Istorie 4. 13

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

13. Multe ștampile pentru „regele internațional al romilor”

Alessandra Stoicescu, în emisiunea sa, 100 de minute, de vineri, 23 august 2013, când a avut loc și înmormântarea lui Florin Cioabă, a prezentat actul prin care, în 1992, a apărut „regele internațional al romilor”[1].

(imagine text)

Documentul i-a fost pus la îndemână de Ciprian Necula (sociolog rom), care l-am publicat pe blogul său[2] de pe platforma Adevărul.

El l-a primit în vara lui 2012 de la Florin Cioabă, al doilea autointitulat „rege internațional al romilor”[3].

(imagine text)

Transcrierea documentului îi aparține tot lui Necula:

„Casa Regală

A.M.S. Ion Cioabă

Regele Internaţional al Romilor

Nr. 001 din 06.05.1992

Noi, M.S. Ion Cioabă, regele internaţional al romilor, aducem la cunoştinţă tuturor organelor de stat şi de drept din România, conducerilor organizaţiilor politice şi nepolitice că oricine vine în faţa voastră să vorbească în numele romilor din România trebuie să prezinte o delegaţie sau împuternicire din partea noastră.

Fără o astfel de dovadă, nimeni nu are dreptul să vorbească în numele romilor din România, ci numai ca persoană particulară. Orice abuz sau insultă la adresa Regelui se va pedepsi conform legii.

06.05.1992, Sibiu

M.S. Ion Cioabă,

regele internaţional al romilor”[4].

Ștampilele aparțin „Preşedinţiei României (Ion Iliescu), Guvernului (Adrian Năstase), Ministerului de Externe, Primăriei generale (Crin Halaicu), Direcţiei Generale a Vămilor, procuraturii şi chiar a Ministerului Culturii”[5].

***

14. Holera în România. Anul 1893

Dr. I. Felix, „Director General al Serviciului Sanitar”, publica în 1893 o „dare de seamă” despre holeră în Țările Române[6].

Scrierea a fost redactată în 1893, după încetarea epidemiei[7]. În 1892 holera s-a oprit la granițele spațiului românesc[8]. Însă în vara lui 1893 a apărut holera și în România[9].

În iunie 1893, primele focare de holeră au apărut în Transilvania, aproape de județele Neamț și Bacău[10].

S-au înființat spitale speciale[11].

În iulie 1893, holera a apărut la Brăila. Apoi la Sulina, Cernavodă, Fetești și Galați.

În august 1893 ea s-a extins în Călărași, Brăila, Putna, Ialomița, Prahova, Giurgiu, Dorohoi, Bacău, Neamț, Tecuci, Tulcea[12].

Primul bolnav de holeră din Brăila a fost grecul Dim. Tzumbali, „lucrător în port, îmbolnăvit la 7 Iulie cu věrsăturĭ și diareă, mort la 10 Iulie”[13].

Marinarul James Hilton, de pe un vapor englezesc, acostat la Brăila, s-a îmbolnăvit de holeră pe 18 iulie și a murit a doua zi[14].

Între 7 iulie-8 octombrie 1893 în Brăila s-au îmbolnăvit de holeră 469 de persoane. 179 s-au făcut sănătoși și 290 au murit. Printre cei morți a fost și un preot[15].

Dintre cei care s-au îmbolnăvit la Brăila, 286 erau români, 51 turci, 37 greci, 15 bulgari, 12 armeni, 24 israeliți, 30 germani, 6 unguri, 4 englezi, 2 italieni și 2 polonezi[16].

Primul caz de holeră din Sulina s-a înregistrat în ziua de 22 iulie 1893[17]. Maria Ivanov, rusoaică, se îmbolnăvește pe 23 iulie. Hamalul grec Mihail Vlasopolu se îmbolnăvește de holeră pe 24 iulie 1893[18].

Din iulie până în septembrie 1893 la Sulina mor 155 de oameni din cauza holerei.

Cei care s-au îmbolnăvit la Sulina erau români, ruși, greci, armeni, turci, bulgari, evrei, englezi și polonezi[19].

Primul caz de holeră la Cernavodă s-a constatat pe 23 iulie 1893 iar pe 29 iulie la Fetești, la muncitorii care lucrau la un pod[20]. În ambele localități s-au îmbolnăvit 155 de persoane[21].

Tot 155 de oameni se îmbolnăvesc și la Galați. 9 dintre ei erau țigani, 5 ruși ruteni, 10 armeni, 78 de români, 4 englezi, 14 unguri[22].

În orașul Călărași s-au îmbolnăvit 32 de persoane. Dintre care 15 erau români, 9 bulgari și 8 țigani[23].

La Tulcea: 35 de oameni bolnavi de holeră. Dintre care unul era german și altul tătar[24].

În orașul Giurgiu, holera a apărut în zilele de 15-16 august 1893. În timpul bâlciului[25]. Primul care a murit de holeră în Giurgiu a fost Mihai Stoian, mic negustor de grâne, care a murit pe 18 august[26].

În total se îmbolnăvesc 19 persoane în oraș, dintre care 10 mor. Dintre bolnavi, 14 erau români, un german, doi maghiari și doi turci[27].

În județul Dorohoi s-au îmbolnăvit 46 de persoane[28].

În tot Regatul Român, între 7 iulie-octombrie 1893, holera s-a extins în 15 județe, în 21 de orașe și 38 de sate, s-au îmbolnăvit 1.494 persoane de holeră și au murit 872 de persoane[29].

(imagine text)

Apa a jucat rolul principal în propagarea holerei[30].

Darea de seamă a fost semnată pe 30 octombrie 1893[31].

*

15. Dinspre scriitori…despre criticii literari

Într-un interviu din iunie 2013, Florin Lăzărescu[32] spunea că „unii critici români nu înțeleg literatura, că au un mod de abordare bătrânicios, provincial, superficial şi revanșard”[33].

Antonio Patraş[34]: „scriitorii de succes nici nu mai sunt interesaţi de ce spune critica”[35].

Dan Lungu[36], la Madrid, spunea: „Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”[37].

Cristina Nemerovschi[38] consideră că „critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită”[39].

Și tot ea: „Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială.

Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea.

Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele.

Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului.

Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină”[40].

Ruxandra Cesereanu[41] spune că pe lângă „taberele de susținere” ale unui scriitor, inevitabile, „în critica literară românească există, însă, ceva inedit, în sens negativ: mici tabere de lichidare a unui scriitor sau altul, în funcție de grupurile de interese”[42].

Bogdan Crețu[43] afirma în vara lui 2012 că „nu există, la ora actuală, în România, nicio voce critică atât de autoritară încât să influențeze vânzarea de carte – e un adevăr de care nu trebuie să ne temem. Rostul criticii literare nu este să vândă cartea, ci să stabilească, în interiorul breslei, o ierarhie plauzibilă. De aceea, cred că scriitorul care se respectă pune mult mai mult preț pe receptarea critică decât pe succesul de public”[44].

Pentru Ignacio Echevarría[45], „rolul criticului e cel al unui soldat explorând teritorii inamice, nu al unei armate invadatoare. În postura de critic, eşti mereu pe teren duşman, fiindcă jurnalismul şi critica nu sunt niciodată de aceeaşi parte a baricadei, de aceea trebuie să-ţi schimbi permanent tipul de discurs, retorica, poziţia. Iar uneori ţi se poate întâmpla, ca mie, să-ţi explodeze o mină drept în faţă”[46].

Cristian Cosma susține că „există bloggeri faini în Ro și…nu trebuie să transformăm discuția…într-o răfuială între criticii literari și bloggeri. E o pistă falsă. Criticii au respect față de bloggeri, în timp ce unii bloggeri se și văd în rolul criticii literare. Nuanțe semnificative”[47].

Pentru Al. Florin Țene „critica literară, în general este o ştiinţă; ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului literar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară”[48].