Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 august 2013

Maica Domnului în teologia ortodoxă românească

  Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

***

Cap. al 12-lea al cărții

*

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în Dogmatica sa, discută mariologia nu ca pe un capitol distinct ci ca pe a 3-a consecință a unirii ipostatice[1]. Adică o auxiliază hristologiei.

Și Prea Curata Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu, întrucât Fiul lui Dumnezeu  „S-a născut din ea, după firea Sa omenească”[2].

După ce îl citează pe Leonțiu de Bizanț pentru a argumenta „unitatea persoanei” Fiului lui Dumnezeu întrupat[3], în aceeași pagină îl citează pe Sfântul Chiril al Alexandriei, subliniind faptul că acesta „a unit lupta împotriva lui Nestorie, pentru o unică persoană în Hristos, cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu[4].

Însă Părintele Stăniloae vorbește despre mariologie în cadrul hristologiei pentru că așa apare expusă în dogma de la Calcedon: Fecioara Maria e „tin Teotocos” [Născătoare de Dumnezeu][5].

„Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul ca om”, accentuează teologul nostru, „este o naștere unică”[6]. Pentru că Fiul întrupat „Se face, [în mod] nemijlocit, ipostasul naturii umane”[7].

Însă, urmându-l pe Leonțiu de Bizanț, Părintele Stăniloae precizează că „Duhul și Cuvântul lucrează împreună de la început; Duhul nu creează un trup în sine, ci trupul la a cărui formare lucrează Duhul e trupul pe care Și-l formează totodată Cuvântul prin imprimarea Sa în el, ca fiind ipostas al lui”[8].

Pentru că Dumnezeu Cuvântul Și-a format trup din Fecioara Maria „cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt”[9].

La fel procedase Părintele Dumitru și în 1943, în Iisus Hristos sau restaurarea omului: a 3-a consecință a unirii ipostatice este Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu[10].

Iar prin Maica lui Dumnezeu, Creștinismul nu este „o doctrină rigidă”[11]. Pentru că „în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu, având, pe de o parte, prin bunăvoința Lui, autoritate de Maică asupra Lui, atunci când se roagă pentru noi iar, pe de alta, duioșie de Maică pentru greutățile noastre”[12].

În studiul Maica Domnului ca mijlocitoare, publicat în 1952[13], teologul nostru pornește discuția de la concluzia unui studiu anterior și anume aceea că „mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe contactul direct al omului cu Hristos”[14].

Și combătând juridismul romano-catolic în ceea ce privește mijlocirea Maicii Domnului[15], el spune că Maica Domnului e „o mijlocitoare reală de energie dumnezeiască”[16], pentru că „e învăluită mai mult decât oricine de lumina lui Hristos”[17]. Ea se roagă pentru noi din slava Prea Sfintei Treimi și ne iradiază cu slava pe care o primește de la Dumnezeul treimic.

De aceea, „Maica Domnului mijlocește [pentru noi/ se roagă pentru noi], pentru că e unită la maximum cu Hristos, din Care izvorăște harul [și] nu pentru că Dumnezeu ține seama de meritele ei”[18], așa cum spun teologi romano-catolici.

Citându-l de mai multe ori pe Sfântul Grigorie Palama, Părintele Stăniloae accentuează faptul că Maica lui Dumnezeu ne împărtășește din harul ei[19].

În același sens îi citează și pe ÎPS Isidor al Tesalonicului († 1397)[20], pe PFP Eftimie al Constantinopolului († 917)[21], pe Sfântul Andrei Criteanul[22], pe Sfântul Ioan Damaschin[23], pe Sfântul Filaret al Moscovei[24].

Căci „Maica Domnului nu [doar] se roagă pentru noi, ci și revarsă din ea însăși, în noi, puterea dumnezeiască a Fiului ei”[25].

În p. 107-108 citează din Acatistul Buneivestiri și din cel al Adormirii Maicii Domnului. Pentru ca să sublinieze că Maica lui Dumnezeu este plină de har și „dătătoarea tuturor bunătăților”[26].

Căci Maica lui Dumnezeu este „fără asemănare”[27]. Este incomparabilă cu o altă făptură creată de Dumnezeu.

Însă autorul subliniază și faptul că „niciun Părinte și scriitor bisericesc mai vechi n-a spus că harul Sf. Taine se dă prin Maica Domnului”[28].

În p. 123 citează trei Sfinți Părinți, pentru a preciza că, „în viziunea ortodoxă, [Maica Domnului e] cel mai înalt arhiereu după Hristos”[29]. Pentru că ea „se află pe culmile cele mai înalte, neînțeles de înalte, ale curăției și ale rugăciunii”[30].

Părintele Profesor Dumitru Popescu, în Iisus Hristos Pantocrator, include mariologia tot în discuția despre hristologie și tot ca a 3-a consecință a unirii ipostatice[31]. Pentru că este tributar teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Profesor Vasile Citirigă consideră mariologia „o parte integrantă a hristologiei și [a] soteriologiei”[32].

Înțelegând prin parte componentă a soteriologiei aceea că Maica lui Dumnezeu ne ajută, prin rugăciunile sale, să ne mântuim.

Însă în vol. al 2-lea din Probleme fundamentale ale Teologiei Dogmatice și Simbolice, a 5-a consecință a unirii ipostatice e faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu[33] dar acordă Maicii Domnului și un subcapitol, al 4-lea, din cel dedicat cinstirii Sfinților, în care vorbește, în mod polemic, despre preacinstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu[34]. Și acest autor e tributar teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Arhidiacon Profesor Ioan I. Ică jr., într-un studiu din 2008[35], încercând să demonstreze că a existat „o servitute umilitoare a Bisericii oficiale [se referă la Biserica Ortodoxă Română n.n.] față de regimul comunist și sovietic”[36], insinuează faptul că Părintele Dumitru Stăniloae a scris articolele sale mariologice anticatolice tocmai din acest motiv: fiind presat de comunism[37].

Numai că articolele sale mariologice nu au miză politică ci teologică iar Părintele Stăniloae și-a păstrat modul de a se raporta la falsele dogme romano-catolice pe tot timpul vieții. Așa că nu putem pune pe seama cadrului politic crezurile sale teologice.

În p. a 19-a a studiului citat, Părintele Ică jr. îl consideră pe Părintele Stăniloae, în mod calomniator, „o ilustră victimă a acomodării la noul regim”. La regimul comunist.

Și după ce prezintă conținutul celor două noi „dogme” mariologice romano-catolice, autorul afirmă că reacțiile ortodoxe, inclusiv cele românești, „au fost nu doar critice, ci polemice în exces[38].

Numai că polemica, atunci când e vorba de adevărul Bisericii, nu e niciodată excesivă, dacă prezintă căderile de la credință în mod detaliat și cu responsabilitate.

Afirmând faptul că la baza „comunicatului sinodal oficial” al Bisericii Ortodoxe Române stă teologia Părintelui Stăniloae[39], Părintele Ică jr. citează poziția lui Stăniloae față de noua mariologie romano-catolică dar nu ne dă niciun exemplu de polemică excesivă.

Cu ce e citat Stăniloae de Ică jr.?

Prima afirmație din p. 42 e aceea că romano-catolicii, prin „imaculata concepție” și prin „înălțarea Fecioarei cu trupul la cer”, pe care Ortodoxia nu le acceptă, încearcă să paralelizeze pe Fecioara Maria cu Domnul atribuindu-i un rol asemănător Lui în istoria mântuirii.

A doua afirmație teologică e aceea că romano-catolicii au scos-o pe Maica Domnului de sub necesitatea mântuirii prin Iisus Hristos[40].

A treia afirmație: teologia romano-catolică confundă harul general cu harul mântuitor[41].

A 4-a afirmație: Maica Domnului nu a primit prin naștere o situație privilegiată ci a învins păcatul, prin harul lui Dumnezeu, păstrându-se curată de orice păcat personal[42].

A 5-a afirmație: noile „dogme” romano-catolice încearcă să raționalizeze și să simplifice marea taină a curăției Maicii Domnului[43].

A 6-a afirmație: înălțarea la cer a Maicii lui Dumnezeu, care a avut loc după adormirea ei, nu s-a făcut prin propriile sale puteri ci a fost un act al Fiului[44].

A 7-a afirmație: Maica Domnului nu creează o distanță între noi și Hristos, pentru că ea e mijlocitoarea noastră plină de smerenie[45].

A 8-a afirmație: ortodocșii o slăvesc pe Maica Domnului mai mult decât catolicii, pentru că ei văd slava ei din Hristos și în Hristos, fără niciun paralelism sau autonomie față de Hristos[46].

Însă afirmațiile Părintelui Stăniloae sunt cu totul adevărate și reprezintă mărturisirea noastră, ortodoxă. Iar astăzi ele sunt și mai evidente decât atunci când romano-catolicii abia își „dogmatizaseră” erorile.

Astfel, înțelegem de ce el a inclus mariologia în hristologie: pentru a arăta că Maica Domnului nu este autonomă față de Hristos și nici față de întreaga umanitate, pentru că și mântuirea ei a fost prin Hristos, ca a întregii umanități.

Se observă așadar, că Părintele Stăniloae este fundamentul în ceea ce privește mariologia ortodoxă în spațiul românesc. Că el a dezvoltat teologia mariologică în funcție de teologia patristică și de unele evenimente punctuale, față de care nu putea fi decât polemic.

Însă, în același timp, că e nevoie de o elaborare mult mai vastă a teologiei mariologice, care să țină cont de Scriptură, de Sfinții Părinți și de cultul nostru ortodox.


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 53-60.

[2] Idem, p. 53.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] *** Conciliorum Oecumenicorum Decreta, curantibus Josepho Alberigo, Josepho A. Dossetti Perikle, P. Joannou Claudio Leonardi, Paulo Prodi, consultante Huberto Jedin, editio tertia, Ed. Instituto per le scienze religiose, Bologna, 1972, p. 84 și 86. Cartea are 1690 de pagini.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. cit., p. 54.

[7] Idem, p. 55.

[8] Idem, p. 57.

[9] Idem, p. 58.

[10] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 165-167.

[11] Idem, p. 167.

[12] Ibidem.

[13] Pr. Prof. D.[umitru] Stăniloae, Maica Domnului ca mijlocitoare, în rev. Ortodoxia (1952), nr. 1, p. 79-129.

[14] Idem, p. 79.

[15] Idem, p. 82.

[16] Idem, p. 84.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 85.

[19] Idem, p. 85-88.

[20] Idem, p. 88-90.

[21] Idem, p. 91-92.

[22] Idem, p. 92-98.

[23] Idem, p. 98-103.

[24] Idem, p. 103-104.

[25] Idem, p. 103.

[26] Idem, p. 107.

[27] Idem, p. 110.

[28] Idem, p. 117.

[29] Idem, p. 123.

[30] Idem, p. 124.

[31] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 214-216.

[32] Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice ale preacinstirii Maicii Domnului, în *** Omagiu Părintelui academician Dumitru Popescu, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 340. Articolul citat este cuprins între p. 340-360.

[33] Pr. Prof. Dr. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale Teologiei Dogmatice și Simbolice, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 22-23.

[34] Idem, p. 126-128.

[35] Dispute mariologice și revoluțiile politice pe fundalul secolului XX, p. 5-149, în Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, 638 p.

[36] Idem, p. 12.

[37] Idem, p. 14.

[38] Idem, p. 38.

[39] Idem, p. 41-42.

[40] Idem, p. 43.

[41] Idem, p. 45.

[42] Idem, p. 48.

[43] Idem, p. 49.

[44] Idem, p. 51.

[45] Idem, p. 53-54.

[46] Idem, p. 54.

Emil Botta: masca de histrion [17]

Promenadele romantice sub lună se preschimbă, la Botta, într-o controversă aprigă, dintre…iubire și lună.

E un scenariu fantezist, prin care poetul concepe un decor fantastic, invocând o posibilă shakespeariană dramă, cu personaje cosmice.

Iubirea-n cer cu luna se certa
că-n frumusețe nu-i chip s-o întreacă.
Înfiorate cuvinte și-au spus. A pierduților stea
dincolo, dincolo încerca să mă treacă.

Neștiind a trăi, ascultam
cum bate novembre pădurile moarte,
întunecat, neștiind a trăi,
sufletul se-mbătase de moarte.

Iubirea-n cer cu luna se certa…
O, masca ei cumplită, de Gorgonă,
și părul auriu care cădea,
un fum, un foc, dintr-o lunară zonă.

(Solilocviu)

Însă e doar un decor, o scenă în fundal, cu elemente de dramă romantică sau de tragedie antică, al cărei subiect sau derulare, însă, nu interesează.

Prin evocarea ei, poetul insinuează numai care este motivul pentru suferința sa și dorul de moarte.

În centrul acestui teatru – în strofa centrală – se derulează însă un conflict lăuntric, o controversă personală.

Zbuciumul interior îmbracă, la rândul lui, forma alegorică a pădurilor moarte bătute de novembre.

Sugestia e una creștină și romantică deopotrivă: aceea că drama interioară e mai importantă decât universul întreg și decât scenetele mitologice pe care arătările lunare sau stelare le-au putut inspira autorilor antici/ clasici.

Aici scena cosmică nu este cea eminesciană, ci aceea în care fantezia mitologică proiectează conflicte generate de rațiuni vane.

Numai sufletul îmbătat cu dor de moarte este eminescian, încadrat de rame clasice ale unui tablou insignifiant pentru durerile lăuntrice, pentru pădurile murinde ale lumii dinăuntru.

Am putea considera poemul o artă poetică, înfățișând sugestiv…cearta modernilor cu anticii[1].

Am putea numi poemul Elegie o variantă modernă de…bolintineanism:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

Mi-e gura încă fierbinte
de sărutul tău, Suvenire,
de nebune văpăi, de mari jurăminte,
mi-e gura încă fierbinte.

E clarul de lună ce văd,
dănțuind în al nopților teatru,
e clarul de moarte ce văd…

Ah, luminosule ochi idolatru,
ah, tinerețe de-a pururea moartă,
lunateca moarte ce-mi cere la poartă?

Ca firul trandafirului te pleci,
Tinerețe în soartă.

Pot fi invocate multe poeme ale lui Bolintineanu, ca ilustrare a unui mesaj aproape identic și utilizând apelul la o imagistică similară, recuperată, de fapt, din recuzita străveche a lui vanitas vanitatum și, respectiv, fortuna labilis.

Însă versul „Ah, luminosule ochi idolatru” e…nichitian avant la lettre.

Ochiul idolatru este aici acela care face din tinerețe și din vigoarea ei o idolatrie.

Din generația interbelică, Mircea Eliade a ilustrat cel mai bine, în romanele sale, această problemă, a idolatrizării tinereții și a forței.

Doar că tinerețea devine foarte repede…„tinerețe de-a pururea moartă”.

Și aici motivul se întâlnește, cum spuneam, cu mult mai vechi retorici (multe din ele poetice) pe această temă.

Există strofe sau poeme, în opera lui Botta – după cum am avut prilejul să observăm deja –, care ilustrează reutilizarea unor structuri poetice romantice în versuri moderne.

Anumite unde romantice curg în matca unor efluvii sentimentale și ideatice moderniste.

Autorul le utilizează ca pe un fel de elemente retro, care dau senzația de clasicizare a propriei creații poetice, de confluență cu marea operă a lumii.

Sigur, păstrând și un specific românesc

Poetul e un erudit care știe a construi colaje care solicită cititorul afectiv și cognitiv.

E un déjà vu[2] care invadează discursul poetic modern, făcându-l familiar și lăsând impresia creării unei căi mai ușoare de întâlnire cu autorul.

Poate fi, cu adevărat, un mod de facilizare a mesajului. Sau, dimpotrivă, un trompe l’œil[3].

Ceva de acest gen întâlnim în poemul Atunci, acolo, în care observăm felul în care ni se modifică percepția – cum ni se curbează vederea, am putea spune – de la un tablou aproape romantic spre unul alegoric-modernist:

Sărac de speranțe când trec
uimit prin lumea cu fețe uimite,
când fruntea grea o aplec
peste pădurile desfrunzite,

când, în flăcări, danțând mă-nconjor
suferințele ca de torțe o horă,
atunci îmi aduce un dor
aminte de tine, Pandoră.

E un frig tropical în amurg,
mă strânge, în cercu-i polar, aurora…
Un semn! Și te voi ajunge în ceruri,
Primăvară, Pandora.

Dificultatea poeziei lui Botta tocmai în aceasta constă: în faptul că el e un poet livresc la nivelul construirii limbajului și al imaginilor poetice, dar care nu poate fi interpretat integrându-l într-un curent poetic anume.

Sau raportându-l strict la o epocă și la o atitudine lirico-filosofică…

E cazul multor poeți români. Dar despre această situație am discutat și altădată.

Între poeții moderniști (sau medernisto-tradiționaliști), e mai degrabă un poet solitar. În sensul că nu urmărește parcurgerea unor etape tematice.

Poezia lui urmează un flux interior de idei și sentiment, oricâte aluzii livrești ar amalgama în procesul creativ.

Forma poetică e mai mult o deghizare.

Și nu este lumea însăși un teatru imens?

Atunci de ce nu ar apela la orice costumație poetică dorește, pentru a-și interpreta…personajul, care este sinele ineluctabil și totuși greu de descoperit?

Uneori rolurile te pot ajuta să te definești, dacă te pun în contexte neprevăzute și te obligă să îți descoperi subteranele psihologice și spirituale.

Arta a jucat de multe ori acest rol, al relevării profunzimilor sufletești.

În poezia la care am făcut referire, mesajul este cel al așteptării unei primăveri edenice.

Pandora e un simbol negativ, dacă e interpretată mitologic[4], și atunci „Primăvară, Pandora” e un oximoron.

Dar e posibil ca acest simbol să fi fost reconvertit și din el să nu mai rămână decât ideea de descoperire treptată a unor daruri – pan dora înseamnă toate darurile, în greacă.

Sau aceea de spațiu în care sunt încuiate toate frumusețile.

Conjugarea semnificațiilor, pentru a crea o stare de confuzie sau un simbolism complex, e de regăsit adesea în versurile lui Botta.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno