Zi: 27 august 2013

Predică la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [29 august 2013]

3 comments

Iubiții mei,

bucuria de răul altuia e bucuria prostului!

E o bucurie facilă…pentru că e o bucurie demonică.

Pentru că numai demonii se bucură prostește de căderile noastre, de durerile noastre…de neîmplinirile noastre.

Numai că se bucură devreme.

Prea devreme…

Tot la fel întristarea de binele altuia…e o bucurie prostuță. O bucurie puerilă. De om necopt la minte…

Pentru că în ambele situații presupunem că celălalt…e neajunsul nostru. E neîmplinirea noastră.

Dacă îl minimalizăm pe el, ni se pare că ne înălțăm pe noi, când adevărata înălțare, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, e pocăința și viața trăită în har.

Adevărata înălțare e lacrima.

Adevărata înălțare e schimbarea sfântă, totală a noastră.

Adevărata înălțare e demnitatea plină de bunătate.

Căci azi îl cinstim pe Dumnezeiescul Ioan Botezătorul cu post pentru că pocăința e ceea ce facem din noi când tăiem răul din noi. Când ne abținem de la a ne bucura și a ne întrista prostește.

Pentru că celălalt nu e o pagubă pentru noi ci o imensă oportunitate.

Reprezintă o imensă ocazie să ieșim din prostie, din blazare, din autosuficiență, din ridicol.

Pentru că ce e mai ridicol/ mai caraghios decât cel care își închipuie că e bine, că e fericit, că e deștept, că nu îi lipsește nimic dar nu știe că e orb și prost și îngâmfat și mort în sinea lui?

Cine e mai de râs decât cel care nu își dă seama că e penibil?

Penibil la modul grosier.

Penibil la nivel de…Iad.

Pentru că tot ce înseamnă păcat e penibil. E josnic. Ne trage la fund. Ne urâțește.

Iar dacă Sfântul Ioan Botezătorul e sus, e deasupra, are aripi de îndrăzneală față de Dumnezeu, dacă are tărie de caracter, e pentru că a spus lucrurilor pe nume.

Nu le-a cocoloșit.

Nu a dat-o la întors.

Nu a spus albului negru și dulcelui amar.

Însă nu orice temeritate are înțelepciune. Ci marea îndrăzneala e rostul marii intimități cu Dumnezeu.

Nu e de ajuns doar să fii vocal, să tuni și să fulgeri împotriva păcatelor unora sau ale altora…ca să fii un Ioan Botezătorul, ci e nevoie să ai și ochi…prin care să îți vezi păcatele.

Iar în Icoanele sale îl vedem pe Dumnezeiescul Ioan cu aripi, cu haine umile, botezându-L pe Domnul cu mare sfială…securea stă lângă pom…dar și cu capul pe tipsie, cu capul în mână…

Pentru că lui i s-a tăiat gâtul…pentru ca oamenii să nu mai vadă un chip de om dumnezeiesc.

Au vrut să îi omoare ochii, gura care propovăduia adevărul, demnitatea cutremurătoare, evlavia dumnezeiască.

Pentru că orice martirizare este un act iconoclast.

Și când vrei să omori un om al lui Dumnezeu…vrei să sfărâmi icoana vieții lui.

Însă care duh distruge, sfărâmă, ciopârțește, arde, lasă, uită, trădează?

Care duh desparte, dezbină, falimentează bunele proiecte?

Care duh sărăcește, desfigurează umanitatea noastră…dacă nu Satana?

Pentru că Dumnezeu ne umple de viață, ne face vii prin pocăință, ne face vii prin fapta iubitoare, ne face vii prin ieșirea continuă spre alții, pe când demonii ne închid în noi, ne baricadează în muțenie.

De aceea, a dori să omori un Ioan Botezătorul înseamnă să omori o lume.

E ca și cum ai dori ca orice pădure să dispară, orice frumusețe să piară, orice bucurie să se evaporeze.

În urma unui dans lasciv și a unui sfat viclean…și a prostirii regelui prin beție și desfrânare…capul celui prea-frumos e adus pe tipsie, limba lui încă vorbește…dar prin asta s-a mutat la Dumnezeu și l-a pierdut pământul.

După cum vă spuneam: a-l omorî pe cel Drept…e bucuria prostului.

Pentru că moartea Sfântului e ușă în Rai, e intrare în bucuria veșnică…pe când astuparea lui cu pământ, încercarea noastră de a-l uita, minimalizarea lui…nu-l ating cu nimic…

De aici și înțelepciunea profundă a poporului: cine râde la urmă…râde mai bine…

Cine râde cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu, râde bine, se bucură bine.

Dacă te crezi deja „mântuit”, deja scăpat de căderi, de păcate, de alunecări spre rău…te autoiluzionezi.

Te bucuri înainte de vreme…

Căci dracii și oamenii îți vor aduce aminte, mereu, că ești slab, că ești prost, că nu le știi pe toate, că ar fi mai bine…altceva…decât ceea ce trebuie.

Însă tu trebuie să îți știi adevăratul interes…pentru ce trăiești…adică pentru a te umple de slava lui Dumnezeu.

Dacă urmărești doar acest lucru, dacă dorește doar mântuirea Lui…atunci vrei să te bucuri cu Dumnezeu…și Dumnezeu cu oameni ca tine vrea să Se bucure.

Pentru că El vrea să Se bucure cu oameni profunzi, cu oameni umani, cu oameni duioși, cu oameni muncitori, cu oameni de praznic…care miros a sfințenie și nu a borfaș teologic.

Pentru că cei care întorc cuvintele lui Dumnezeu pe toate părțile, pentru ca, pe baza lor, să iasă bani, să iasă funcții, să iasă distincții trecătoare…rămân doar cu praful de pe tobă.

Iar Dumnezeu nu Se târguiește cu cei care…vor să Îl înșele la cântar…ci El Își face treaba cu cei ai Lui, cu cei care iau aminte la toate și se fac, pe fiecare zi ai Lui și nu ai indiferenței, și nu ai stereotipiei, și nu ai exteriorității.

Pentru că lucrurile lui Dumnezeu sunt podoabă lăuntrică.

Lucrurile lui Dumnezeu sunt bucurie și putere duhovnicească, adevăr și fidelitate față de Tradiția Bisericii.

Da, când viața ortodoxă nu înseamnă nimic pentru tine sau când ea este doar o sumă de fraze de pe urma căreia trăiești sau pari onorabil, tot ceea ce prezinți altora e…masca de ortodox.

La teatru se mimează bucuria sau tristețea, furia sau gelozia…așa cum au învățat actorii la școală sau, câte puțin, și în viață. În viața lor…

Dar când ți se întâmplă lucrul pe propria ta piele, când vine clipa să mori sau să te îndrăgostești, să rămâi fără un organ intern sau fără casă, atunci sentimentele tale nu îți mai stau doar pe față, doar în grimase…ci în toată ființa ta.

Iar pocăința și postul, pocăința și lacrimile, durerea și iubirea care ni se cer nouă, oamenilor Bisericii, sunt sau nu sunt…înăuntru.

De aceea poți fi un mormânt frumos…cu oase murdare…sau o viață de mare cutremurare duhovnicească ascunsă, ca o făclie, în trup.

Și nu trebuie să trăim cu iluzia că Dumnezeu nu ne trimite oameni, pe lângă noi…care să ne vadă adevărata față…cea de dincolo de teatru…sau că adevărata față e doar urâtă și deloc frumoasă.

Nu, nimic mai fals!

Adevărata față a omului e ca omul. Ca ceea ce e omul în adâncul său.

Cine suntem în noi înșine, iubiții mei?

Cine suntem acolo, unde numai noi știm cum suntem?

Cât timp credeți că ne mai păsuiește Dumnezeu, până ne dezvelește, pentru toți, adevărata…față?

Călăul, cu adevărat, nu l-a ucis pe Ioan, ci s-a ucis pe sine!

Ori de câte ori considerăm că am învins, că l-am umilit pe celălalt, că am ieșit mai impozanți în comparație cu el…am ieșit învinși…

Și suntem învinși ori de câte ori învingem orgolios, fără demnitate, fără bun simț, fără candoare…

Numai când ne ridicăm din păcatele noastre, numai când strigăm către Domnul nostru din mijlocul harului Său, numai când nu suntem despărțiți de El învingem în mod smerit.

Pentru că Ortodoxia, mereu, învinge în mod smerit.

Învinge în centrul omului. În adâncul lui.

Pentru că îl învinge pe om cu sine însuși.

Îl învinge pe om…tocmai prin aceea că îl pune să se vadă pe sine cu adevărat, fără maimuțăreli, fără atitudini simandicoase, fără ascunderi după degete.

Cum arătăm noi, iubiții mei, în pocăință, în iertare, în dăruire, în zâmbet, în frumusețe?

Cum arătăm noi când plângem de atâta bucurie, de atâta har, de atâta măreție dumnezeiască?

Cum arătăm noi când avem…cap…și viață…și atitudini eclesiale?

Nicidecum nu suntem trași la xerox…nicidecum nu arătăm ca o turmă de bădărani…nicidecum nu mirosim a secularizare ci a transfigurare.

Iar dacă el, cântărețul hip-hop, îți spune: „Crăciunul nu înseamnă nimic” sau el, manelistul, îți spune că „banii sunt fericirea”…te mint, pentru că te fac să te vezi pe-afară și nu…pe dinăuntru.

Ortodoxia e pe dinăuntru!

Ortodoxia pare neinteresantă și lipsită de bărbăție pe din afară doar pentru…alde papă-lapte.

Pentru că, pe dinăuntru, ea e foc și înțelegere transfiguratoare, îndumnezeire multă…care nu are termeni de comparație.

La mulți ani acelora, pentru care Ioan înseamnă pocăință plină de curăție dumnezeiască!

La mulți ani acelora, pentru care Ioan înseamnă feciorie și delicatețe profundă!

Și nu trebuie să uitați că el ne poartă în rugăciuni și ne ajută tot timpul…iar noi trebuie să facem din numele lui o bucurie împlinitoare. Amin!

Istorie 4. 14

6 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

16. Laszlo Alexandru despre Nicolae Manolescu

Cităm ediția a 2-a, pusă la dispoziție, online, de autor[1]. În care autorul și-a propus să facă o critică, „pe cât posibil obiectivă”, pe textele lui Manolescu[2].

Nicolae Manolescu a debutat în 1961 la Viața românească[3] și a fost descoperit de George Ivașcu[4].

A fost lector universitar până în 1989[5]. Scrie la Contemporanul și apoi la România literară[6].

I-a oferit lui Alex. Ștefănescu „o rubrică săptămânală în Luceafărul”, înainte ca acesta să termine facultatea[7].

A condus Cenaclul de Luni de la Litere și a descoperit pe mulți dintre scriitorii generației ’80[8].

Atitudinea sa duplicitară față de comunism[9]. În aprilie 1977 a votat pentru excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor[10]. Autorul se consideră un scriitor susținut de Manolescu[11].

Manolescu a fost senator de Sibiu între 1992-1996. A candidat la președinția României și a fost ales membru corespondent al Academiei Române[12].

În iunie 2005 devine președintele Uniunii Scriitorilor din România, succedându-i lui Eugen Uricaru[13]. A devenit apoi ambasador al României pe lângă UNESCO[14].

Sorin Alexandrescu îl consideră pe Manolescu drept al patrulea critic, după Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, care a stabilit canonul românesc[15].

În p. 25, autorul îl declară pe Manolescu drept „unul din cei mai perseverenți eseiști ai literaturii noastre contemporane”.

Din 1970 Manolescu publică în Luceafărul, la invitația lui Ștefan Bănulescu[16].

Laszlo Alexandru consideră Temele lui Manolescu „un uriaș șantier de creație”[17].

Titluri provocatoare[18]. „Un superior nonconformism livresc”[19]. Recitirile sale[20]. Paralelisme surprinzătoare[21].

Criticul are dreptul să greșească, să ezite, să se răzgândească, crede Nicolae Manolescu[22].

Argumentarea pe bază de paradoxuri[23]. Stilul lui, uneori, vădește „un patetism fad și convențional”[24].

Dorește întregul în detrimentul părților[25]. Se declară leneș, delăsător și indecis[26]. Plăcerea cea mai mare: cititul[27]. Are un fiu și îi plac munții[28].

Din Sibiel e tatăl său[29].

Autorul remarcă fuga de realitate a lui Manolescu din Teme[30]. Totodată și faptul, că în monografiile sale Manolescu a insistat pe latura subiectivă a celui investigat[31].

A ajuns la concluzia că Maiorescu era înspăimântat de singurătate și de aceea avea nevoie de viață socială. De public[32].

Polemică livrescă[33]. Consideră polemica o ilustrare a subiectivității[34].

Critica, crede N. Manolescu, este „profund subiectivă”[35]. Și când scrie despre un scriitor al trecutului îl vede contemporan cu sine[36].

În Istoria sa, Manolescu și-a reciclat „vechile virtuozități analitice”[37]. Și „e regretabil că Istoria critică…a lui Nicolae Manolescu refuză să consemneze realitățile în mijlocul cărora textul artistic și-a făcut loc atât de anevoios, după cum e lamentabil că neglijează, în mod programatic, să pună pregnant în lumină complicitățile sau victimizarea unor creatori”[38].

În p. 129, autorul precizează faptul că N. Manolescu a dat „mai multe semne de verticalitate și demnitate înainte de 1989 decât după aceea”.

Istoria sa „este neunitară stilistic și cu o retorică eteroclită”[39]. Declară lamentabile articolele politice ale lui Călinescu de după 1944[40]. Simpatiile fasciste ale lui Eliade[41].

Istoria lui Manolescu „nu e lipsită de pasaje veninoase, ranchiunoase, unde autorul plătește polițe acumulate de-a lungul deceniilor. Una din paginile cele mai frapant falsificatoare îl vizează pe Paul Goma”[42].

Dar dacă Manolescu nu și-a cerut scuze pentru că l-a trădat în 1977 pe Goma și nu l-a reprimit în Uniunea Scriitorilor, accentuează autorul, asta „nu scuză paginile de pamflet vulgar și grobian, pe care fostul disident [Paul Goma] s-a simțit dator să le publice, vizând inclusiv aspecte din viața personală ori sentimentală a actualului demnitar”[43].

L-a tratat cu dispreț pe Goma[44] dar și pe Norman Manea[45]. Acceptă părerea Martei Petreu despre Mihail Sebastian[46]. Manolescu l-a pus la punct pe Alex. Ștefănescu pentru „obediența sa consecventă”[47]. Îi neglijează pe Cernat și Enache[48].

Erori de tipar din Istorie[49].

A preluat de la Marin Mincu „schema diacronică a poeziei românești:…tradiționalism, modernism + avangardism, postmodernism”[50].

Împotriva cronicilor sale literare au scris Eugen Simion, Valeriu Cristea, Adrian Marino[51].

Afirmații lui Manolescu și tăcerile sale[52].

Din p. 230, autorul începe lista celor comentați de către Manolescu. Trei articole pentru Gabriela Adameșteanu[53], două pentru Agopian[54], 8 pentru Ioan Alexandru[55], 12 pentru Eugen Barbu[56], 12 pentru Ana Blandiana[57], 30 pentru George Călinescu[58], 3 pentru Dinescu[59], 20 pentru Eminescu[60], 8 despre Iorga[61], 4 pentru Octavian Paler[62], 6 pentru Adrian Păunescu[63], 4 pentru Mihail Sebastian[64], 9 pentru Zaharia Stancu[65], 6 pentru Alex. Ștefănescu[66], 10 pentru Tudor Vianu[67].

Din p. 389 începe bibliografia Nicolae Manolescu.  Referințele critice încep în p. 399.

*

17. Lăptăria Arcuda

În ziarul Epoca, ed. a 3-a, seria II, anul III, nr. 359, de vineri, 24 ianuarie 1897, în p. 4. De la „informațiuni utile” aflăm că lăptăria Arcuda se află lângă Grădina Herăstrău.

Și că de aici se poate cumpăra lapte de vacă cu 50 de bani litrul, lapte de bivoliță tot cu 50 de bani litrul, „unt superfin” la 5 lei kilogramul și o jumătate de litru de cremă la 1 leu. Laptele bătut: 30 de bani litrul. Dar, mai mult decât atât: „transportul la domiciliŭ e coprins în aceste prețurĭ”.

[1] Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, 429 p.

Inclusă în Biblioteca sa online: http://193.226.7.140/~laszlo/biblioteca.htm.

[2] Idem, p. 13.

[3] Idem, p. 14-15.

[4] Idem, p. 15.

[5] Idem, p. 16.

[6] Idem, p. 17.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 18.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 19.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 20.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 21.

[16] Idem, p. 29.

[17] Idem, p. 32.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 33.

[21] Idem, p. 33-34.

[22] Idem, p. 35-36.

[23] Idem, p. 37.

[24] Idem, p. 38.

[25] Idem, p. 40.

[26] Idem, p. 41.

[27] Idem, p. 42.

[28] Idem, p. 43.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 44.

[31] Idem, p. 49.

[32] Idem, p. 50.

[33] Idem, p. 78.

[34] Idem, p. 82.

[35] Idem, p. 103.

[36] Idem, p. 104.

[37] Idem, p. 127.

[38] Idem, p. 127-128.

[39] Idem, p. 133.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 134.

[42] Idem, p. 139.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 140.

[45] Idem, p. 142.

[46] Idem, p. 144.

[47] Idem, p. 145.

[48] Idem, p. 146.

[49] Idem, p. 146-147.

[50] Idem, p. 192.

[51] Idem, p. 209.

[52] Idem, p. 221.

[53] Idem, p. 230.

[54] Idem, p. 231.

[55] Idem, p. 232.

[56] Idem, p. 240-241.

[57] Idem, p. 247.

[58] Idem, p. 258-259.

[59] Idem, p. 278.

[60] Idem, p. 284.

[61] Idem, p. 300.

[62] Idem, p. 332.

[63] Idem, p. 336-337.

[64] Idem, p. 358.

[65] Idem, p. 364.

[66] Idem, p. 372.

[67] Idem, p. 383.