Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

        Atenție teologică

*

Cap. 11 al cărții.

Dacă în timpul comunismului, Biserica a fost constrânsă să vorbească numai în lăuntrul ei, la slujbe, fără ieșiri de proporții în afara zidurilor, în 2013, în lumea onlineului la îndemâna tuturor, predica Bisericii Ortodoxe poate fi una cu impact mondial.

Pentru că acum putem promova, la nivel online, experiența noastră profundă în materie de teologie și de cunoaștere duhovnicească.

E nevoie doar de angajarea martorilor autentici ai Bisericii, care întrupează teologia și viața Bisericii.

De munca lor coerentă și de proporții la nivel online, pentru a prezenta, în mod detaliat, noi și noi falduri ale teologiei și ale vieții noastre eclesiale.

Căci, după cei 7 ani de online românesc, s-a observat faptul că panicarzii de serviciu, extremiștii, diletanții ortodocși aduc deservicii enorme imaginii Bisericii și nu cresc cu nimic patrimoniul de carte al Bisericii și nici nu asigură un climat de evlavie și de aprofundare a credinței ortodoxe.

*

În conferința de la Iași, din 23 aprilie 2013, Părintele Conferențiar Constantin Necula, cu umorul său caracteristic, nu întotdeauna potrivit cu demnitatea predicării, a vorbit audienței despre „izbăvirea de mediocritate”[1].

Un subiect larg și cu termenul de bază („mediocritate”) neprecizat, atâta timp cât mulți își doresc să fie mediocri în toate, crezând că asta înseamnă „calea de mijloc”, decât să iasă în evidență cu ceva anume. Și Sfinția sa a afirmat că mediocritatea ne face să credem că soluțiile nu sunt la Dumnezeu ci la noi[2].

Pentru că avem o perspectivă antropocentrică asupra mântuirii. În care credem că știm ceea ce ne trebuie, mai înainte de a-L lăsa pe Dumnezeu să ne învețe, prin învățătura Bisericii și prin vederi mistice și iluminări duhovnicești, cum se mântuiesc ortodocșii.

Totodată, ne-a mărturisit convingerea sa, că de mediocritate nu scăpăm doar prin informare ci trebuie să asumăm modul de viață pe care Hristos ni-l propune[3].

Numai că, pentru a afla ceea ce Hristos ne propune e nevoie, întâi de toate, de multă informare.

De o cunoaștere de la sursă a credinței ortodoxe și nu de preluări după ureche a afirmațiilor credinței.

Trebuie să știi limbi străine și vechi, trebuie să traduci, trebuie să întrebi, trebuie să te problematizezi, trebuie să verifici și să te verifici în materie de credință, trebuie să te curățești de patimi, trebuie să-i asculți pe cei cu experiență duhovnicească ca să afli datele credinței.

Singură ascultarea de predici și citirea surselor traduse în limba română nu ne dă o cunoaștere teologică concretă a datelor Revelației dumnezeiești.

E nevoie ca noi înșine să devenim oameni cu proiecte teologice de cercetare. Cu proiecte de-o viață. Pentru că viața în credință înseamnă o continuă învățare și trăire a credinței.

Iar cum „o problemă stringentă a Bisericii, azi, nu este aceea a prezervării valorilor, ci a comunicării și împărtășirii lor[4], e nevoie de oameni ai Bisericii, care să aibă o cunoaștere profundă a valorilor eclesiale dar, în același timp, să fie buni comunicatori în spațiul public.

Pentru că predicarea e vorbirea pe înțelesul oamenilor, în ritmul lor, pentru a-i ajuta să se înțeleagă ca oameni creați de Dumnezeu și chemați să fie mădulare vii ale Bisericii Sale.

Părintele Profesor Vasile Gordon consideră că trebuie „să îi convingem pe tineri să rămână atașați de Biserică”[5]. Și pentru asta e nevoie „să le oferim răbdare, înțelegere și ajutor duhovnicesc”[6].

Iar Părintele Gordon devine și mai explicit în domeniul relației cu tinerii și cu credincioșii în general, spunând:

„În primul rând, noi, preoții de parohie, tre­buie să le trans­mi­tem tinerilor me­sajul că suntem mereu disponibili pentru o discu­ţie, o spovedanie, gata să oferim o carte bună, să dăm un sfat concret, din experienţa noas­tră de familiști, nu doar de slu­jitori consacraţi.

Că sun­tem gata să răspundem la tele­fon, dar şi la un e-mail trimis de oriunde, la vreme de îndoială sau de cădere.

Odată cu noi, părinţii trupeşti ai tinerilor, educatorii, şefii de la locul de muncă etc., tre­buie să aibă şi ei aceeaşi disponi­bilitate.

Împreună, preoţi şi creş­tini, inclu­siv tinerii cu probleme, alcă­tuim Biserica…Relaţia dintre creş­tini trebuie să fie una de dra­goste, iar acolo unde este dra­goste, mereu se vor găsi cuvântul, tonul și abor­da­rea potrivite.

Dragostea să se răs­frângă dinspre cler, în gene­ral, şi ierarhie către popor, şi in­vers.

Cât rămânem în dragoste, nu putem greşi. Altfel, degeaba ne facem un discurs meşteşugit, dacă nu avem dragoste pentru cei cărora îl adre­săm. El nu va prinde”[7].

Pentru că dragostea, implicarea noastră în predicare e simțită de credincioși și ea devine o nevoie curentă pentru ei. O nevoie a întregii Biserici de a asculta adevărurile lui Dumnezeu, pe care ierarhul sau preotul le propovăduiește cu multă conștiință și dăruire.

Însă, deși există trendul, pe fondul destrămării familiei tradiționale, de a predica mai ales pentru tineri și de a căuta segmentul adult pentru a fi adus la Biserică, cred că e o eroare de strategie aceea de a ne cala pe o predicare unidimensională.

Predicarea noastră nu trebuie să se refere numai la tineri și maturi ci și la copii și bătrâni, la toți credincioșii din Biserică.

Trebuie să predicăm cu conștiința că ne adresăm tuturor și că avem nevoie de toți membrii Bisericii în slujirea și în acțiunile noastre eclesiale.

Părintele Profesor Dumitru Popescu considera că „pentru a intensifica misiunea Bisericii în lume, trebuie să începem tocmai de aici, de la o intensificare a comuniunii între creștini, în spațiul Bisericii”[8].

Și Sfinția sa pornea acest demers de la „inițierea în tainele credinței Bisericii…prin participarea lor [a credincioșilor] la cultul liturgic al Bisericii și prin ascultarea cuvântului de învățătură al preoților sau episcopilor”[9].

*

Însă ce putem face pentru credincioșii noștri, când ei înșiși cred că nu trebuie să facă nimic special pentru a se împlini interior?

Ce putem face pentru cei care Biserica înseamnă doar o casă și nu un mod de viață, antagonic adesea, cu laxitatea vieții sociale?

Ce putem face pentru cei care opun rezistență citirii, ascezei, schimbării interioare, sfințirii lor? Pentru că predicarea autentică nu înseamnă doar informare ci o vorbire din mijlocul experienței înduhovnicirii noastre.

O chemare în lăuntrul experienței, adică a schimbării continue.

Urmăream ieri mărturiile a diverși credincioși și preoți despre Fericitul Arsenie Boca[10]. Și observam gradul redus de intelectualitate și de duhovnicie al martorilor, alături de entuziasmul lor și de încrederea lor imensă în Părintele Arsenie.

Iar problema de fond pe care o ridică o astfel de carte este distanța interioară dintre cei care ascultă și cel care vorbește.

Pentru că receptarea Părintelui Arsenie este pe măsura puterii de înțelegere a celor care îl ascultau, putere de înțelegere care îl și falsifică în anumite momente.

Căci atâta timp cât tu doar expui, mai mult sau mai puțin fidel, unele cuvinte ale Părintelui Arsenie, fără să dai contextul, fără să explici ce ai înțeles sau ce a vrut el să spună, se produce o falsificare, datorită decontextualizării, a mesajului Părintelui Arsenie.

Și unul dintre pericolele cele mai mari ale predicării e acela ca predica să fie receptată fragmentar și interpretată fantezist de către cei care o ascultă.

Adică, datorită puterii reduse de înțelegere sau datorită răutății, să înțelegi altceva și să spui altceva despre o predică, pe care nu ai înțeles-o sau pe care o falsifici, transformându-te în martor fals al ei.

Predica trebuie să ajungă la toți și să intre la inima omului. Să îi vorbească la nivelul conștiinței și al duhului său. Dar ea nu poate fi înțeleasă pe măsură, dacă nu există o școlarizare și o culturalizare profundă și o înduhovnicire autentică.

Cei care se tem de cunoaștere, cei care se tem de erezii, cei care se tem de nou și de aceea nu vor să aprofundeze teologia ortodoxă și nici să se curățească de patimi, se tem de ei înșiși. Pentru că la cunoașterea de sine ajungem tocmai când ne luptăm cu falsul sine, cu falsa perspectivă asupra vieții pe care ne-au adus-o patimile și obiceiurile pătimașe.

Dar tocmai falsul sine, falsa perspectivă asupra vieții, se împotrivește adevăratei predicări a Bisericii.

Uneori fără ca să o știe, oamenii se împotrivesc binelui, lucrului bun, tocmai pentru că sunt virusați de către rău și nu pentru că binele e un rău.

De aceea, pentru ca să ascultăm adevărurile predicării trebuie să luptăm cu patimile din noi, care se împotrivesc adevărului. Și pe cât noi ne deschidem adevărurilor predicate de Biserică, pe atât înțelegem subtilitățile predicii.

*

Predica noastră online și predicarea în Biserică și în societate, sub diverse forme, trebuie să ne transmită la modul integral. Ca pe niște oameni care încorporăm credința, care ne mișcăm și suntem oameni ai Ortodoxiei.

Pentru că predica nu se poate susține pe ea însăși ci pe persoana și pe viața celui care a scris-o sau a rostit-o.

De aceea predica e chemare la comuniune și comuniune vie, reală cu cei credincioși. A răspunde predicii înseamnă a veni spre cel care predică cu bucurie și prietenie. Pentru că cel care predică e cel care iese spre toți spre a-i aduce în fața lui Dumnezeu, ca pe niște fii ascultători ai Săi.


[1] Fila audio sursă, la care vom face referire, e aceasta: http://www.youtube.com/watch?v=pOyYTNX19no.

[2] Idem, minutul 19.

[3] Idem, minutul 20.

[4] [Pr.] Vasile Dunca, Nebunie și cumințenie, Ed. Agnos, Sibiu, 2004, p. 50.

[5] Pr. Vasile Gordon, Cât rămânem în dragoste, nu putem greși. Interviu luat de Claudiu Târziu pentru Formula AS, nr. 1058/ 2013, cf. http://www.formula-as.ro/2013/1058/spiritualitate-39/pr-vasile-gordon-cat-ramanem-in-dragoste-nu-putem-gresi-16136.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Pr. Prof. Acad. Dumitru Popescu, Hristos. Biserică. Misiune. Relevanța misiunii Bisericii în lumea contemporană, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2011, p. 130.

[9] Idem, p. 131.

[10] Din cartea aceasta: Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, vol. 3, col. Ortopraxia, Ed. Agaton, Făgăraș, 2008, 125 p.

Did you like this? Share it: