Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

*

Cap. al 13-lea al cărții

*

Mariologia Mineielor românești

În studiul de față vom analiza învățătura despre Maica Domnului prezentă în cele 12 volume ale Mineielor românești.

Pentru ca să observăm cum e prezentată Născătoarea de Dumnezeu în aceste cărți de cult ale Bisericii noastre. Care e profilul duhovnicesc al persoanei sale și rolul ei în viața Bisericii și a lumii.

*

În Mineiul pe septembrie[1], prima referință mariologică o avem în Vecernia zilei de 1 septembrie, când Îi cerem Domnului să dăruiască lumii „mare milă”, „pentru Născătoarea de Dumnezeu”[2]. Pentru ce înseamnă ea pentru El și pentru mijlocirile ei pentru noi.

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om „prin întruparea [Sa] cea de negrăit din Maică”, din Prea Curata Fecioară Maria, care L-a născut fără să știe de bărbat[3].

Din această a doua cântare aflăm că nașterea Lui este inexprimabilă, că ea s-a produs  mai presus de fire, pentru că Maica nu a știut de bărbat și că ea e Maică și Fecioară în același timp, pentru că e Născătoare de Dumnezeu.

Ea nu a născut un om, ci pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din ea.

Într-o altă cântare, a Sfântului Ioan Damaschin, Domnul e rugat „să surpe eresurile, pentru Născătoarea de Dumnezeu”[4].

De unde rezultă, că aidoma Fiului ei, nici Maica Lui nu suportă ereziile/ mistificările dreptei credințe și ale dreptei viețuiri duhovnicești.

În cântarea lui Ioan Monahul se cere biruință de la Hristos Dumnezeu, „pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu”[5].  Biruință „asupra celor fără de lege”[6]. Pentru că avem nevoie întotdeauna și, mai ales, în războaie și în vreme de prigoană, de ajutorul Maicii lui Dumnezeu.

În troparul indictionului, Hristos Domnul e rugat să ne dăruiască pace și să ne mântuiască pe noi, „pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu”[7].

În cântarea pe glas 7, ultima de la Vecernia zilei de 1 septembrie, Stăpâna noastră este „cea plină de dar”, „Născătoare de Dumnezeu” și „Fecioară” și ei ne adresăm cu „Bucură-te!”[8]. Pentru că viața ei cerească e plină de bucurie dumnezeiască, extatică. Și ea, cea plină de bucurie, ne bucură și pe noi prin mijlocirile sale.

Ea este „limanul și folosința neamului omenesc”, cea la care noi scăpăm și cea care ne ajută pe noi, pentru că ea este Maica „Izbăvitorului lumii”[9]. A Răscumpărătorului nostru.

Căci datorită nașterii Sale paradoxale și suprafirești, ea este „Maică și Fecioară, pururea binecuvântată și preamărită”[10] de toți Sfinții, de toate Puterile cerești și de noi, membrii Bisericii, care trăim în istorie dar și mai presus de istorie în același timp.

Iar Maica Domnului se roagă pentru noi lui Hristos Dumnezeu ca El „să dăruiască pace la toată lumea”[11]. Pentru că rolul Maicii Sale e acela de a mijloci pentru noi/ de a se ruga continuu pentru noi Fiului ei, ca El să ne miluiască întru toate.

Într-o altă cântare, Maica lui Dumnezeu e numită „Stăpână”[12] a lumii. Și ea e prezentată ca cea care primește degrabă rugăciunile noastre și le duce Fiului său[13]. Nu ca și când El nu ar ști de rugăciunile noastre, ci ca una care se alătură rugăciunilor noastre către Fiul ei, care se roagă, împreună cu noi, în favoarea noastră.

E Stăpână dar și Doamnă preacurată[14].

Și ea strică asupririle și risipește năvălirile și îndrăznelile păcătoase ale celor care luptă împotriva noastră[15].

Domnul „curățește mulțimea greșelilor noastre”, pentru rugăciunile Maicii Sale[16]. Pentru că Hristos „S-a arătat din Fecioară”[17], S-a născut din ea.

Fecioara Maria este „preaminunata Fecioară, care a răsărit lumii pe Hristos, și de bucuria vieții veșnice [pe] toate le-a umplut”[18]. De aceea pe Maica lui Dumnezeu o lăudăm pururea, pentru că a fost preamărită de Dumnezeu[19].

Pentru că nu noi am preamărit-o pe Maica lui Dumnezeu ci Însuși Dumnezeu a preamărit-o pe ea, prin faptul că doar din ea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

Hristos „a răsărit din pântecele” Fecioarei, al Fecioarei „cu totul fără [de] prihană”[20].

Și ea este „Preacurată Născătoare de Dumnezeu”, pentru că a încăput în pântecele ei pe Cel neîncăput[21], necuprins de nicio făptură.  Iar prin rugăciunile ei, ale celei pe care noi o cinstim, Domnul ne izbăvește „din nevoi”[22].

Maica Domnului e cea care a primit mai presus de fire, cu sensul de a zămislit, „pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce neschimbat [în firea Sa dumnezeiască], S-a sălășluit în pântecele” ei[23].

Pentru că ea L-a născut pe Cel preexistent, tocmai de aceea zămislirea Lui este sălășluire în pântecele ei, pogorâre în ea.

În p. 14, Fecioara e „cea cu totul fără prihană”, care a făcut posibilă petrecerea/ conviețuirea împreună cu noi a Făcătorului nostru.

Într-o altă cântare, tot din p. 14, Maica lui Dumnezeu e pentru prima oară numită „Dumnezeiască Mireasă”, pentru că zămislirea Fiului ei a fost „în chip de negrăit”.

Născătoarea de Dumnezeu este „un liman al sufletelor noastre” și „neclintita [noastră] nădejde”[24]. Pentru că ea L-a născut pe Hristos Dumnezeu, Cel „în două firi”[25].

Noi ne punem „dorul nostru” spre Maica Domnului, pentru că știm că ea poate să-L facă milostiv cu noi pe Cel pe care L-a născut[26].

Dintr-o altă cântare, înțelegem că ea se roagă pururea/ neîncetat pentru noi[27].

Pentru că Fecioara Maria este „Biserică a lui Dumnezeu”, „sicriu [cu sensul de chivot]”, „cămară însuflețită” și „ușă cerească”[28].

Fiul Se naște „cu cuviință” din Preacurata Fecioară Maria[29]. Și El S-a născut din ea, pentru că Maria „s-a arătat cu curăția mai presus decât toți” oamenii[30].

De aceea noi trebuie să o lăudăm „cu cuviință”, pe cea care este „izbăvitoarea tuturor”[31]. Nu în sensul că ea este „co-mântuitoare” a noastră, adică un „alter-ego” al lui Hristos, așa cum vrea să o prezinte romano-catolicismul, ci ea este izbăvitoare a noastră pentru că prin intermediul ei, prin faptul că El S-a întrupat din ea, noi am fost mântuiți de Hristos. Deci o izbăvitoare a noastră în sensul de ajutătoare a lui Hristos ca El să Se întrupeze pentru a ne mântui.

În p. 22, Maica Domnului e socotită drept paradigmă a Sfintelor Mucenițe: „în urma ta au alergat Mucenițele femei, Preacurată Dumnezeiască Mireasă, simțind mirosul mirului cel cu dulce mireasmă al Unuia-născut, Fiului tău”. De aceea Sfintele Mucenițe „împărățesc” împreună cu Maica Domnului[32].

Pe ea o „preaînălțăm”[33]. Un sinonim pentru preacinstirea pe care i-o arătăm.

Rugul cel nears este chip al nașterii curate al Maicii Domnului[34]. Și pentru ca să facă legătura între curăția ei și păcătoșenia noastră, în aceeași cântare se leagă rugul cel nears de „cuptorul ispitelor” noastre, care s-a sălbăticit și pe care îl vrem stins de Prea Curata Stăpână[35].

Prea Curata Treime, pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare, ne arată nouă un an roditor[36]. Pentru că ea s-a arătat locaș al Înțelepciunii celei mai presus de minte, scaun însuflețit și ușă prin care Dumnezeu a intrat în lume ca om[37].

Fecioara Maria e Împărăteasă și fiică a lui Dumnezeu[38]. Este „rai de taină”, care „a odrăslit nelucrat” pe Hristos[39], adică nu prin intermediul unui bărbat ci mai presus de fire.

Pe Maica lui Dumnezeu „o măresc” toate Puterile cerești[40].

Toată această reliefare a persoanei și a lucrării Maicii lui Dumnezeu e pe baza slujbelor zilei de 1 septembrie.

Maica Domnului se roagă neîncetat Fiului ei pentru noi, se spune în prima cântare mariologică a zilei de 2 septembrie.

În podobia Crucii, Mielușeaua e alături de Mielul și Păstorul răstignit pe lemn și Îi adresează întrebări pline de cutremurare[41].

După naștere, Maica a rămas „curată”[42]. Cu sens dublu: a rămas Fecioară și nu a avut păcat personal.

În p. 29 se subliniază unicitatea persoanei Maicii lui Dumnezeu: „ca singura ce ai zămislit în pântece pe Cuvântul Tatălui…”.

Fecioara L-a ținut în brațe pe Cel necuprins și El a arătat-o pe Maica Lui drept „întărire [a] tuturor credincioșilor”[43].

Maica Domnului e un cer și un scaun al lui Dumnezeu[44]. E cort dumnezeiesc al Cuvântului, pentru că aceasta i-a întrecut cu curăția pe Îngeri[45]. Fapt pentru care, rugăciunile ei sunt ca niște ape dumnezeiești, care ne spală de spurcăciunea păcatelor trupești[46].

Într-o altă cântare, Fecioara e „cea neispitită de nuntă”, care L-a odrăslit [născut] pe Hristos „fără de dureri”[47], adică fără lehuzie. Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost mai presus de fire, fără stricarea fecioriei ei.

Acest lucru se spune și în p. 31: zămislirea Domnului din Fecioară a fost „mai presus de fire”.

Iar prin întruparea Sa, „s-a dezlegat vina durerilor și firea pământenilor s-a izbăvit de osânda blestemului”[48]. Căci datorită Maicii Domnului „s-au deschis cele de sus [Împărăția lui Dumnezeu] nouă, celor de jos [pământenilor din Biserică], și Îngerii dănțuiesc [acum] împreună cu oamenii [în Împărăția Sa]”[49].

Maica Domnului este „pricină [cauză/ prilej] a împăcării” noastre cu Stăpânul[50]. Căci El „a unit firea omenească cu Dumnezeirea și a înălțat-o la scaunul măririi”[51] sau la dreapta Tatălui.

Nașterea Fiului din Fecioară a fost „dumnezeiască”[52], adică suprafirească. Și prin ea „ne-am făcut părtași firii celei dumnezeiești”[53], conform II Petr. 1, 4: tias chinoni fiseos (GNT).

În Fecioară s-au împlinit profețiile[54].

Nașterea Fiului din Fecioară este „minune străină”[55], necunoscută oamenilor până atunci. Și datorită întrupării Sale avem parte de „dumnezeiască împărtășire”, pentru că ne împărtășim cu Dumnezeu[56].

Fecioara Maria este „râul nestricăciunii cel de-a pururea viu”, „norul Soarelui cel cu totul luminos”, „căruță a toată Dumnezeirea” [se referă la dumnezeirea Fiului, pentru că Fiul S-a întrupat din Fecioară], „sicriul [chivotul] sfințeniei”[57].

Dar nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară este și „omorâre” a Satanei[58]. E biruință letală asupra lui.

Maica Domnului e „preamilostivă”[59]. Iar noi, cei credincioși, suntem „turmă” a Stăpânei noastre[60].

Din Preacurata Stăpână, Domnul a răsărit [S-a născut] „precum [singur] a știut”[61] și știe. Pentru că nașterea Sa depășește înțelegerea noastră. Iar mântuirea Lui e desemnată aici ca îndreptare a noastră[62].

Maica Domnului este „nădejde a mântuirii” pentru „cugetătorii de Dumnezeu”[63], pentru teologi.

Și prin nașterea ei, ea s-a înfrumusețat, pentru că a născut „pe Cel mai frumos decât toți pământenii, pe Fiul și Cuvântul Tatălui”[64].

Pentru că frumusețea și sfințenia ei îi vine de la Fiul ei și de aceea Părintele Dumitru Stăniloae, după cum arătam în capitolul anterior, a vorbit despre mariologie în cadrul hristologiei. Pentru a arăta că în toate Maica lui Dumnezeu se supune și conlucrează cu Fiul ei.

Iar cărțile de cult îi dau dreptate Părintelui Dumitru, pentru că Maica lui Dumnezeu e, cel mai adesea, pusă în relație cu Fiul ei.

„Sihaștrii cei de Dumnezeu învățați” o laudă pe Stăpâna noastră ca pe Născătoarea de Dumnezeu[65]. Căci doar ea L-a născut pe Dumnezeu[66].

Într-o altă cântare din p. 42, Maica Domnului este „sprijinitoarea cea fierbinte a celor din nevoi”, „ajutătoarea noastră și către Dumnezeu împăcătoarea, prin care ne-am izbăvit din stricăciune”.

Sprijinitoare fierbinte în sensul că se implică în viața noastră și ne ajută cu aceeași dragoste fierbinte cu care și noi îi cerem ajutorul. Se implică în viața noastră pe măsura dragostei noastre fierbinte pentru ea. Iar ea este „împăcătoare” a noastră cu Dumnezeu la modul continuu, zilnic, în sensul că oprește mânia lui Dumnezeu, stârnită de păcatele noastre, ca să nu se abată asupra noastră.

Pe când „stricăciune” înseamnă orice păcat, de care ne izbăvește/ ne mântuiește Maica lui Dumnezeu prin rugăciunile sale pentru noi.

Văzându-L pe Cruce răstignit, Maica Sa și-a „pătruns sufletul cu mâhnirea” și „a strigat cu jale”[67].

Iar El „S-a sălășluit în sânurile” Fecioarei, adică în trupul ei, fără să Se despartă „de sânurile părintești” ale Tatălui Său[68], adică fără să iasă din comuniunea veșnică și ființială cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Nașterea Lui din Fecioară a fost „cu bună cuviință”[69]. Iar pântecele Maicii Sale „s-a făcut mai desfătat [bucuros/ vesel] decât cerurile”[70]. Adică Maica Lui s-a bucurat mai mult decât Puterile cerești și decât toți Sfinții Lui, motiv pentru care „începătoriile cetelor îngerești și omenești” o laudă[71].

Sfântul David a numit-o „munte închegat și gras”. Sfântul Solomon a numit-o pat pe Maica Domnului. Sfântul Isaia a numit-o toiag iar Sfântul Iacov a văzut-o în vedenie ca pe o scară. Un altul, adică Sfântul Iezechiel, a numit-o ușă[72]. La Iez. 44, 2 [i pili], cf. LXX.

Numai că aici avem o citire mistică a Vechiului Testament, din perspectiva vieții duhovnicești a Bisericii. După ce s-au împlinit profețiile în Hristos și în Maica Sa am înțeles că acele lucruri fuseseră spuse despre Fiu și Maică.

Maica Domnului, văzându-L pe Fiul ei pe Cruce și știind că El e Dumnezeu întrupat, a înțeles că S-a răstignit pentru a mântui neamul omenesc[73].

Căci Maica înțelege sensul pătimirilor Sale și e de acord cu el. De aceea ne rugăm ei ca să ne ridice spre pocăință mai înainte de sfârșitul nostru[74].

În ultima cântare a zilei de 3 septembrie, Fiul e declarat de Maică drept „mângâierea” ei[75].

Rugul aprins văzut de Sfântul Moise vestea „taina Fecioarei”[76]. Căci Fiul S-a „îmbrăcat cu chip de rob” din Preacurata Fecioară[77].

În p. 57, pentru prima dată în această carte, se vorbește despre faptul că Fiul S-a întrupat din curatele sângiuri ale Maicii Sale. Iar sângiuri e forma de plural de la sânge.

Sfântul Moise a văzut-o pe Maică asemenea unui sicriu (chivot), „acoperit cu aur peste tot, [adică] cu strălucirile Duhului”[78].

Căci ea ne luminează pe noi „cu fulgerele sale cele prealuminoase”[79]. Această cântare din p. 60 vorbind, în mod explicit, despre faptul că Maica lui Dumnezeu împărtășește din harul ei celor credincioși.

Toiagul odrăslit al Sfântului Aaron a închipuit-o pe Maica Domnului[80]. Iar ea este pentru noi „curățire” și „izbăvire de înfricoșătoarea îngrozire a lui Dumnezeu spre noi”[81].

Maica lui Dumnezeu ne scoate din „noroiul” faptelor noastre celor rele și ne învrednicește să stăm de-a dreapta măririi Fiului ei[82].

Ea a fost văzută de Sfântul Moise și ca „năstrapă [potir] de aur”, „lespede” și „dumnezeiască masă”[83].

Sfântul Daniil (ediția TH) la 2, 34 vorbește despre piatra care a fost tăiată din munte fără mâini [u etmiti litos ex orus anev hiron]. La acest verset se referă următorul irmos, îmbinând Dan. 2, 34 cu Is. 28, 16: „Hristos, Piatra cea netăiată de mână, cea din capul unghiului, din tine muntele cel netăiat, Fecioară, S-a tăiat [S-a întrupat], adunând [în persoana Sa] firile cele osebite [diferite]”[84].

Căci Sfântul Pavel, la Efes. 2, 20, a înțeles și el că Is. 28, 16 se referă la Hristos: „ați fost zidiți pe temelia Apostolilor și a Profeților, piatra aceea din capul unghiului fiind Hristos Iisus” [GNT].

Într-o altă cântare, ne rugăm ca Maica să-i surpe pe cei care nu sărută icoana ei și a Fiului ei. Să-i dea gheenei, „ca pe unii ce sunt fără de Dumnezeu[85].

Fiul, pentru Maică, este „Lumina” ei[86]. Iar văzându-L pe Cruce, Maicii „i s-au rănit cele dinlăuntru”[87].

În p. 65, Maica Domnului este „îndreptarea păcătoșilor”. Căci ea îl face „binevoitor nouă” pe Fiul ei[88].

Haina cea lungă a preoției vechitestamentare a închipuit pe „Fecioara, care  a odrăslit din rădăcina lui Iesei”[89].

Maica Domnului îndreptează „viața și traiul” nostru[90].

În p. 67, Maica lui Dumnezeu e numită „de Dumnezeu dăruită”, adică plină de daruri dumnezeiești.

Și ea se roagă neîncetat, împreună „cu Puterile cele de sus și cu Prorocii și cu toți Sfinții pentru noi”[91]. De aceea primim în dar de la Maica lui Dumnezeu iertare de păcate, prin rugăciunile sale[92].


[1] Mineiul pe septembrie, tipărit în zilele păstoriei PFP Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ediția a 5-a, Ed. IBMBOR, București, 1984, 388 p.

Vom îndrepta, în fragmentele citate, grafia anumitor cuvinte.

[2] Idem, p. 9.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 9-10.

[6] Idem, p. 9.

[7] Idem, p. 10.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 11.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 12.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 13.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 15.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 16.

[27] Idem, p. 17.

[28] Idem, p. 18.

[29] Idem, p. 21.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 22.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 23.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 23-24.

[39] Idem, p. 24.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 27-28.

[42] Idem, p. 28.

[43] Idem, p. 29.

[44] Idem, p. 30.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 31.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 32.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 35.

[55] Idem, p. 37.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 38. Fragmentul la care ne referim: „vrăjmașul cel prea viclean și meșteșugăreț [la rele], acela se omoară acum prin nașterea ta, Fecioară”.

[59] Idem, p. 39.

[60] Idem, p. 40.

[61] Idem, p. 41.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 42.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 43.

[69] Idem, p. 44-45.

[70] Idem, p. 49.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 49-50.

[74] Idem, p. 50.

[75] Ibidem.

[76] Idem, p. 51, 53.

[77] Idem, p. 54.

[78] Idem, p. 57.

[79] Idem, p. 60.

[80] Idem, p. 61.

[81] Ibidem.

[82] Idem, p. 62.

[83] Idem, p. 63.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 64.

[88] Idem, p. 65.

[89] Idem, p. 66.

[90] Ibidem.

[91] Idem, p. 67.

[92] Ibidem.

Did you like this? Share it: