Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

În perioadele de neliniște vrea să fie doar cu foaia albă în față[1].

Pe 15 iunie 1916 rupe „vreo 20 de file din carnet”[2]. Adică cu însemnări. Pagini pe care le numește „parcă paginile unui nebun”[3].

Pe 19 septembrie 1916 afirmă că e „o mare greșeală” faptul de a-ți face „o imagine romantică” despre diavol[4].

Pentru că el acționează divers[5] și „cu mine [diavolul] s-a făcut clasic, când a avut nevoie de asta ca să mă înhațe, pentru că știa că n-aș putea ușor să confund cu răul un echilibru fericit. Nu pricepeam că un anumit echilibru putea fi menținut, măcar câtva timp, și prin tot ce poate fi mai rău. Socoteam drept bun tot ce era în bună ordine. Prin măsură, credeam că înfrânez răul; și, dimpotrivă, tocmai prin această măsură punea răul stăpânire pe mine”[6].

Citește în tren[7]. Scria cu stiloul[8]. Pe 11 ianuarie 1917 căuta un titlu pentru Memoriile sale[9], pe care le-a scris „pentru a fi acuzat”[10].

Pe 8 martie 1917 gândul morții l-a urmărit toată ziua[11]. Pe 30 octombrie 1917 citea scrisorile lui Keats[12]. Pe 11 mai 1917: „cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ți mărturisești iubirea[13].

Pe 14 mai 1917 își dorea să mai trăiască încă 25 de ani[14].

În p. 237: „orice mare operă de artă e destul de greu accesibilă. Cititorul care o crede lesnicioasă n-a știut să pătrundă în miezul ei”.

În p. 239 admiră două versuri ale lui Baudelaire iar în p. 242 afirmă că „naționalistul e larg în ură și îngust în dragoste”. Iar „naționalistul își închipuie lesne că Hristos a fost catolic[15].

Pe 6 octombrie 1921 își notează că nu mai fumează de 3 zile[16]. Dar pe 10 octombrie 1921 își cumpără țigări și consideră gestul „o lașitate”[17].

În p. 267: „Ce poate fi mai revoluționar decât Evanghelia?”. Și tot aici citează un rând din Alfred de Vigny: „o viață frumoasă e un gând al tinereții înfăptuit la maturitate”.

Pe 27 octombrie 1922: „nu e zi în care să nu pun din nou totul sub semnul întrebării[18].

Pe 7 decembrie 1922 credea că „arta înseamnă prudență. Când n-ai nimic de spus, nici de ascuns, n-ai de ce să fii prudent. Timorații nu sunt prudenți, ci lași”[19].

Din însemnarea din 15 decembrie 1922 rezultă că știa să cânte la pian[20].

În ziua de 2 ianuarie 1923 a cinat la Paul Valéry și spune despre poet că nu mai era în stare „să-l asculte pe altul și să țină seama de ceea ce îi întrerupe gândul. Vorbirea îi e din ce în ce mai iute și mai neclară. Uneori mi-e tare greu să-l înțeleg și trebuie să-l rog să repete fiecare a patra frază”[21].

Pe 13 februarie 1924 își punea problema editării jurnalului: „dacă mai târziu mi se va publica jurnalul, mi-e teamă ca el să nu dea o idee destul de falsă despre mine. Nu mi l-am ținut în lungi perioade în echilibru, sănătate, fericire; ci în perioade de depresiune, în care aveam nevoie de el pentru a-mi reveni în simțiri și în care apar tânguitor, scâncitor, vrednic de milă.

De cum răsare iar soarele, mă pierd din vedere și sunt complet ocupat de lucru și de viață. Jurnalul meu nu reflectă nimic din toate acestea, ci numai perioadele de deznădejde. Prin care de mult n-am mai trecut”[22].

Citește predicile lui Bossuet și spune ce nu-i place la Bergson[23]. Despre dadaiști pe 24 iunie 1924[24]. Pe 29 iulie 1926 trăiește o „foarte apăsătoare oboseală nervoasă”[25].

Pe 19 octombrie 1926 era la Paris, unde era „zgomot mult” și unde simțea că devine „nesociabil”[26].

Pe 4 noiembrie 1927 se referă la Nietzsche. Care l-a „stingherit mult”[27]. Dostoievski, Nietzsche, Blake, Browning l-au ajutat să-și descâlcească gândurile și și-a recunoscut gândirea în ei[28].

Pe 23 decembrie 1927: „vor să facă din mine o ființă îngrozitor de neliniștită[29]. Nu știm însă cine

Pe 18 aprilie 1928 ne cere să citim cărțile lui de două ori. Dacă la prima citire ne vor descumpăni, la a doua vom găsi antidotul pe care el l-a ascuns în ele. Pentru că toate cărțile lui „nu tulbură [pe] cât avertizează[30].

Pe 12 iunie 1928 ia masa cu Julien Green[31].

A trăit de mai multe ori tentația convertirii[32].

În p. 358 amintește de Gabriel Marcel. Pe 21 octombrie 1929: „dragostea de adevăr nu e totuna cu nevoia de certitudine și e destul de imprudent să le confunzi”[33].

Pe 6 iunie 1930 se referă la Aldous Huxley despre care spune că „e foarte inteligent” dar că nu are idei trăite „în dureri”[34].

Bătălia pentru autenticitate[35].

Pe 25 iulie 1930 caracteriza bolile drept „chei care ne pot deschide anumite uși”[36].

30 aprilie 1931: o „tot mai mare neîncredere în mine [însumi]. Până la urmă n-am să mai îndrăznesc să scriu nimic”[37].

Pe 30 august 1931 vorbește despre pericolul de a fi stăpânit de o idee fixă. Goethe s-a ferit de ea, dar Tolstoi nu[38].

Pe 1 septembrie 1931 vorbește despre suprarealiști[39].

Se simte „lugubru” pe 2 ianuarie 1932[40]. Sintaxa particularizantă[41].

În p. 441 despre Tolstoi…cu o bucurie invidioasă: „Renunțarea lui Tolstoi ca artist se explică și prin declinul facultăților sale creatoare. Dacă ar mai fi purtat în sine o nouă Anna Karenina, probabil că s-ar fi ocupat mai puțin de dukhobori și că n-ar fi bârfit arta. Dar își simțea cariera literară încheiată; gândirea nu-i mai era umplută de fluxul poetic. Încă Învierea indica un declin sensibil. Cine ar putea regreta că nu ne-a dat și alte opere ale decăderii?”.

Em. (adică Emmanuèlle = Madeleine, soția lui Gide[42]) i-a spus pe 19 iulie 1932 că i-a scăzut „forța poetică” odată cu diminuarea sentimentelor sale creștine[43].

Pe 11 martie 1933 îi socotește pe pesimiști drept „dușmani personali”[44]. Pe 14 aprilie 1933 amintește de Malraux[45].

Opera de artă, ca să înflorească în noi, are nevoie de o „minte care nu e pre-ocupată[46].

Trăia „în contratimp”[47].

Vroia să audă „glasul celor nevoiași”, înăbușit până acum, dar nu doar pe el[48].

Pe 16 mai 1936 amintește faptul că a publicat pagini din acest Jurnal[49].

28 iunie 1937: „văd mai slab și ochii îmi obosesc mai repede. Aud, de asemenea, mai slab”[50].

Traducătorii se îmbolnăvesc de boala de „a disocia forma de fond[51].

Pe 30 octombrie 1937 îl frâna de la scris nu oboseala ci dezgustul[52].

Pe 28 august 1938 joacă tenis. Dimineața[53].

Pe 13 septembrie 1938 scrie că a ascultat la radio „discursul lui Hitler la Nürnberg”[54].

Nocturne, al lui Chopin, e un poem muzical pentru Gide. 8 ianuarie 1939[55].

A fost în Senegal[56]. Verișoara Olga Caillate[57]. Pe 8 februarie 1939 scrie de la Luxor[58]. Despre vizita la Florența și Roma[59]. Portofelul pe care l-a cumpărat din Congo[60].

Pe 28 august 1939 recitește Procesul lui Kafka „cu și mai multă admirație”[61].

A colabora cu dușmanul de ieri nu înseamnă lașitate, ci înțelepciune; și a accepta inevitabilul”. 5 septembrie 1939[62].

Pe 9 septembrie 1939 mărturisește: „am fost mai curajos în scrierile mele decât în viață”[63].

Pe 1 ianuarie 1943 scrie din Tunis, capitala Tunisiei[64]. Pe 5 ianuarie 1945 era în Alger[65]. Pe 22 noiembrie 1946 Gide a împlinit 77 de ani[66].

Pe 9 ianuarie 1948 citea o carte de Sartre[67]. Considera lumea modernă o „pădure deasă de probleme insolubile”[68].

Pe 17 mai 1949 citează din Jurnalul lui Goebbels[69].

Din p. 649 începe o scriere pentru fiica lui, Catherine Jean Lambert. Și îi vorbește despre cum s-a simțit după ce a fost părăsit de mama ei[70]. O scriere în apropierea vârstei de 80 de ani[71].

Admitea „toate formele de sfințenie” deși unele îi întorceau (?) stomacul pe dos[72] și denunța „erezia protestantă, care constă în aceea că judecă iubirea independent de recompensa făgăduită”[73].

Dacă ne îndepărtăm de „mizeria umană”, ea devine o realitate „abstractă” pentru noi[74].

Cunoștea limba engleză[75].

Și ultimele rânduri ale Jurnalului sunt scrise pe 13 februarie 1951, „cu șase zile înainte de moarte”[76].

Gide a murit pe 19 februarie 1951, într-o zi de luni, dimineața, „după o scurtă agonie”[77]. Din cauza unei congestii pulmonare. Împotriva voinței lui Gide, înhumarea lui s-a petrecut la cimitirul din Cuverville, pe 22 februarie 1951, fiind înmormântat de un pastor[78].

Biserica Romano-Catolică, pe 24 mai 1952, a inclus întreaga operă a lui Gide pe lista cărților interzise[79].


[1] André Gide, Jurnal. Pagini alese. 1889-1951, cu pref., trad. și note de Savin Bratu, Ed. Univers, București, 1970, p. 202.

[2] Idem, p. 206.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 208.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 209.

[8] Idem, p. 211.

[9] Idem, p. 213.

[10] Idem, p. 214.

[11] Idem, p. 217.

[12] Idem, p. 222.

[13] Idem, p. 228.

[14] Idem, p. 229.

[15] Idem, p. 242.

[16] Idem, p. 260.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 281.

[19] Idem, p. 282.

[20] Idem, p. 283.

[21] Idem, p. 285.

[22] Idem, p. 296.

[23] Idem, p. 297.

[24] Idem, p. 299.

[25] Idem, p. 313.

[26] Idem, p. 318.

[27] Idem, p. 331.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 333.

[30] Idem, p. 338.

[31] Idem, p. 340.

[32] Idem, p. 357.

[33] Idem, p. 364.

[34] Idem, p. 383.

[35] Idem, p. 384.

[36] Idem, p. 385.

[37] Idem, p. 402.

[38] Idem, p. 414.

[39] Idem, p. 415.

[40] Idem, p. 419.

[41] Idem, p. 425.

[42] Idem, p. 687, n. 2.

[43] Idem, p. 441.

[44] Idem, p. 452.

[45] Idem, p. 455.

[46] Idem, p. 472.

[47] Idem, p. 479.

[48] Idem, p. 482.

[49] Idem, p. 491.

[50] Idem, p. 497.

[51] Idem, p. 500.

[52] Idem, p. 501.

[53] Idem, p. 512.

[54] Idem, p. 513.

[55] Idem, p. 520.

[56] Idem, p. 524.

[57] Idem, p. 526.

[58] Idem, p. 531.

[59] Idem, p. 533.

[60] Idem, p. 538.

[61] Idem, p. 559.

[62] Idem, p. 561.

[63] Idem, p. 562.

[64] Idem, p. 584.

[65] Idem, p. 615.

[66] Idem, p. 621.

[67] Idem, p. 632.

[68] Idem, p. 633.

[69] Idem, p. 645.

[70] Idem, p. 650.

[71] Idem, p. 652.

[72] Idem, p. 666.

[73] Idem, p. 666-667.

[74] Idem, p. 669.

[75] Idem, p. 670.

[76] Idem, p. 672.

[77] Idem, p. 767, n. 13.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

Did you like this? Share it: