Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [29 august 2013]

Iubiții mei,

bucuria de răul altuia e bucuria prostului!

E o bucurie facilă…pentru că e o bucurie demonică.

Pentru că numai demonii se bucură prostește de căderile noastre, de durerile noastre…de neîmplinirile noastre.

Numai că se bucură devreme.

Prea devreme…

Tot la fel întristarea de binele altuia…e o bucurie prostuță. O bucurie puerilă. De om necopt la minte…

Pentru că în ambele situații presupunem că celălalt…e neajunsul nostru. E neîmplinirea noastră.

Dacă îl minimalizăm pe el, ni se pare că ne înălțăm pe noi, când adevărata înălțare, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, e pocăința și viața trăită în har.

Adevărata înălțare e lacrima.

Adevărata înălțare e schimbarea sfântă, totală a noastră.

Adevărata înălțare e demnitatea plină de bunătate.

Căci azi îl cinstim pe Dumnezeiescul Ioan Botezătorul cu post pentru că pocăința e ceea ce facem din noi când tăiem răul din noi. Când ne abținem de la a ne bucura și a ne întrista prostește.

Pentru că celălalt nu e o pagubă pentru noi ci o imensă oportunitate.

Reprezintă o imensă ocazie să ieșim din prostie, din blazare, din autosuficiență, din ridicol.

Pentru că ce e mai ridicol/ mai caraghios decât cel care își închipuie că e bine, că e fericit, că e deștept, că nu îi lipsește nimic dar nu știe că e orb și prost și îngâmfat și mort în sinea lui?

Cine e mai de râs decât cel care nu își dă seama că e penibil?

Penibil la modul grosier.

Penibil la nivel de…Iad.

Pentru că tot ce înseamnă păcat e penibil. E josnic. Ne trage la fund. Ne urâțește.

Iar dacă Sfântul Ioan Botezătorul e sus, e deasupra, are aripi de îndrăzneală față de Dumnezeu, dacă are tărie de caracter, e pentru că a spus lucrurilor pe nume.

Nu le-a cocoloșit.

Nu a dat-o la întors.

Nu a spus albului negru și dulcelui amar.

Însă nu orice temeritate are înțelepciune. Ci marea îndrăzneala e rostul marii intimități cu Dumnezeu.

Nu e de ajuns doar să fii vocal, să tuni și să fulgeri împotriva păcatelor unora sau ale altora…ca să fii un Ioan Botezătorul, ci e nevoie să ai și ochi…prin care să îți vezi păcatele.

Iar în Icoanele sale îl vedem pe Dumnezeiescul Ioan cu aripi, cu haine umile, botezându-L pe Domnul cu mare sfială…securea stă lângă pom…dar și cu capul pe tipsie, cu capul în mână…

Pentru că lui i s-a tăiat gâtul…pentru ca oamenii să nu mai vadă un chip de om dumnezeiesc.

Au vrut să îi omoare ochii, gura care propovăduia adevărul, demnitatea cutremurătoare, evlavia dumnezeiască.

Pentru că orice martirizare este un act iconoclast.

Și când vrei să omori un om al lui Dumnezeu…vrei să sfărâmi icoana vieții lui.

Însă care duh distruge, sfărâmă, ciopârțește, arde, lasă, uită, trădează?

Care duh desparte, dezbină, falimentează bunele proiecte?

Care duh sărăcește, desfigurează umanitatea noastră…dacă nu Satana?

Pentru că Dumnezeu ne umple de viață, ne face vii prin pocăință, ne face vii prin fapta iubitoare, ne face vii prin ieșirea continuă spre alții, pe când demonii ne închid în noi, ne baricadează în muțenie.

De aceea, a dori să omori un Ioan Botezătorul înseamnă să omori o lume.

E ca și cum ai dori ca orice pădure să dispară, orice frumusețe să piară, orice bucurie să se evaporeze.

În urma unui dans lasciv și a unui sfat viclean…și a prostirii regelui prin beție și desfrânare…capul celui prea-frumos e adus pe tipsie, limba lui încă vorbește…dar prin asta s-a mutat la Dumnezeu și l-a pierdut pământul.

După cum vă spuneam: a-l omorî pe cel Drept…e bucuria prostului.

Pentru că moartea Sfântului e ușă în Rai, e intrare în bucuria veșnică…pe când astuparea lui cu pământ, încercarea noastră de a-l uita, minimalizarea lui…nu-l ating cu nimic…

De aici și înțelepciunea profundă a poporului: cine râde la urmă…râde mai bine…

Cine râde cu Sfinții, în Împărăția lui Dumnezeu, râde bine, se bucură bine.

Dacă te crezi deja „mântuit”, deja scăpat de căderi, de păcate, de alunecări spre rău…te autoiluzionezi.

Te bucuri înainte de vreme…

Căci dracii și oamenii îți vor aduce aminte, mereu, că ești slab, că ești prost, că nu le știi pe toate, că ar fi mai bine…altceva…decât ceea ce trebuie.

Însă tu trebuie să îți știi adevăratul interes…pentru ce trăiești…adică pentru a te umple de slava lui Dumnezeu.

Dacă urmărești doar acest lucru, dacă dorește doar mântuirea Lui…atunci vrei să te bucuri cu Dumnezeu…și Dumnezeu cu oameni ca tine vrea să Se bucure.

Pentru că El vrea să Se bucure cu oameni profunzi, cu oameni umani, cu oameni duioși, cu oameni muncitori, cu oameni de praznic…care miros a sfințenie și nu a borfaș teologic.

Pentru că cei care întorc cuvintele lui Dumnezeu pe toate părțile, pentru ca, pe baza lor, să iasă bani, să iasă funcții, să iasă distincții trecătoare…rămân doar cu praful de pe tobă.

Iar Dumnezeu nu Se târguiește cu cei care…vor să Îl înșele la cântar…ci El Își face treaba cu cei ai Lui, cu cei care iau aminte la toate și se fac, pe fiecare zi ai Lui și nu ai indiferenței, și nu ai stereotipiei, și nu ai exteriorității.

Pentru că lucrurile lui Dumnezeu sunt podoabă lăuntrică.

Lucrurile lui Dumnezeu sunt bucurie și putere duhovnicească, adevăr și fidelitate față de Tradiția Bisericii.

Da, când viața ortodoxă nu înseamnă nimic pentru tine sau când ea este doar o sumă de fraze de pe urma căreia trăiești sau pari onorabil, tot ceea ce prezinți altora e…masca de ortodox.

La teatru se mimează bucuria sau tristețea, furia sau gelozia…așa cum au învățat actorii la școală sau, câte puțin, și în viață. În viața lor…

Dar când ți se întâmplă lucrul pe propria ta piele, când vine clipa să mori sau să te îndrăgostești, să rămâi fără un organ intern sau fără casă, atunci sentimentele tale nu îți mai stau doar pe față, doar în grimase…ci în toată ființa ta.

Iar pocăința și postul, pocăința și lacrimile, durerea și iubirea care ni se cer nouă, oamenilor Bisericii, sunt sau nu sunt…înăuntru.

De aceea poți fi un mormânt frumos…cu oase murdare…sau o viață de mare cutremurare duhovnicească ascunsă, ca o făclie, în trup.

Și nu trebuie să trăim cu iluzia că Dumnezeu nu ne trimite oameni, pe lângă noi…care să ne vadă adevărata față…cea de dincolo de teatru…sau că adevărata față e doar urâtă și deloc frumoasă.

Nu, nimic mai fals!

Adevărata față a omului e ca omul. Ca ceea ce e omul în adâncul său.

Cine suntem în noi înșine, iubiții mei?

Cine suntem acolo, unde numai noi știm cum suntem?

Cât timp credeți că ne mai păsuiește Dumnezeu, până ne dezvelește, pentru toți, adevărata…față?

Călăul, cu adevărat, nu l-a ucis pe Ioan, ci s-a ucis pe sine!

Ori de câte ori considerăm că am învins, că l-am umilit pe celălalt, că am ieșit mai impozanți în comparație cu el…am ieșit învinși

Și suntem învinși ori de câte ori învingem orgolios, fără demnitate, fără bun simț, fără candoare…

Numai când ne ridicăm din păcatele noastre, numai când strigăm către Domnul nostru din mijlocul harului Său, numai când nu suntem despărțiți de El învingem în mod smerit.

Pentru că Ortodoxia, mereu, învinge în mod smerit.

Învinge în centrul omului. În adâncul lui.

Pentru că îl învinge pe om cu sine însuși.

Îl învinge pe om…tocmai prin aceea că îl pune să se vadă pe sine cu adevărat, fără maimuțăreli, fără atitudini simandicoase, fără ascunderi după degete.

Cum arătăm noi, iubiții mei, în pocăință, în iertare, în dăruire, în zâmbet, în frumusețe?

Cum arătăm noi când plângem de atâta bucurie, de atâta har, de atâta măreție dumnezeiască?

Cum arătăm noi când avem…cap…și viață…și atitudini eclesiale?

Nicidecum nu suntem trași la xerox…nicidecum nu arătăm ca o turmă de bădărani…nicidecum nu mirosim a secularizare ci a transfigurare.

Iar dacă el, cântărețul hip-hop, îți spune: „Crăciunul nu înseamnă nimic” sau el, manelistul, îți spune că „banii sunt fericirea”…te mint, pentru că te fac să te vezi pe-afară și nu…pe dinăuntru.

Ortodoxia e pe dinăuntru!

Ortodoxia pare neinteresantă și lipsită de bărbăție pe din afară doar pentru…alde papă-lapte.

Pentru că, pe dinăuntru, ea e foc și înțelegere transfiguratoare, îndumnezeire multă…care nu are termeni de comparație.

La mulți ani acelora, pentru care Ioan înseamnă pocăință plină de curăție dumnezeiască!

La mulți ani acelora, pentru care Ioan înseamnă feciorie și delicatețe profundă!

Și nu trebuie să uitați că el ne poartă în rugăciuni și ne ajută tot timpul…iar noi trebuie să facem din numele lui o bucurie împlinitoare. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Istorie 4. 14

Next

Dante, Divina Comedie [25]

2 Comments

  1. Minunat, părinte. Vă mulțumim pentru această predica. La fel vă mulțumim pentru toate predicile pe care le scrieți la duminici și sărbători și care-i ajută și pe cititorii noștri.Dumnezeu să vă ocrotească.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén