 anunța „o nouă civilizație”[53].

Pe 24 ianuarie 1916 vrea să scrie un roman care să lămurească cuvintele: „Greutatea păcatelor mă trage la fund[54].

Pe 31 ianuarie 1916 citește din Bossuet[55].

Într-o zi de vineri, în 1916, a fost la Marcel Proust, pe care nu îl mai văzuse din 1892[56].


[1] André Gide, Jurnal. Pagini alese. 1889-1951, cu pref., trad. și note de Savin Bratu, Ed. Univers, București, 1970, XLI + 799 p.

[2] Idem, p. XL.

[3] Idem, p. 3.

[4] Idem, p. 4.

[5] Idem, p. 5.

[6] Idem, p. 6.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 10-11.

[9] Idem, p. 11.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 12.

[13] Idem, p. 13.

[14] Idem, p. 15.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 17.

[17] Idem, p. 18.

[18] Idem, p. 21.

[19] Idem, p. 22.

[20] Idem, p. 23.

[21] Idem, p. 24.

[22] Idem, p. 25.

[23] Idem, p. 30-31.

[24] Idem, p. 32-33.

[25] Idem, p. 33-34.

[26] Idem, p. 34.

[27] Idem, p. 37.

[28] Idem, p. 38.

[29] Idem, p. 39.

[30] Idem, p. 50.

[31] Idem, p. 51.

[32] Idem, p. 52.

[33] Idem, p. 55.

[34] Idem, p. 59.

[35] Idem, p. 64.

[36] Idem, p. 66.

[37] Idem, p. 67.

[38] Idem, p. 68.

[39] Idem, p. 69.

[40] Idem, p. 74.

[41] Idem, p. 78.

[42] Idem, p. 82.

[43] Idem, p. 84.

[44] Idem, p. 88.

[45] Idem, p. 113.

[46] Idem, p. 123.

[47] Idem, p. 126.

[48] Idem, p. 128.

[49] Idem, p. 139.

[50] Idem, p. 157.

[51] Idem, p. 160.

[52] Idem, p. 161.

[53] Idem, p. 191.

[54] Idem, p. 198.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 201.

Did you like this? Share it: