La fiecare articol citit apăsați tasta comment

  • Costel Băloiu, alias Pistruiatu, a început la 12 ani și ceva rolul…iar pe Calu îl chema Kalo, era maior și cântărea 42 de kg.
  • You Tube-ul e plin de file video cu „descoperiri” despre masonerie, satanism, sfârșitul lumii…Dar când le iei la văzut…îți dai seama că sunt fobii fără prea multă cunoaștere în spate. Fiecare își dă cu presupusul, se fac tot felul de amalgamări/ speculații curioase despre diverse persoane…și rar găsești ceva coerent. Însă, dincolo de taraba video, se observă dorința oamenilor de a se crede „profeți”, cunoscători „de taine”, „securiști”. Vor să ne dea impresia că și ei fac parte din lumea celor care…„mișcă” lumea într-o anume direcție.
  • Iluzia frumuseții te face să te crezi fatal/ . Numai că iluzia nu are consistență ontologică.
  • Victor Țarină, Încercare de bust (antologie de poezie).
  • Stelian Tănase: „Istoria României este un teren virgin. Cred că sunt mii şi mii de de subiecte netratate de nimeni”.
  • Idem: „Românii o duc prost pentru că au nişte politicieni proşti”.
  • Idem: „aici unde locuiesc, în Filantropia, unde trăiesc de 30 de ani, numit odată „Mahalaua Dracului””.
  • Idem: „Eu sunt un caragialian”.
  • Idem: „Mă indignează şi faptul că oamenii la noi se mulţumesc cu foarte puţin şi că România este o ţară neputincioasă, îngălată. Avem pretenţii puţine faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi”. 
  • Luchi Georgescu: „Criza este un nou mod de a face afaceri”.
  • Tasta comment e acolo unde începe dialogul.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [62]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Apropierea de Domnul ne luminează întreaga persoană [33, 6]. De aceea, cei care ne temem de El, îl avem pe Îngerul Domnului[1] împrejurul nostru [33, 8]. Pentru că Îngerii Îi slujesc lui Dumnezeu dar îi și apără pe cei credincioși Domnului.

Despre Îngerul Domnului se face referire la 33, 8; 34, 5; 34, 6.

Ps. 33, 9 este înțeles astăzi, în cultul nostru, ca o invitație la împărtășirea cu Hristos euharistic. Adică e înțeles ca o profeție, care vorbea despre împărtășirea euharistică cu Hristos Dumnezeu.

Căci numai dacă gustăm din Trupul și din Sângele Lui vedem cât de bun e Domnul. Cât de bun e prin toate urmările sfinte pe care le aduce Sfânta Euharistie în persoana noastră.

Însă tot la fel de mult putem vedea/ înțelege bunătatea Lui, dacă gustăm/ contemplăm înțelepciunea Lui și lucrarea Sa binefăcătoare în mijlocul lumii. Pentru că această gustare din slava lui Dumnezeu, din înțelegerea Lui, din frumusețea Lui e diversă și copleșitoare.

33, 10 se referă la Sfinții Lui, care trebuie să se teamă de Domnul. Căci teama de El îi face să nu aibă vreo lipsă în sfințenie.

Pentru că, cei care Îl caută pe El, nu se vor lipsi „de tot binele” [33, 11]. Iar binele de aici e înțeles, pentru viața pământească, în sens material dar și duhovnicesc, dar și ca bine veșnic, deplin, total, în veșnicie. Pentru că „tot binele” îl vom trăi în comuniunea cu Dumnezeu, în comparație cu binele relativ de aici.

În 33, 12, apare, pentru prima dată în Psalmi, sintagma „frica Domnului” și această realitate, frica de Domnul, trebuie învățată de la un om duhovnicesc. Pentru că frica de El e una plină de evlavie, de dragoste, de recunoștință, de înțelegere, de comuniune cu El.

Dacă la 4, 4; 30, 24; 33, 10; 36, 28 se vorbește despre Sfinții Lui, la 1, 6; 33, 16; 33, 18; 36, 17; 36, 32; 36, 39 se vorbește despre Drepți. Despre Drepții lui Dumnezeu.

Iar dacă la 16, 6; 30, 3 se vorbește despre urechea Domnului, la 33, 16 se vorbește despre urechile Domnului.

Iar urechile Lui sunt „întru rugăciunea” [33, 16] celor Drepți. Pentru că El ascultă rugăciunea noastră fiind în mijlocul ei, în mijlocul persoanei și a evlaviei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu ne aude din afară sau de la distanță, ci din lăuntrul nostru, din profunzimea persoanei noastre.

Dar când fața Domnului este „peste cei care fac rele [epi piuntas caca]”, asta înseamnă că El vrea „să piardă din pământ pomenirea lor”[33, 17]. Adică să le ia viața. Pentru că viața pământească este un dar al Lui pentru ca să facem binele și nu răul. Tocmai de aceea binele are pomenire pe pământ, pe când răul e curmat.

Pentru prima dată în Psalmi, la 33, 19, Domnul e prezentat ca aproape [enghis] de cei zdrobiți la inimă. El este lângă/ alături cei care își zdrobesc inima, care se îndurerează profund pentru păcatele lor.

Iar pe Drepți, deși multe sunt necazurile lor, din toate îi va izbăvi Domnul [33, 20]. De unde observăm că nu există lucru imposibil la Dumnezeu dacă trăim în comuniune cu El.

Tot pentru prima dată în Psalmi, la 33, 21, verbul a păzi e pus în relație cu Domnul. Pentru că El păzește toate oasele Drepților și niciunul dintre ele nu va fi zdrobit. Iar Ps. 33, 21 a fost înțeles de către Sfântul Ioan Evanghelistul, în In. 19, 36, ca referindu-Se la Hristos, ale Cărui oase, pe Cruce, nu au fost zdrobite. Adică a fost înțeles ca loc profetic.

În 34, 23 Sfântul David folosește expresia: „Dumnezeul meu și Domnul meu”, pe când în 34, 24: „Doamne, Dumnezeul meu”.

Mila Domnului e în cer și adevărul Său până în nori [35, 6]. Pentru că mila vine de la El, Cel ceresc iar adevărul Său e până în norii slavei Sale, pentru că adevărul Său e plin de slava Sa. E adevăr plin de putere duhovnicească, de viață dumnezeiască.

Dreptatea lui Dumnezeu este aidoma munților lui Dumnezeu [35, 7]. Pentru că dreptatea Lui e stabilă. E adânc înrădăcinată precum sunt și munții. Pe când judecățile lui Dumnezeu sunt abis [abissos] [35, 7], sunt profunzimi neînțelese de către noi.

Dumnezeu a înmulțit mila Lui [35, 8]. Iar dacă la  16, 8 se vorbea despre acoperământul aripilor lui Dumnezeu, la 35, 8 fiii oamenilor nădăjduiesc „în umbra aripilor Tale”. Pentru că aripile lui Dumnezeu, care îi umbresc pe oameni, sunt slava Sa.

La 35, 9 avem o afirmație unică în LXX: „îmbăta-se-vor din grăsimea casei Tale [metistisonte apo piotitos tu icu Su]”. Însă beția de aici e una mistică, duhovnicească, căci grăsimea casei lui Dumnezeu e slava Lui. Tocmai de aceea mâncarea din casa Lui nu produce sațietate ci îmbătare duhovnicească.

Tot la 35, 9, se specifică faptul că Dumnezeu îi va adăpa pe cei ai Lui din „pârâul desfătării [ton himarrun tis trifis]” Sale.

Însă grăsimea casei Lui și pârâul desfătării sunt o vestire profetică a împărtășii euharistice cu Hristos.

Pentru că îmbătarea mistică vine din umplerea noastră de dragostea Lui, prin împărtășirea cu Sine și Sfânta Euharistie este pârâul desfătării duhovnicești din care Biserica Lui se adapă continuu.

„Izvorul vieții [pighi zois]” e la Dumnezeu [35, 10], pentru că El e Dăruitorul vieții pentru întreaga Sa creație. Iar El e izvor al vieții pentru noi în dublă ipostază: de la El primim viața și existența dar, în același timp, de la El primim și viața noastră duhovnicească, adică umplerea noastră de har.

Însă cei credincioși Lui, întru lumina Lui vor vedea lumină [35, 10]. Și aici Sfântul David vorbește despre adevărul fundamental al vederii mistice. Căci vedem slava Lui numai pentru că suntem umpluți de ea și ridicați spre vederi dumnezeiești. Pentru că nimeni nu poate vedea slava lui Dumnezeu dacă El nu i-o descoperă.

În 35, 11, mila lui Dumnezeu e pusă în relație cu cunoașterea Lui iar dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea inimii. Căci David cere ca Dumnezeu să întindă/ să prelungească/ să ducă mila Lui până în cei care Îl cunosc pe El și dreptatea Lui până în cei drepți la inimă.

Însă tocmai prin mila Lui noi Îl cunoaștem pe El și prin dreptatea Lui noi ajungem să fim drepți la inimă. Cunoașterea lui Dumnezeu și dreptatea inimii nu sunt eforturi pur umane ci virtuți divino-umane, pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și împlinirea fiecărei virtuți a noastre.

Desfătarea adevărată e desfătarea în Domnul [36, 4]. Și El ne dă „cererile inimii [ta etimata tis cardias]” noastre.

Sintagma „cererile inimii” e unică în LXX și ea e pusă în relație cu desfătarea în Dumnezeu. Lucru pe care îl putem înțelege în două feluri: 1. desfătarea în Dumnezeu ne dă să ne cunoaștem adevăratele cereri ale inimii, ce dorim cu adevărat sau 2. Dumnezeu ne împlinește cererile inimii, atunci când ne desfătăm întru El, în slava Lui.

Dacă nădăjduim în El, Domnul scoate ca lumina dreptatea noastră și judecata noastră ca amiaza [36, 6]. Iar cei care îndură pe Domnul vor moșteni pământul [36, 9].

Domnul îi sprijină/ îi susține pe cei Drepți [36, 17], pentru că El cunoaște „căile celor fără de prihană” [36, 18].

La 36, 20 apare pentru prima oară în Psalmi sintagma „vrăjmașii Domnului [i ehtri tu Chiriu]”. Iar ei „ca fumul se năruie” [36, 20]. Însă pe cei Sfinți ai Lui, Domnul nu îi părăsește [36, 28; 36, 33]. Pentru că El ne scoate pe noi de la cei păcătoși [36, 40].


[1] Sintagma Îngerul Domnului, la 33, 8, își are prima apariție în Psalmi.

Istorie 4. 9

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

În perioadele de neliniște vrea să fie doar cu foaia albă în față[1].

Pe 15 iunie 1916 rupe „vreo 20 de file din carnet”[2]. Adică cu însemnări. Pagini pe care le numește „parcă paginile unui nebun”[3].

Pe 19 septembrie 1916 afirmă că e „o mare greșeală” faptul de a-ți face „o imagine romantică” despre diavol[4].

Pentru că el acționează divers[5] și „cu mine [diavolul] s-a făcut clasic, când a avut nevoie de asta ca să mă înhațe, pentru că știa că n-aș putea ușor să confund cu răul un echilibru fericit. Nu pricepeam că un anumit echilibru putea fi menținut, măcar câtva timp, și prin tot ce poate fi mai rău. Socoteam drept bun tot ce era în bună ordine. Prin măsură, credeam că înfrânez răul; și, dimpotrivă, tocmai prin această măsură punea răul stăpânire pe mine”[6].

Citește în tren[7]. Scria cu stiloul[8]. Pe 11 ianuarie 1917 căuta un titlu pentru Memoriile sale[9], pe care le-a scris „pentru a fi acuzat”[10].

Pe 8 martie 1917 gândul morții l-a urmărit toată ziua[11]. Pe 30 octombrie 1917 citea scrisorile lui Keats[12]. Pe 11 mai 1917: „cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ți mărturisești iubirea[13].

Pe 14 mai 1917 își dorea să mai trăiască încă 25 de ani[14].

În p. 237: „orice mare operă de artă e destul de greu accesibilă. Cititorul care o crede lesnicioasă n-a știut să pătrundă în miezul ei”.

În p. 239 admiră două versuri ale lui Baudelaire iar în p. 242 afirmă că „naționalistul e larg în ură și îngust în dragoste”. Iar „naționalistul își închipuie lesne că Hristos a fost catolic[15].

Pe 6 octombrie 1921 își notează că nu mai fumează de 3 zile[16]. Dar pe 10 octombrie 1921 își cumpără țigări și consideră gestul „o lașitate”[17].

În p. 267: „Ce poate fi mai revoluționar decât Evanghelia?”. Și tot aici citează un rând din Alfred de Vigny: „o viață frumoasă e un gând al tinereții înfăptuit la maturitate”.

Pe 27 octombrie 1922: „nu e zi în care să nu pun din nou totul sub semnul întrebării[18].

Pe 7 decembrie 1922 credea că „arta înseamnă prudență. Când n-ai nimic de spus, nici de ascuns, n-ai de ce să fii prudent. Timorații nu sunt prudenți, ci lași”[19].

Din însemnarea din 15 decembrie 1922 rezultă că știa să cânte la pian[20].

În ziua de 2 ianuarie 1923 a cinat la Paul Valéry și spune despre poet că nu mai era în stare „să-l asculte pe altul și să țină seama de ceea ce îi întrerupe gândul. Vorbirea îi e din ce în ce mai iute și mai neclară. Uneori mi-e tare greu să-l înțeleg și trebuie să-l rog să repete fiecare a patra frază”[21].

Pe 13 februarie 1924 își punea problema editării jurnalului: „dacă mai târziu mi se va publica jurnalul, mi-e teamă ca el să nu dea o idee destul de falsă despre mine. Nu mi l-am ținut în lungi perioade în echilibru, sănătate, fericire; ci în perioade de depresiune, în care aveam nevoie de el pentru a-mi reveni în simțiri și în care apar tânguitor, scâncitor, vrednic de milă.

De cum răsare iar soarele, mă pierd din vedere și sunt complet ocupat de lucru și de viață. Jurnalul meu nu reflectă nimic din toate acestea, ci numai perioadele de deznădejde. Prin care de mult n-am mai trecut”[22].

Citește predicile lui Bossuet și spune ce nu-i place la Bergson[23]. Despre dadaiști pe 24 iunie 1924[24]. Pe 29 iulie 1926 trăiește o „foarte apăsătoare oboseală nervoasă”[25].

Pe 19 octombrie 1926 era la Paris, unde era „zgomot mult” și unde simțea că devine „nesociabil”[26].

Pe 4 noiembrie 1927 se referă la Nietzsche. Care l-a „stingherit mult”[27]. Dostoievski, Nietzsche, Blake, Browning l-au ajutat să-și descâlcească gândurile și și-a recunoscut gândirea în ei[28].

Pe 23 decembrie 1927: „vor să facă din mine o ființă îngrozitor de neliniștită[29]. Nu știm însă cine

Pe 18 aprilie 1928 ne cere să citim cărțile lui de două ori. Dacă la prima citire ne vor descumpăni, la a doua vom găsi antidotul pe care el l-a ascuns în ele. Pentru că toate cărțile lui „nu tulbură [pe] cât avertizează[30].

Pe 12 iunie 1928 ia masa cu Julien Green[31].

A trăit de mai multe ori tentația convertirii[32].

În p. 358 amintește de Gabriel Marcel. Pe 21 octombrie 1929: „dragostea de adevăr nu e totuna cu nevoia de certitudine și e destul de imprudent să le confunzi”[33].

Pe 6 iunie 1930 se referă la Aldous Huxley despre care spune că „e foarte inteligent” dar că nu are idei trăite „în dureri”[34].

Bătălia pentru autenticitate[35].

Pe 25 iulie 1930 caracteriza bolile drept „chei care ne pot deschide anumite uși”[36].

30 aprilie 1931: o „tot mai mare neîncredere în mine [însumi]. Până la urmă n-am să mai îndrăznesc să scriu nimic”[37].

Pe 30 august 1931 vorbește despre pericolul de a fi stăpânit de o idee fixă. Goethe s-a ferit de ea, dar Tolstoi nu[38].

Pe 1 septembrie 1931 vorbește despre suprarealiști[39].

Se simte „lugubru” pe 2 ianuarie 1932[40]. Sintaxa particularizantă[41].

În p. 441 despre Tolstoi…cu o bucurie invidioasă: „Renunțarea lui Tolstoi ca artist se explică și prin declinul facultăților sale creatoare. Dacă ar mai fi purtat în sine o nouă Anna Karenina, probabil că s-ar fi ocupat mai puțin de dukhobori și că n-ar fi bârfit arta. Dar își simțea cariera literară încheiată; gândirea nu-i mai era umplută de fluxul poetic. Încă Învierea indica un declin sensibil. Cine ar putea regreta că nu ne-a dat și alte opere ale decăderii?”.

Em. (adică Emmanuèlle = Madeleine, soția lui Gide[42]) i-a spus pe 19 iulie 1932 că i-a scăzut „forța poetică” odată cu diminuarea sentimentelor sale creștine[43].

Pe 11 martie 1933 îi socotește pe pesimiști drept „dușmani personali”[44]. Pe 14 aprilie 1933 amintește de Malraux[45].

Opera de artă, ca să înflorească în noi, are nevoie de o „minte care nu e pre-ocupată[46].

Trăia „în contratimp”[47].

Vroia să audă „glasul celor nevoiași”, înăbușit până acum, dar nu doar pe el[48].

Pe 16 mai 1936 amintește faptul că a publicat pagini din acest Jurnal[49].

28 iunie 1937: „văd mai slab și ochii îmi obosesc mai repede. Aud, de asemenea, mai slab”[50].

Traducătorii se îmbolnăvesc de boala de „a disocia forma de fond[51].

Pe 30 octombrie 1937 îl frâna de la scris nu oboseala ci dezgustul[52].

Pe 28 august 1938 joacă tenis. Dimineața[53].

Pe 13 septembrie 1938 scrie că a ascultat la radio „discursul lui Hitler la Nürnberg”[54].

Nocturne, al lui Chopin, e un poem muzical pentru Gide. 8 ianuarie 1939[55].

A fost în Senegal[56]. Verișoara Olga Caillate[57]. Pe 8 februarie 1939 scrie de la Luxor[58]. Despre vizita la Florența și Roma[59]. Portofelul pe care l-a cumpărat din Congo[60].

Pe 28 august 1939 recitește Procesul lui Kafka „cu și mai multă admirație”[61].

A colabora cu dușmanul de ieri nu înseamnă lașitate, ci înțelepciune; și a accepta inevitabilul”. 5 septembrie 1939[62].

Pe 9 septembrie 1939 mărturisește: „am fost mai curajos în scrierile mele decât în viață”[63].

Pe 1 ianuarie 1943 scrie din Tunis, capitala Tunisiei[64]. Pe 5 ianuarie 1945 era în Alger[65]. Pe 22 noiembrie 1946 Gide a împlinit 77 de ani[66].

Pe 9 ianuarie 1948 citea o carte de Sartre[67]. Considera lumea modernă o „pădure deasă de probleme insolubile”[68].

Pe 17 mai 1949 citează din Jurnalul lui Goebbels[69].

Din p. 649 începe o scriere pentru fiica lui, Catherine Jean Lambert. Și îi vorbește despre cum s-a simțit după ce a fost părăsit de mama ei[70]. O scriere în apropierea vârstei de 80 de ani[71].

Admitea „toate formele de sfințenie” deși unele îi întorceau (?) stomacul pe dos[72] și denunța „erezia protestantă, care constă în aceea că judecă iubirea independent de recompensa făgăduită”[73].

Dacă ne îndepărtăm de „mizeria umană”, ea devine o realitate „abstractă” pentru noi[74].

Cunoștea limba engleză[75].

Și ultimele rânduri ale Jurnalului sunt scrise pe 13 februarie 1951, „cu șase zile înainte de moarte”[76].

Gide a murit pe 19 februarie 1951, într-o zi de luni, dimineața, „după o scurtă agonie”[77]. Din cauza unei congestii pulmonare. Împotriva voinței lui Gide, înhumarea lui s-a petrecut la cimitirul din Cuverville, pe 22 februarie 1951, fiind înmormântat de un pastor[78].

Biserica Romano-Catolică, pe 24 mai 1952, a inclus întreaga operă a lui Gide pe lista cărților interzise[79].


[1] André Gide, Jurnal. Pagini alese. 1889-1951, cu pref., trad. și note de Savin Bratu, Ed. Univers, București, 1970, p. 202.

[2] Idem, p. 206.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 208.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 209.

[8] Idem, p. 211.

[9] Idem, p. 213.

[10] Idem, p. 214.

[11] Idem, p. 217.

[12] Idem, p. 222.

[13] Idem, p. 228.

[14] Idem, p. 229.

[15] Idem, p. 242.

[16] Idem, p. 260.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 281.

[19] Idem, p. 282.

[20] Idem, p. 283.

[21] Idem, p. 285.

[22] Idem, p. 296.

[23] Idem, p. 297.

[24] Idem, p. 299.

[25] Idem, p. 313.

[26] Idem, p. 318.

[27] Idem, p. 331.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 333.

[30] Idem, p. 338.

[31] Idem, p. 340.

[32] Idem, p. 357.

[33] Idem, p. 364.

[34] Idem, p. 383.

[35] Idem, p. 384.

[36] Idem, p. 385.

[37] Idem, p. 402.

[38] Idem, p. 414.

[39] Idem, p. 415.

[40] Idem, p. 419.

[41] Idem, p. 425.

[42] Idem, p. 687, n. 2.

[43] Idem, p. 441.

[44] Idem, p. 452.

[45] Idem, p. 455.

[46] Idem, p. 472.

[47] Idem, p. 479.

[48] Idem, p. 482.

[49] Idem, p. 491.

[50] Idem, p. 497.

[51] Idem, p. 500.

[52] Idem, p. 501.

[53] Idem, p. 512.

[54] Idem, p. 513.

[55] Idem, p. 520.

[56] Idem, p. 524.

[57] Idem, p. 526.

[58] Idem, p. 531.

[59] Idem, p. 533.

[60] Idem, p. 538.

[61] Idem, p. 559.

[62] Idem, p. 561.

[63] Idem, p. 562.

[64] Idem, p. 584.

[65] Idem, p. 615.

[66] Idem, p. 621.

[67] Idem, p. 632.

[68] Idem, p. 633.

[69] Idem, p. 645.

[70] Idem, p. 650.

[71] Idem, p. 652.

[72] Idem, p. 666.

[73] Idem, p. 666-667.

[74] Idem, p. 669.

[75] Idem, p. 670.

[76] Idem, p. 672.

[77] Idem, p. 767, n. 13.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.