Poemul Preistorie apelează la același tip de intertextualitate:

Cum ascultam un glas preacunoscut,
al codrului jelind că-i moare frunza
– un freamăt lung și arhicunoscut
Din sânul focului, din afumata vatră,
o sânziană se arată
și prinde a cânta.

Ciudat rapsod! În aer se înfiripau
mărețe stânci și țărmuri sublunare,
mări de mărgean, clocotitoare spume,
frumoase foc, de-un farmec fără nume.

Din cer înalt, cu recea lor mustrare,
ochii stelelor, ascuțiți de visare,
mă priveau.

Și auzeam, din adânc de memorie,
ca dintr-o misterioasă preistorie,
auzeam ditirambice paseri în ramuri,
și cucul, Doamne, ce-mi cânta bețiu,
și apele cu susurul zglobiu.

Mă înfășurau cu dulcime
primăverile din vechime…

Același Eminescu și aceeași poezie populară, sublimată

Între imaginile poetice preluate de la Eminescu se află și „ochii stelelor, ascuțiți de visare”.

Eminescu însuși a împrumutat-o însă de la Antim Ivireanul.

Dacă nu se acceptă că ar fi putut ajunge să citească vreun manuscris al Didahiilor, atunci le-a cunoscut prin intermediul lui Piuariu-Molnar.

Acesta copiase fragmente poetice întregi din Didahii în Retorica sa, publicată la Buda în 1798, deci și pe cel din predica la Sfântul Nicolae, în care apăreau ochii stelelor de argint, care se închideau și se deschideau pe ceruri.

În ceea ce privește substantivul „dulcime”, el este un derivat de la epitetul dulce, destul de mult solicitat în literatura veche.

Îndelunga și semnificativa lui utilizare au remarcat-o însă, înaintea lui Botta, și pașoptiștii (cu precădere Bolintineanu), dar mai ales Eminescu.

Versul al treilea al poemului pare mai degrabă un…comentariu.

Poetul însuși l-a marcat prin linii de pauză.

E vorba de un freamăt al codrului „arhicunoscut”.

Ar putea fi interpretat ca o prozaică imixtiune de tip postmodern, dar credem că astfel de referințe la poezia trecutului nu aparțin doar postmodernității.

Versurile lui Botta indică mai degrabă dobândirea unei conștiințe acute a clasicizării acelei poezii.

A conștiinței că a devenit un reper literar imuabil și că, indiferent de evoluția literaturii și culturii, ea rămâne reprezentativă ca fenomen artistic.

De aceea, Botta – ca și alți confrați – încearcă să stabilească un anumit tip de raportare față de acest clasicism valoric.

Este totuși adevărat, pe de altă parte, că Botta e în bună măsură un poet livresc, care își construiește…lumi interioare fantastice.

El a grefat pe propria simțire și personalitate sensibilitatea poetică românească și străină care l-a impresionat puternic.

Este ciudat însă că influențele cele mai pronunțate vin din partea romantismului.

Și, în această privință, Botta pare, la un alt nivel, un continuator al Șt. O. Iosif sau G. Coșbuc. Într-o cu totul altă manieră însă și lărgind orizontul de receptare.

Ecourile romantismului s-au întins mult și s-au stins greu la noi.

Și asta i se datorează lui Eminescu, dar numai în parte. Credem însă că redescoperirea ideologiei romantice a avut chiar o mai mare importanță în reluarea acestui fir poetic, în epoca modernă a căutării tradiției și a descoperii autohtonismului.

Și totuși, există și poeme în care confesiunea este transparentă.

Din unele ca acestea răsare amănuntul biografic:

Iubirea mă apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.

Când ziua decade și când, spre apus,
cumpăna liniștită se-nclină,
o, atunci, de sus,
primesc o tristețe senină.

Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.

O, de al stelelor dor mă topesc
și m-aș duce la ele,
dar Iubirea mă apără.

Ce graiuri nebune mă cheamă,
în lunci, cântătoare Undine.

Și când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine!

Dar mă însoțește acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(Scut)

„În exil printre oameni” ar putea fi titlul unui roman autobiografic, dincolo de faptul că reprezintă un motiv foarte vechi, al pământului ca exil al oamenilor alungați din Rai.

Înțelegem din poezie că e vorba de tentația sinuciderii, de acele chemări care spre ceva care pare mirific, dar e malefic.

Recunoaștem și aici un construct romantic, în sensul în care închipuirea este înșelată de aparențe fantastice, inspirat din Goethe și din fantasticul popular.

Mai ales că Ondinele existau și la Eminescu.

Mai evidentă este această influență în alte două poezii, tot din acest volum, Intermezzo și Duo, despre care am mai vorbit cu altă ocazie[1].

Versurile „Ochii mei în extaz rătăcesc/ spre adâncul fântânii unde stelele scapără” ne amintesc indubitabil de Blaga, de unde ar fi putut fi inspirate, chiar dacă aici au cu totul alt înțeles.

Aici ele sunt mai degrabă o mreajă eminesciană, luminoasă ca mreaja de văpaie a Luceafărului, care l-ar putea însă înșela și scufunda în moarte pe cel ce le privește topit de dorul lor.

Undeva, pe drumul împlinirii acestei dorințe, apare Piaza Rea…care îl avertizează cu privire la scopul și finalitatea negative ale acestui miraj.

Însă există „acel Cineva, Iubirea”, Dumnezeu, Care îl scapă din plasa acestor tentații.

Did you like this? Share it: