Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [18]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Capitolul III

 

5. Căci și despre Duhul Sfânt, despre Care nu s-a zis [că] S-a golit pe Sine, chip de rob luând, spune totuși Însuși Domnul:

„Când deci va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăța pe voi/ vă va arăta vouă tot adevărul.

Căci nu va vorbi de la Sine, ci orice va auzi va vorbi și pe cele care vor veni [ventura sunt] vi le va spune/ profeți vouă.

Acela Mă va face cunoscut, fiindcă din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (In. 16, 13-14).

După aceste cuvinte, dacă nu ar fi continuat imediat ca să spună, [că] „toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (In. 16, 15) – și de aceea a zis: „pentru că din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (Ibidem) – s-ar fi putut crede, poate, astfel, [că] Duhul Sfânt este născut din Hristos, în modul în care Acesta [Fiul este născut] din Tatăl.

Deoarece a spus despre Sine: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui Care M-a trimis pe Mine” (In. 7, 16).

Iar despre Duhul Sfânt: „Căci nu va vorbi de la Sine, ci orice va auzi va vorbi” (In. 16, 13).

Și: „fiindcă din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (In. 16, 14).

Dar fiindcă a arătat motivul pentru care a spus, [că] „din al Meu va lua”, a zis deci: „toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (In. 16, 15).

Pentru aceasta a zis: „din al Meu va lua” (Ibidem).

Rămâne așadar să se înțeleagă că Duhul Sfânt are [pe cele] ale Tatălui, precum [le are] și Fiul.

[Cum se poate înțelege] în acest mod, altfel decât în conformitate cu ceea ce am spus mai sus: „Dar când va veni Mângâietorul [Paracletus], pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede [a Patre procedit], Acela va da mărturie despre Mine” (In. 15, 26)?

Purcezând așadar de la Tatăl, s-a spus că nu vorbește de la Sine.

Și precum din aceea[1] nu se înțelege că Fiul este mai mic, Care a zis: „Fiul nimic nu poate să facă ceva de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând” (In. 5, 19) – căci aici nu despre chipul robului a vorbit, ci despre chipul lui Dumnezeu, precum deja am arătat: aceste cuvinte așadar nu arată că [Fiul] este mai mic [decât Tatăl], ci că este [născut] din Tatăl –  astfel de aici nu rezultă că Duhul Sfânt este mai mic, din cauză că s-a spus despre El: „Căci nu de la Sine va vorbi, ci orice/ ceea ce va auzi, [aceea] va vorbi” (In. 16, 13).

După aceasta s-a spus deci că purcede de la Tatăl.

Dar, fiindcă Fiul este [născut] din Tatăl [de Patre sit] și Duhul Sfânt purcede de la Tatăl [a Patre procedat], de aceea nu sunt numiți Fii Amândoi, nici născuți Amândoi, ci Acela, Unicul Fiu, Unul-născut [Unus Fiulius Unigenitus], iar Acesta, Duhul Sfânt, [nefiind numit] nici fiu [și] nici născut, pentru că dacă [Duhul] ar fi născut, atunci ar fi Fiu.

Vom discuta în altă parte (infra, cartea a 15-a, cap. 25) [despre acestea], dacă Dumnezeu va da, și pe cât va da.

Capitolul IV

 

6. Totuși, să fie treji aici, dacă pot, cei care cred deci că și-ar fi aflat suport loruși[2], încât să demonstreze că Tatăl este mai mare decât Fiul, pentru că Fiul a zis: Tată, slăvește-Mă! (In. 17, 1).

Iată că și Duhul Sfânt Îl slăvește pe El: nu cumva și El [Duhul Sfânt] este mai mare decât Acela [Fiul]?

Iarăși deci, dacă Duhul Sfânt Îl slăvește pe Fiul pentru aceasta, pentru că de la Fiul va lua/ va primi, și prin urmare de la El va primi, căci toate pe care le are Tatăl ale Lui sunt, [așadar] este evident că, atunci când Duhul Sfânt Îl slăvește pe Fiul, [atunci și] Tatăl Îl slăvește pe Fiul.

De unde se poate cunoaște că toate pe care le are Tatăl nu sunt numai ale Fiului, ci și ale Duhului Sfânt.

Pentru că puternic este [potens est] Duhul Sfânt să-L slăvească pe Fiul, pe Care Îl slăvește Tatăl.

Pentru că, dacă [ei cred că] Cel care slăvește este mai mare decât Cel pe Care Îl slăvește, să știe deci [aceia] că sunt egali Cei care Se slăvesc reciproc.

Căci este scris că Fiul Îl slăvește pe Tatăl: „Eu Te-am slăvit pe Tine pe pământ”, zice [El] (In. 17, 4).

Cu adevărat să ia aminte la a nu crede că Duhul Sfânt este mai mare decât Amândoi [Tatăl și Fiul], pentru că Îl slăvește pe Fiul pe Care Îl slăvește [și] Tatăl.

[Să nu creadă deci că Duhul este mai mare] din cauză că nu este scris că El [, Duhul Sfânt,] este slăvit nici de către Tatăl și nici de către Fiul.

*

Capitolul V

 

Dar [atunci când] le este dovedită aceasta, se întorc către alta și zic: mai mare este Cel Care trimite, decât Cel trimis.

Așadar, mai mare este Tatăl decât Fiul, pentru că Fiul amintește mereu că a fost trimis de către Tatăl.

Mai mare este [Tatăl] și decât Duhul Sfânt, pentru că despre El a zis Iisus: „pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu” (In. 14, 26).

Și[3] Duhul Sfânt este mai mic decât Amândoi [Tatăl și Fiul], pentru că Tatăl L-a trimis și pe El, după cum am amintit.

Și Fiul, când zice: „Dacă deci Mă voi duce, Îl voi trimite pe El la voi” (In. 16, 7).

Cu privire la această problemă, voi căuta mai întâi [să arăt] de unde și cu ce scop a fost trimis Fiul.

„Eu”, zice, „de la Tatăl am ieșit și am venit în această lume” (In. 16, 28). Deci a ieși de la Tatăl și a veni în această lume, aceasta înseamnă [a fi] trimis.

Așadar, ce este aceea ce spune, de asemenea, despre El, același Evanghelist: „În această lume era, și lumea prin El s-a făcut, și lumea nu L-a cunoscut pe El” (In. 1, 10)? După care adaugă: „întru ale Sale a venit [in Sua propria venit]” (In. 1, 10).

În acel loc, așadar, a fost trimis, acolo unde a venit. Dar dacă în această lume a fost trimis, pentru că a ieșit de la Tatăl și a venit în această lume, și în această lume era, [înseamnă] deci că a fost trimis acolo unde era.

Căci și ceea ce este scris în profeție, că zice Dumnezeu – „Eu umplu [impleo] cerul și pământul” (Ier. 23, 24) –, dacă este spusă despre Fiul (căci unii vor să înțeleagă că El a vorbit fie Profeților, fie în profeție), Care a fost trimis, [atunci] unde era [El, în lume], dacă nu acolo [pretutindeni în lume]?

Căci era ubicuu/ pretutindeni [ubique] Cel ce a zis: „Eu umplu cerul și pământul”.

Altfel [însă], dacă s-a spus [aceasta] despre Tatăl, [atunci] unde poate să fie [Tatăl] fără Cuvântul Său și fără Înțelepciunea Sa [sine Verbo Suo et sine Sapientia Sua], Care „se întinde [pertendit] cu putere de la [o] margine la [altă] margine [a lumii] și le orânduiește/ le aranjează [disponit] pe toate într-un mod plăcut/ dulce [suaviter]” (Înțel. lui Sol. 8, 1)?

Dar nu poate fi nicăieri nici fără Duhul Său. În consecință, dacă Dumnezeu este pretutindeni [ubique], atunci pretutindeni este și Duhul Lui.

Așadar, acolo a fost trimis și Duhul Sfânt, unde era [umplând lumea][4].

Căci și acela, care nu a ajuns în locul unde [ar putea] să fugă de la fața lui Dumnezeu, de asemenea zice: „Dacă mă voi sui în cer, Tu acolo ești. Dacă mă voi pogorî în Iad, ești de față” (Ps. 138, 8).

Oriunde a vrut să fie înțeleasă prezența lui Dumnezeu, mai înainte L-a numit pe Duhul Lui: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău? Și de la fața Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7).


[1] Despre care a vorbit mai sus.

[2] Pentru opinia lor.

[3] După cum gândesc acești eretici.

[4] Cu alte cuvinte, ceea ce vrea să spună Sfântul Augustin este că verbul a fost trimis, cu referire la Fiul și la Duhul Sfânt, nu trebuie înțeles în mod omenesc: cineva, superior, trimite undeva pe altcineva, inferior lui. Căci nu are cum să fie înțeles în acest mod.

Pentru că Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt umplu lumea împreună cu Dumnezeu Tatăl. Împreună și deopotrivă persoanele Sfintei Treimi sunt pretutindeni.

Rugăciuni și moarte (cap. 9)

În timp ce el își făcea rugăciunile pentru împărtășire…la televizor se transmitea știrea cum că un pastor a fost ucis…după ce a asistat la moartea fiului său. De 9 ani…

„Un pastor…Înseamnă că nu e de-al nostru. Ce ne interesează pe noi cum mor pastorii, evreii, africanii?!”…

Concentrat, cu privirea în carte. O muscă îi bâzâie pe la urechi dar încearcă să se abțină. Ce rugăciune e aia, în care nu te poți abține? În care ești mai slab decât o muscă?

De fapt aici e marea problemă: cât de tare ești?  Însă ce înseamnă să fii tare, într-o lume în care slăbiciunea e socotită drept poftă de viață?

Mâine se va împărtăși…Și e bucuros pentru asta. Chiar dacă mai moare câte un pește, câte un preot…câte un pastor, în circumstanțe neelucidate…câte o muscă…câte o barză…a te împărtăși înseamnă a simți că intră în tine Hristos.

Și tot omul ar trebui să simtă cum intră în el…Hristos, nu?! Și ar trebui să simtă atât de mult…și atât de mulți…încât să fim un popor de Sfinți.

„Numai că nu suntem un popor de Sfinți…Doar unii dintre noi încearcă să lupte cu secularizarea din noi, cu tot acest mod de a ne simți bine în lume…Dar nu ca creștini…ci ca creștini care ne pierdem printre ceilalți. Care părem ca ei…”.

Întotdeauna e interesant să vezi zbaterile oamenilor credincioși. Interiorul lor…Să vezi cât de sinceri sunt ei…și cât de naivi par celor care cred că a fi om credincios înseamnă a fi prost.

„Nu pot să mă apropii de Hristos fără să Îi spun totul. Și nu pot fi primit la El dacă nu încerc tot posibilul ca să mă apropii de om. Căci ce fel de om poate fi acela care nu e uman, care nu are sentimente profunde față de oameni?”.

Nu, nu se pierde în detalii! Își știe păcatele. Își știe neputințele…Dar dorul lui de viață e enorm. Vrea să facă numai binele. Vrea să fie un om plăcut lui Dumnezeu. Numai că oamenii încearcă tot timpul să vadă din altă perspectivă…aspirațiile sale și tocmai de aceea…neînțelegerile de tot felul.

Închinăciunile. Și metaniile de după rugăciune. Acele căderi cu totul în fața Domnului pentru ca să simți puterea Lui. Și e împlinit! Mâine se va împărtăși cu pace…Și și-ar dori ca mulți să facă acest lucru.

Însă nu a fost întotdeauna astfel! Pentru ca să ajungă aici a trebuit să lupte cu toată lumea. Începând de la familia lui, de la prietenii lui, de la oamenii pe care i-a găsit în Biserică. Pentru că cele mai mari ispite le ai din partea celor care îți câștigă încrederea…dar nu au caracter.

Și tot ce trăiești în tine…e atât de greu de tradus în cuvinte…încât nimeni nu-ți poate ști greutățile, cu adevărat, în afara lui Dumnezeu.

Zile întregi de chin ca să lupte cu o patimă sau alta. Cel mai mult cu ispita trupului și cu judecarea celorlalți.

Pentru că atunci când judeci, când te crezi mai bun decât alții, trăiești imediat căderea, rămânerea ta fără sprijinul Lui. Și ceea ce culegi e amărăciunea păcatului.

Dar prin rugăciune, prin multă atenție, prin multă reținere de la gânduri rele, ajungi să trăiești în pacea lui Dumnezeu, în aceea în care te bucuri de împărtășirea cu El.

„Putem fi indiferenți față de moartea vreunui om? Sau trebuie să judecăm moartea din punctul de vedere al moralității celui care moare sau din punct de vedere ontologic, ca unii care avem aceeași ființă? Ce se întâmplă cu mine când mor alții?”.

Se întinse în pat ca un fulg. Se simțea împăcat. În ultima clipă a vieții lui ar vrea să fie la fel: împăcat. O moarte scurtă, ca o trecere lină…plină de rugăciune…

Dumnezeu ne dă moartea de care avem nevoie.