Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 14, 22-34] o continuă pe cea de duminica trecută.

Și ea ne spune că după ce oamenii mănâncă cuvântul lui Dumnezeu, după ce oamenii Îl mănâncă pe Hristos euharistic, după ce oamenii se satură de har dar și de hrană trupească, trebuie să se retragă în singurătate pentru rugăciune.

Căci asta face Domnul: concediază mulțimile sătule, dă drumul Ucenicilor cu corabia dar El…„S-a urcat întru munte, de unul singur, pentru a se ruga” [Mt. 14, 23, GNT].

Pentru că trebuie să aprofundăm ceea ce primim în Biserică!

De aceea ne retragem în rugăciune, de aceea e nevoie de liniște și de privire în interiorul nostru, pentru ca să mărim/ să lățim în noi bucuria înțelegerii Lui, a primirii Lui, a coexistenței Lui cu noi.

Pentru că împărtășindu-ne cu Hristos nu mai suntem singuri ci cu Împăratul slavei.

Iar a fi cu El înseamnă a avea stabilitate interioară…în mijlocul instabilităților de tot felul.

Da, bucuria este foarte învolburată uneori, năprasnică, clocotitoare…și ne dă dureri de inimă! Dar dacă e bucurie duhovnicească e stabilă în adâncul ei.

Însă agitația interioară e o instabilitate plină de deznădejde, de frică, de inconsistență…și nu e ca aceea pe care o produce bucuria.

Pentru că păcatul produce abis de neliniște, frământare și îndoială…pe când bucuria care ne acaparează deodată, bucuria duhovnicească, ne ridică la viață dar ne și aprofundează, ne liniștește.

Și e nevoie după citire, după împărtășire, după predică…de liniște! De multă liniște…

Însă unde să găsim această liniște?

Cine ne binecuvintează cu atât de multă atenție încât să ne ofere liniște, să ne dăruie liniște?

O liniște activă…

O liniște întăritoare

Pentru că atunci când ieșim din liniștea rugăciunii, din liniștea scrisului, a creației…și dăm de noaptea istoriei…și de multele ideologii și neliniști ale ei…trebuie să mergem peste ape

Adică trebuie să avem puterea de a înțelege ideologiile lumii, căderile ei, așteptările ei, fără să abdicăm de la voia lui Dumnezeu.

Dar cum să înțelegem ideologiile de tot felul, filosofiile de tot felul ale lumii, căderile și deformările ei, dacă noi ne poziționăm în barca obscurantismului, a necitirii, a ne-întâlnirii cu alții?

Cum să știi de ce să te ferești, dacă nu cauți să vezi cum arată răul de care trebuie să te lepezi?

Și cum ar fi răul, de care trebuie să te lepezi, doar în afara ta, dacă spui și afirmi că ești păcătos, că faci rele?

Pentru că păcatul lumii începe de la noi înspre lume și nu de la lume spre noi.

Păcatul stă cu noi la masă.

Păcatul doarme cu noi.

Păcatul se naște în noi și ne împute ființa.

Ne face cadavre ambulante.

Dar tocmai pentru că nu ne place să stăm la masă și să dorim și să umblăm cu Hristos în noi și să Îl mărturisim pe El lumii prin tot ceea ce facem.

De aceea păcatul tronează în lume: pentru că sunt mai mulți aceia din care răsare urâtul patimilor decât frumusețea virtuților lui Hristos.

Însă noi suntem chemați să ne rugăm pentru toți și să înțelegem toate cu cuviință duhovnicească, în așa fel încât să mergem pe deasupra păcatului cu înțelegere.

Și mergem pe deasupra păcatului cu înțelegere când nu socotim păcatele pe care le facem drept bucurii ale noastre ci dezastre personale.

Dacă ele sunt cele care ne urâțesc, dacă ele sunt cele care ne afundă în urât, atunci nu pot fi lucruri bune ci trebuie spovedite.

De aceea e nevoie de lista cu păcate personale, conștientizate fiecare în parte și pentru care te doare inima în fața lui Dumnezeu și pentru care ceri iertare.

Adică trebuie să știm ce ne doare și pentru ce ne doare să ne rugăm.

Și cu lista aceasta de păcate venim să ne spovedim, pentru ca să putem trece pe marea vieții cu încredere în Dumnezeu.

Sfântul Petru ne reprezintă pe noi, pe noi toți, când merge dar și când se scufundă în apă (v. 29-30).

Căci dacă stăm în bine stăm cu harul lui Dumnezeu…dar dacă ne afundăm în rele, ne afundăm din cauza aplecării noastre spre rău și avem nevoie, ca să urcăm în barca Bisericii, de curățirea noastră de păcate.

Tocmai de aceea Sfânta Spovedanie e văzută ca împăcare cu Hristos dar și cu Biserica Lui.

Pentru că noi suntem mădulare ale Bisericii Sale și în viața noastră pământească greșim față de unii și de alții.

De aceea, împăcarea noastră cu Dumnezeu e și o împăcare între noi, a unora cu alții și a tuturor laolaltă, pentru ca să slujim și să ne împărtășim în comun.

O împăcare în care recunoaștem, cu toții, că avem nevoie de Singurul care nu S-a pătat cu păcatul și Care, din marea Sa milostivire față de noi, ne-a ridicat și ne ridică continuu din păcatele noastre.

Pentru că ne uităm la Hristos, la Tatăl și la Duhul Sfânt, ne uităm la Treimea noastră și ne dăm seama că Dumnezeu ne cheamă la iubire, la împăcare, la aprofundarea conștiinței comunitare, a responsabilității reciproce.

Altfel nu suntem o corabie…nu suntem o comunitate…ci inși izolați.

Dar izolarea e dată de păcat.

Pentru că Dumnezeu i-a scos pe oameni din necuvântare (Mineiul pe septembrie, ed. BOR 1984, p. 83) și le-a dat să vorbească frățește unii cu alții.

Să vorbească cu dragoste, cu admirație, cu recunoștință unii de alții.

Dar dacă rămâi în neiertare, dacă rămâi în invidie, dacă rămâi în ură față de alții…rămâi în valuri!

Rămâi în tulburare. Rămâi în ranchiună. Rămâi în tristețe.

Soluția reală însă e să te ridici deasupra urii, deasupra nedreptății, deasupra intoleranței.

Să creezi lucruri mari în timp ce majoritatea fuge după lucruri minore.

Să Îl ai pe Dumnezeu drept Învățător și Păzitor al vieții tale, când mai toți merg în viață după mintea lor, după sentimente decăzute, după scopuri bolnave.

Pentru că există, după tot ceea ce facem aici, o răsplătite pentru fiecare lucru.

Dumnezeu judecă, ne va judeca, pentru orice lucru al nostru!

Pentru fiecare lucru gândit, simțit, făcut, planificat, imaginat, de care ne-am înfricoșat sau ne-am lăsat mișcați.

Pentru că Dumnezeu judecă delicat, judecă profund, judecă cu milă, judecă cu respect față de demnitatea umană, judecă cu condescendență.

Dumnezeu nu doar ne privește de sus…ci Își și întinde mâna Lui, harul Său și ne scoate din valuri.

Căci relația cu El e relația credinței, a încrederii în El…

Noi păcătuim uitând de toate…dar ieșirea din valuri se face cu încredințarea în El, cu încrederea în ajutorul Lui.

De aceea, Dumnezeiescului Petru și nouă, Domnul ne spune că suntem „puțin-credincioși” (v. 31), atunci când păcătuim.

Atunci când ne îndoim…de ajutorul Lui.

Pentru că de la îndoială, de la lene, de la dorința de a ne lăsa duși de val, de valul păcatului…vine împuținarea credinței și căderea noastră. Căderile noastre multiple în păcate…

Însă, pe de altă parte, păcatele ne învață ce e tristețea. Ce înseamnă să pierzi. Ce înseamnă să fii singur.

Pentru că a fi singur înseamnă că ești căzut, că ești trist, că ești insensibil la harul lui Dumnezeu.

Și din valuri ne putem ridica, da, ne putem ridica oricând

Ne putem ridica privind la Cel ce ne dă mână de mântuire, mână de bucurie…

El ne urcă în corabie, ne urcă din nou în bucurie, ne reumple de har…

Ne face să fim una în El pentru că Îl mărturisim și Îl cinstim pe El ca pe adevăratul Fiu al lui Dumnezeu (v. 33).

Și dacă Îl mărturisim pe El ca Fiu, Îl mărturisim și pe Tatăl Lui, ca Părinte al Lui și al nostru. Dar și pe Sfântul Duh Îl mărturisim ca Dumnezeu al nostru, pentru că Dumnezeu e Treime de persoane și nu singularitate trufașă.

De aceea, când vrem să vedem viața cuiva…trebuie să vedem cum arată Dumnezeul lui.

Pentru că Dumnezeu îl face pe om să arate după trăsăturile Sale dumnezeiești.

Și cum arată, de fapt, Dumnezeul din mintea celui care se răzbună, invidiază, nedreptățește, curvește, se destrăbălează cu plăcere, fără teamă, fără rușine, fără atenție la cei din jur?

Cum arată Dumnezeul celui care e perfid, e jegos sufletește, caută să te vândă în chip și fel, să profite de tine?

Bineînțeles că el și-L pictează pe Dumnezeu în el în mod deformat, pentru că nu caută să se lase învățat de Dumnezeu, de adevăratul Dumnezeu cele ale Sale.

Iar dacă nu ne înțelegem…e pentru că nu vrem să ne înțelegem.

Iar dacă nu ne suportăm…e pentru că nu facem niciun pas în a vedea cum e, de fapt, celălalt, ce vrea el, cum trăiește el.

Așa că, iubiți confrați, vara trece…și dacă am rămas la fel, suntem prăfuiți!

Dacă statul la plajă sau concediul în străinătate, drumeția la munte sau munca acasă ne-au făcut mai încăpători, mai buni, mai omenoși, mai dinamici, atunci suntem alții.

Dacă suntem aceiași…dacă n-avem nimic nou în noi, nicio prospețime, nicio delicatețe nouă, nicio schimbare de perspectivă…e semn că am dat banii degeaba pe dus și întors.

Pentru că timpul trebuie să fie în favoarea schimbării noastre.

Timpul ne așteaptă ca noi să fim alții.

Dumnezeu ne dă timp, timp prețios, timp mult, timp berechet, pentru ca noi să ne îmbogățim sufletele cu harul Său.

Dar dacă tragem concluzia că n-avem timp pentru nou, pentru schimbare, pentru curățirea de patimi…n-avem timp pentru bucuria cea veșnică a Împărăției Sale.

Căci acesta e drumul, aceasta e calea fiecărui muritor: spre Împărăția Lui.

De aceea să ne facem timp pentru veșnicia noastră, să ne cheltuim pentru înfrumusețarea noastră, să ne albim sufletele și trupurile prin harul Său, în toată fapta cea bună.

Ca să Îl slăvim în veci, împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pe Dumnezeul slavei, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și în vecii nesfârșiți. Amin!

Did you like this? Share it: