Zi: 20 august 2013

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

Dante admiră frumusețea „celestă” a Beatricei/ p. 658-660.

Comentatorii, pentru a eluda problema personalității ei reale, care a fost insignifiantă, o socotesc mai adesea un simbol.

Însă moda elogierii, cu totul disproporționate, a unor persoane insignifiante pentru istoria umanității, și a comparării lor cu Sfinții, va înflori în predica romano-catolică. Bossuet este un exemplu ilustrativ, mai aproape de noi.

Dante compară strălucirea lui Hristos între Sfinți cu cea a lui Febus între nimfe: „Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline/ zâmbește-n corul nimfelor acele/ ce-ornează ceru-n toate-ale lui cline”…/ p. 659.

E de înțeles decadența Apusului din moment ce a început să gândească teologia înaltă a Creștinismului în termenii mitologiei antice și împrumutând perspectiva atât de terestră a miturilor păgâne.

Beatrice: „Deschide-ți ochii să mă vezi cum sunt!/ Văzut-ai stări atari, că ești în stare/ să poți de-acum răbda surâsu-mi sfânt!”/ p. 660.

Adică Dante a ajuns la mari măsuri de sfințenie…

Oare în ce măsură e vorba aici de tribulații sau de fantezia poetică a autorului, și în ce măsură de autoîncredințarea că e chiar așa?

Dacă Dante s-ar fi uitat puțin în tradiția Vechiului Testament și a primului mileniu creștin, ar fi văzut că o astfel de pretenție nu doar că nu e admisă, dar este semnul sigur al căderii și al ereziei.

Sfinții Bisericii, care au fost răpiți în extaz duhovnicesc, nu susțin despre ei înșiși decât că sunt niște mari păcătoși.

Așa încât, deși tema lui Dante pare să fie una creștină, substanța ideatică e împănată de concepții străine creștinismului, tocmai acolo unde ar trebui să se vadă aspectele cele mai importante ale gândirii creștine.

Altfel, simpla morală care detestă viciile și păcatele nu reprezintă în sine substanțialitatea cea mai acută a creștinismului, dacă rațiunea acestei detestări nu mai apare în adevărata ei înfățișare.

Pentru că pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni nu mai face, prin urmare, la Dante, decât să îmbrace o formă cât de cât creștină (toată geografia terestră și cosmică imaginată de Dante – posibil inspirată și din apocrife – nu este menționată în scrierile creștine), fără însă a mai dezvălui adevăratul substrat al teologiei creștine, așa cum a fost ea arătată, din destul, în primul mileniu creștin.

Există nenumărate descrieri ale Raiului, din experiențele Sfinților Bisericii, dar din care Dante nu reține și nu își însușește mai nimic.

Așa încât, în loc să fie o carte creștină care se ajută de literatura antică, latină în special, pentru desăvârșirea stilistică, este mai degrabă o narațiune substanțial păgână, care îmbracă o haină creștină. Și care face ca și învățăturile creștine să pară niște mituri.

Sigur că opera lui Dante e fantezie literară și nu experiență duhovnicească. Nu confundăm lucrurile. Dar și ca fantezie – dacă totuși se pretinde creștină – putea să acceseze mult mai mult, fără să dăuneze esteticii, mărturiile religiei sale. Ca viziune generală, în primul rând, nu numai ca fragmente de discurs sau ca descrieri exterioriste.

Ceea ce Dante nu a făcut, și acest fapt este foarte grăitor pentru înțelegerea modificărilor esențiale de mentalitate care s-au petrecut în Apus imediat după schismă.

„mari cete de splendori”, „lucori”/ p. 661.

„dulcoare”, „tot ceru-l însafiră”/ p. 662.

Prezența Preacuratei, oarecum zărită de departe și simbolic de Dante/ p. 661-663.

Nici această evocare nu are nimic în comun cu relatările hagiografice.

Încoronarea în cer a Preasfintei Fecioare („prin cer văzur-o faclă ochii mei/ venind, formată-n cer ca o cunună”/ p. 661) constituie până astăzi o temă romano-catolică predilectă.

E o încercare puerilă de a aduce un surplus de sfințenie Preacuratei Fecioare, vorbind despre o încoronare a ei în cer printr-o paralelă evidentă cu încoronarea regilor.

De aici și icoanele/ picturile catolice ale Încoronării, ca și cele ortodoxe catolicizante[1].