Promenadele romantice sub lună se preschimbă, la Botta, într-o controversă aprigă, dintre…iubire și lună.

E un scenariu fantezist, prin care poetul concepe un decor fantastic, invocând o posibilă shakespeariană dramă, cu personaje cosmice.

Iubirea-n cer cu luna se certa
că-n frumusețe nu-i chip s-o întreacă.
Înfiorate cuvinte și-au spus. A pierduților stea
dincolo, dincolo încerca să mă treacă.

Neștiind a trăi, ascultam
cum bate novembre pădurile moarte,
întunecat, neștiind a trăi,
sufletul se-mbătase de moarte.

Iubirea-n cer cu luna se certa…
O, masca ei cumplită, de Gorgonă,
și părul auriu care cădea,
un fum, un foc, dintr-o lunară zonă.

(Solilocviu)

Însă e doar un decor, o scenă în fundal, cu elemente de dramă romantică sau de tragedie antică, al cărei subiect sau derulare, însă, nu interesează.

Prin evocarea ei, poetul insinuează numai care este motivul pentru suferința sa și dorul de moarte.

În centrul acestui teatru – în strofa centrală – se derulează însă un conflict lăuntric, o controversă personală.

Zbuciumul interior îmbracă, la rândul lui, forma alegorică a pădurilor moarte bătute de novembre.

Sugestia e una creștină și romantică deopotrivă: aceea că drama interioară e mai importantă decât universul întreg și decât scenetele mitologice pe care arătările lunare sau stelare le-au putut inspira autorilor antici/ clasici.

Aici scena cosmică nu este cea eminesciană, ci aceea în care fantezia mitologică proiectează conflicte generate de rațiuni vane.

Numai sufletul îmbătat cu dor de moarte este eminescian, încadrat de rame clasice ale unui tablou insignifiant pentru durerile lăuntrice, pentru pădurile murinde ale lumii dinăuntru.

Am putea considera poemul o artă poetică, înfățișând sugestiv…cearta modernilor cu anticii[1].

Am putea numi poemul Elegie o variantă modernă de…bolintineanism:

Ca firul trandafirului te pleci,
tinerețe în soartă,
ca umbra unei umbre te pleci,
tinerețe moartă.

Mi-e gura încă fierbinte
de sărutul tău, Suvenire,
de nebune văpăi, de mari jurăminte,
mi-e gura încă fierbinte.

E clarul de lună ce văd,
dănțuind în al nopților teatru,
e clarul de moarte ce văd…

Ah, luminosule ochi idolatru,
ah, tinerețe de-a pururea moartă,
lunateca moarte ce-mi cere la poartă?

Ca firul trandafirului te pleci,
Tinerețe în soartă.

Pot fi invocate multe poeme ale lui Bolintineanu, ca ilustrare a unui mesaj aproape identic și utilizând apelul la o imagistică similară, recuperată, de fapt, din recuzita străveche a lui vanitas vanitatum și, respectiv, fortuna labilis.

Însă versul „Ah, luminosule ochi idolatru” e…nichitian avant la lettre.

Ochiul idolatru este aici acela care face din tinerețe și din vigoarea ei o idolatrie.

Din generația interbelică, Mircea Eliade a ilustrat cel mai bine, în romanele sale, această problemă, a idolatrizării tinereții și a forței.

Doar că tinerețea devine foarte repede…„tinerețe de-a pururea moartă”.

Și aici motivul se întâlnește, cum spuneam, cu mult mai vechi retorici (multe din ele poetice) pe această temă.

Există strofe sau poeme, în opera lui Botta – după cum am avut prilejul să observăm deja –, care ilustrează reutilizarea unor structuri poetice romantice în versuri moderne.

Anumite unde romantice curg în matca unor efluvii sentimentale și ideatice moderniste.

Autorul le utilizează ca pe un fel de elemente retro, care dau senzația de clasicizare a propriei creații poetice, de confluență cu marea operă a lumii.

Sigur, păstrând și un specific românesc

Poetul e un erudit care știe a construi colaje care solicită cititorul afectiv și cognitiv.

E un déjà vu[2] care invadează discursul poetic modern, făcându-l familiar și lăsând impresia creării unei căi mai ușoare de întâlnire cu autorul.

Poate fi, cu adevărat, un mod de facilizare a mesajului. Sau, dimpotrivă, un trompe l’œil[3].

Ceva de acest gen întâlnim în poemul Atunci, acolo, în care observăm felul în care ni se modifică percepția – cum ni se curbează vederea, am putea spune – de la un tablou aproape romantic spre unul alegoric-modernist:

Sărac de speranțe când trec
uimit prin lumea cu fețe uimite,
când fruntea grea o aplec
peste pădurile desfrunzite,

când, în flăcări, danțând mă-nconjor
suferințele ca de torțe o horă,
atunci îmi aduce un dor
aminte de tine, Pandoră.

E un frig tropical în amurg,
mă strânge, în cercu-i polar, aurora…
Un semn! Și te voi ajunge în ceruri,
Primăvară, Pandora.

Dificultatea poeziei lui Botta tocmai în aceasta constă: în faptul că el e un poet livresc la nivelul construirii limbajului și al imaginilor poetice, dar care nu poate fi interpretat integrându-l într-un curent poetic anume.

Sau raportându-l strict la o epocă și la o atitudine lirico-filosofică…

E cazul multor poeți români. Dar despre această situație am discutat și altădată.

Între poeții moderniști (sau medernisto-tradiționaliști), e mai degrabă un poet solitar. În sensul că nu urmărește parcurgerea unor etape tematice.

Poezia lui urmează un flux interior de idei și sentiment, oricâte aluzii livrești ar amalgama în procesul creativ.

Forma poetică e mai mult o deghizare.

Și nu este lumea însăși un teatru imens?

Atunci de ce nu ar apela la orice costumație poetică dorește, pentru a-și interpreta…personajul, care este sinele ineluctabil și totuși greu de descoperit?

Uneori rolurile te pot ajuta să te definești, dacă te pun în contexte neprevăzute și te obligă să îți descoperi subteranele psihologice și spirituale.

Arta a jucat de multe ori acest rol, al relevării profunzimilor sufletești.

În poezia la care am făcut referire, mesajul este cel al așteptării unei primăveri edenice.

Pandora e un simbol negativ, dacă e interpretată mitologic[4], și atunci „Primăvară, Pandora” e un oximoron.

Dar e posibil ca acest simbol să fi fost reconvertit și din el să nu mai rămână decât ideea de descoperire treptată a unor daruri – pan dora înseamnă toate darurile, în greacă.

Sau aceea de spațiu în care sunt încuiate toate frumusețile.

Conjugarea semnificațiilor, pentru a crea o stare de confuzie sau un simbolism complex, e de regăsit adesea în versurile lui Botta.

Did you like this? Share it: