Mariologia Mineielor românești [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

*

Cap. al 13-lea al cărții

***

Prima parte.

*

Fecioara Maria a fost „sălășluire curată”[1] pentru Fiul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, pomenit pe 5 septembrie, a cunoscut că Fecioara e „plinirea Legii” și „capul [împlinirea/ finalitatea] a toată prorocia”[2].

Ea este „sălășluire [a] Luminii”[3], adică a lui Dumnezeu Cuvântul.

În p. 71, pentru prima dată în Mineiul pe septembrie, se vorbește despre acoperământul Născătoarei de Dumnezeu. Acoperământ care nu e material ci duhovnicesc, adică harul ei, pentru că el „este doctorie sufletească”[4] pentru noi.

Și cei care aleargă la acoperământul Născătoarei de Dumnezeu, la ajutorul și mijlocirea ei, scapă de neputințele sufletești[5].

În p. 72, în contextul cinstirii Sfântului Arhanghel Mihail, se vorbește pentru prima dată despre „acoperământul aripilor” Maicii Domnului, pentru a arăta grabnicul ei ajutor în viața noastră, aidoma Sfinților Îngeri.

Către Maica lui Dumnezeu trebuie să alergăm „cu nevoință” și, în rugăciunea față de ea, trebuie „să cădem cu pocăință”[6]. Căci ea e „singura nădejde”[7] pentru noi.

Nașterea Domnului din Fecioară „a împodobit” omenirea[8]. De aceea, El este pentru Maică: „Lumina mea cea preadulce”[9].

Iar Maica este „podoaba Îngerilor” și „ajutătoarea oamenilor”[10]. Pentru că împodobește, prin frumusețea și prin sfințenia ei copleșitoare, ființa Îngerilor și ne ajută, pe noi, oamenii, în toate necazurile noastre.

Sfântul Daniel a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu ca pe un „munte mare”. Iar Sfântul Avacum ca pe un „munte umbrit cu bunătățile” slavei dumnezeiești[11].

Ea a zămislit „fără ardere” „pe Cel ce ține lumea”, „pe Cel ce cuprinde toate”, „pe Dătătorul de hrană al tuturor”, pe „Făcătorul făpturii”[12].

Și în aceeași cântare citată acum, Maica Domnului apare ca mijlocitoare pentru noi la Judecata Fiului ei: „când voi sta înaintea feței Ziditorului meu, Stăpână Fecioară curată, al tău ajutor să-mi dăruiești atunci; că poți [toate] câte le voiești”[13].

De durere, Fecioara simțea că i se aprinde pântecele văzându-L răstignit pe Fiul ei[14].

Ca „munte umbros [orus cataschiu]”[15] a văzut-o Sfântul Amvacum în 3, 3, cf. LXX, pe Maica Domnului. Căci ea este „mai aleasă decât gândurile Îngerilor”[16] și „întrece Puterile cele îngerești”[17].

Ea este „pururea fericită”[18]. Iar un Proroc (fără să ni se dea numele lui) a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu ca pe o „carte”, „în care era scris Cuvântul cu degetul Tatălui”[19]. Iar prin deget, potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei, trebuie să înțelegem pe Duhul Sfânt[20]. Pentru că întreaga Treime a participat la întruparea Cuvântului din Fecioară.

Maica lui Dumnezeu este „scaunul Celui Preaînalt”[21]. Și ea a născut Foc fără să i se ardă pântecele[22].

Paralela dintre Sfânta Eva și Prea Curata Fecioară scoate în evidență pe Fecioară, care a înflorit binecuvântare lumii și nu blestem[23].

În prima cântare a zilei de 7 septembrie, Maica lui Dumnezeu e „mijlocitoarea…veseliei celei adevărate și a darului”[24]. A darului dumnezeiesc, a harului. Și e mijlocitoare prin aceea, că prin intermediul ei S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Cel care ne-a umplut cu harul Său.

În a doua cântare a zilei, Născătoarea de Dumnezeu este „solitoarea veseliei…de acum” și „pricină [cauză/ început/ izvor/ rădăcină] a bucuriei ce va să fie nouă”[25].

Maica e „lauda Prorocilor” și „fiica lui David” și părinții ei sunt Sfinții Ioachim și Ana[26].

Ea este cortul lui Dumnezeu[27]. Este „Biserica însuflețită a lui Dumnezeu”[28] și „hrănitoarea vieții  noastre”[29].

Maica lui Dumnezeu este „stâlparea frumoasă” care a odrăslit Viața[30]. De aceea, ea este „singura prea curată” în întreaga creație[31].

Fecioara e veselia de taină a Prorocilor[32]. Și datorită ei, „locaș [al] Sfintei Treimi se vor face credincioșii”[33].

Ea este „cămară preaînfrumusețată” și „scaun dumnezeiesc preaînalt”[34] al lui Dumnezeu. Pentru că „ai zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, din Dumnezeiescul Duh, cu voia Tatălui”[35].

Ea e toiagul care a odrăslit pe floarea Hristos[36]. Iar Fiul ei a păzit-o, „mai presus de cuvânt, nestricată și neîntinată”[37].

Maica lui Dumnezeu e „pricinuitoare de bunătățile cele mai presus de fire pentru cei de pe pământ”[38].

Din nou se vorbește despre locul profetic în care Maica Domnului a fost văzută ca o carte pecetluită[39]. Și credem că se referă la Dan. 12, 9.

Pentru că Maica lui Dumnezeu e o carte pe care omul nu o poate citi „prin legea firii”, în mod natural, „căci ea este păzită ca locaș al Cuvântului, precum mai înainte au arătat cărțile grăitorilor de Dumnezeu cu Duhul”[40].

Ea este vița de mântuire care a rodit pe „Strugurele cel nestricat”[41]. Pentru că, odată cu nașterea ei, „a încetat întristarea”[42].

Fecioara este „armă nesfărâmată” și „întărire” a noastră[43]. Iar „prăznuirile ei dumnezeiești” și „cu totul cinstite” sunt săvârșite de „cugetătorii de Dumnezeu”[44]. Pentru că trebuie să ai minte înaltă, curățită de patimi, ca să vezi frumusețea și sfințenia Maicii lui Dumnezeu.

Maica lui Dumnezeu e podul care ne trece la lumină[45]. Ea e „roșeala care a vopsit lâna întrupării Împăratului Hristos”[46]. Iar roșeala/ roșeața de aici e o aluzie la Iisus [al lui Navi] 2, 18: „funioara cea roșie [to spartion to cocchinon]”.

Maica lui Dumnezeu este și „puțina picătură” din care a ieșit „Izvor mare”[47]. Și născându-L pe Împăratul a toate, El, „Cel ce cuprinde toate, nu S-a strâmtorat cu cuprinderea”[48]. Cuprindere fiind aici zămislirea Sa în uterul Fecioarei.

Ea e Maica Vieții[49]. Pentru că a odrăslit „Mărul cel bine mirositor și Trandafirul cel dumnezeiesc”[50].

A născut „Lumina cea neapropiată”[51]. De aceea ea este „cer nou, preaînfrumusețat [al] lui Dumnezeu”[52].

Prima cântare a zilei de 8 septembrie o numește pe Maica lui Dumnezeu: „începătură a mântuirii noastre”[53].

Ea este „floare de Dumnezeu sădită”[54] și „pământ roditor”[55]. De aceea, primind în pântece Pâinea cea cerească, pe Fiul lui Dumnezeu, „cu hrană din sâni”[56] Îl crește după umanitatea Sa.

Ea e „piatra cea tare” din care curge „Izvorul vieții”[57]. Și înțelegerea tipologică de aici s-a făcut pe baza textului de la Num. 20, 11.

Fecioara „s-a arătat tuturor oamenilor dezlegare din legăturile păcatului”[58] și „a înnoit firea noastră cea stearpă”[59]. De aceea „a vestit bucurie la toată lumea”[60].

Maica este „cer însuflețit” al lui Dumnezeu[61] dar și „nădejdea celor fără de nădejde”[62].

Ea e ușa prin care Domnul a intrat și trecând prin ea „a păzit-o încuiată”[63], adică fără a-i strica fecioria ei. Pentru că se referă, din nou, la Iez. 44, 2.