Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Apropierea de Domnul ne luminează întreaga persoană [33, 6]. De aceea, cei care ne temem de El, îl avem pe Îngerul Domnului[1] împrejurul nostru [33, 8]. Pentru că Îngerii Îi slujesc lui Dumnezeu dar îi și apără pe cei credincioși Domnului.

Despre Îngerul Domnului se face referire la 33, 8; 34, 5; 34, 6.

Ps. 33, 9 este înțeles astăzi, în cultul nostru, ca o invitație la împărtășirea cu Hristos euharistic. Adică e înțeles ca o profeție, care vorbea despre împărtășirea euharistică cu Hristos Dumnezeu.

Căci numai dacă gustăm din Trupul și din Sângele Lui vedem cât de bun e Domnul. Cât de bun e prin toate urmările sfinte pe care le aduce Sfânta Euharistie în persoana noastră.

Însă tot la fel de mult putem vedea/ înțelege bunătatea Lui, dacă gustăm/ contemplăm înțelepciunea Lui și lucrarea Sa binefăcătoare în mijlocul lumii. Pentru că această gustare din slava lui Dumnezeu, din înțelegerea Lui, din frumusețea Lui e diversă și copleșitoare.

33, 10 se referă la Sfinții Lui, care trebuie să se teamă de Domnul. Căci teama de El îi face să nu aibă vreo lipsă în sfințenie.

Pentru că, cei care Îl caută pe El, nu se vor lipsi „de tot binele” [33, 11]. Iar binele de aici e înțeles, pentru viața pământească, în sens material dar și duhovnicesc, dar și ca bine veșnic, deplin, total, în veșnicie. Pentru că „tot binele” îl vom trăi în comuniunea cu Dumnezeu, în comparație cu binele relativ de aici.

În 33, 12, apare, pentru prima dată în Psalmi, sintagma „frica Domnului” și această realitate, frica de Domnul, trebuie învățată de la un om duhovnicesc. Pentru că frica de El e una plină de evlavie, de dragoste, de recunoștință, de înțelegere, de comuniune cu El.

Dacă la 4, 4; 30, 24; 33, 10; 36, 28 se vorbește despre Sfinții Lui, la 1, 6; 33, 16; 33, 18; 36, 17; 36, 32; 36, 39 se vorbește despre Drepți. Despre Drepții lui Dumnezeu.

Iar dacă la 16, 6; 30, 3 se vorbește despre urechea Domnului, la 33, 16 se vorbește despre urechile Domnului.

Iar urechile Lui sunt „întru rugăciunea” [33, 16] celor Drepți. Pentru că El ascultă rugăciunea noastră fiind în mijlocul ei, în mijlocul persoanei și a evlaviei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu ne aude din afară sau de la distanță, ci din lăuntrul nostru, din profunzimea persoanei noastre.

Dar când fața Domnului este „peste cei care fac rele [epi piuntas caca]”, asta înseamnă că El vrea „să piardă din pământ pomenirea lor”[33, 17]. Adică să le ia viața. Pentru că viața pământească este un dar al Lui pentru ca să facem binele și nu răul. Tocmai de aceea binele are pomenire pe pământ, pe când răul e curmat.

Pentru prima dată în Psalmi, la 33, 19, Domnul e prezentat ca aproape [enghis] de cei zdrobiți la inimă. El este lângă/ alături cei care își zdrobesc inima, care se îndurerează profund pentru păcatele lor.

Iar pe Drepți, deși multe sunt necazurile lor, din toate îi va izbăvi Domnul [33, 20]. De unde observăm că nu există lucru imposibil la Dumnezeu dacă trăim în comuniune cu El.

Tot pentru prima dată în Psalmi, la 33, 21, verbul a păzi e pus în relație cu Domnul. Pentru că El păzește toate oasele Drepților și niciunul dintre ele nu va fi zdrobit. Iar Ps. 33, 21 a fost înțeles de către Sfântul Ioan Evanghelistul, în In. 19, 36, ca referindu-Se la Hristos, ale Cărui oase, pe Cruce, nu au fost zdrobite. Adică a fost înțeles ca loc profetic.

În 34, 23 Sfântul David folosește expresia: „Dumnezeul meu și Domnul meu”, pe când în 34, 24: „Doamne, Dumnezeul meu”.

Mila Domnului e în cer și adevărul Său până în nori [35, 6]. Pentru că mila vine de la El, Cel ceresc iar adevărul Său e până în norii slavei Sale, pentru că adevărul Său e plin de slava Sa. E adevăr plin de putere duhovnicească, de viață dumnezeiască.

Dreptatea lui Dumnezeu este aidoma munților lui Dumnezeu [35, 7]. Pentru că dreptatea Lui e stabilă. E adânc înrădăcinată precum sunt și munții. Pe când judecățile lui Dumnezeu sunt abis [abissos] [35, 7], sunt profunzimi neînțelese de către noi.

Dumnezeu a înmulțit mila Lui [35, 8]. Iar dacă la  16, 8 se vorbea despre acoperământul aripilor lui Dumnezeu, la 35, 8 fiii oamenilor nădăjduiesc „în umbra aripilor Tale”. Pentru că aripile lui Dumnezeu, care îi umbresc pe oameni, sunt slava Sa.

La 35, 9 avem o afirmație unică în LXX: „îmbăta-se-vor din grăsimea casei Tale [metistisonte apo piotitos tu icu Su]”. Însă beția de aici e una mistică, duhovnicească, căci grăsimea casei lui Dumnezeu e slava Lui. Tocmai de aceea mâncarea din casa Lui nu produce sațietate ci îmbătare duhovnicească.

Tot la 35, 9, se specifică faptul că Dumnezeu îi va adăpa pe cei ai Lui din „pârâul desfătării [ton himarrun tis trifis]” Sale.

Însă grăsimea casei Lui și pârâul desfătării sunt o vestire profetică a împărtășii euharistice cu Hristos.

Pentru că îmbătarea mistică vine din umplerea noastră de dragostea Lui, prin împărtășirea cu Sine și Sfânta Euharistie este pârâul desfătării duhovnicești din care Biserica Lui se adapă continuu.

„Izvorul vieții [pighi zois]” e la Dumnezeu [35, 10], pentru că El e Dăruitorul vieții pentru întreaga Sa creație. Iar El e izvor al vieții pentru noi în dublă ipostază: de la El primim viața și existența dar, în același timp, de la El primim și viața noastră duhovnicească, adică umplerea noastră de har.

Însă cei credincioși Lui, întru lumina Lui vor vedea lumină [35, 10]. Și aici Sfântul David vorbește despre adevărul fundamental al vederii mistice. Căci vedem slava Lui numai pentru că suntem umpluți de ea și ridicați spre vederi dumnezeiești. Pentru că nimeni nu poate vedea slava lui Dumnezeu dacă El nu i-o descoperă.

În 35, 11, mila lui Dumnezeu e pusă în relație cu cunoașterea Lui iar dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea inimii. Căci David cere ca Dumnezeu să întindă/ să prelungească/ să ducă mila Lui până în cei care Îl cunosc pe El și dreptatea Lui până în cei drepți la inimă.

Însă tocmai prin mila Lui noi Îl cunoaștem pe El și prin dreptatea Lui noi ajungem să fim drepți la inimă. Cunoașterea lui Dumnezeu și dreptatea inimii nu sunt eforturi pur umane ci virtuți divino-umane, pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și împlinirea fiecărei virtuți a noastre.

Desfătarea adevărată e desfătarea în Domnul [36, 4]. Și El ne dă „cererile inimii [ta etimata tis cardias]” noastre.

Sintagma „cererile inimii” e unică în LXX și ea e pusă în relație cu desfătarea în Dumnezeu. Lucru pe care îl putem înțelege în două feluri: 1. desfătarea în Dumnezeu ne dă să ne cunoaștem adevăratele cereri ale inimii, ce dorim cu adevărat sau 2. Dumnezeu ne împlinește cererile inimii, atunci când ne desfătăm întru El, în slava Lui.

Dacă nădăjduim în El, Domnul scoate ca lumina dreptatea noastră și judecata noastră ca amiaza [36, 6]. Iar cei care îndură pe Domnul vor moșteni pământul [36, 9].

Domnul îi sprijină/ îi susține pe cei Drepți [36, 17], pentru că El cunoaște „căile celor fără de prihană” [36, 18].

La 36, 20 apare pentru prima oară în Psalmi sintagma „vrăjmașii Domnului [i ehtri tu Chiriu]”. Iar ei „ca fumul se năruie” [36, 20]. Însă pe cei Sfinți ai Lui, Domnul nu îi părăsește [36, 28; 36, 33]. Pentru că El ne scoate pe noi de la cei păcătoși [36, 40].


[1] Sintagma Îngerul Domnului, la 33, 8, își are prima apariție în Psalmi.

Did you like this? Share it: