Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

Beatrice le cere Sfinților să adape „dorul” lui Dante/ p. 664.

„hori de duhuri care,/ danțând grăbit ori lin, vădeau prin joc/ divers gradata lor ferice stare”/ p. 665.

Nu se înțelege pre bine dacă e vorba de un simbol, dar pare mai mult un dans propriu-zis.

„sfera plină de lucoare”/ Ibidem.

Beatrice îi cere Sfântului Petru să îl chestioneze pe Dante cu privire la credință, „spre gloria lui”, adică a lui Dante/ p. 665-666.

Dante se pregătește ca să se arate demn „de-așa maestru și de-așa chestiune” și își descuie torentul fântânii interioare…în fața Sfântului Petru/ Ibidem.

Deci Dante merge în Rai pentru ca Sfântul Petru să îl întrebe, ca la școală, Ce e credința? / Ibidem.

Dante își dovedește credința teoretic, dialogând socratic în Paradis cu Sfântul Petru/ p. 667-668.

Cu alte cuvinte, Dante își arată deșteptăciunea în fața…Sfântului Petru, care…îl și laudă: „Grația-n care ești, că-n ea/ îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte”/ p. 670.

Foarte interesant că, pe când vizita Iadul, Virgiliu îi cunoștea gândurile lui Dante și nu avea nevoie să îl întrebe. Iar aici, în Rai, Sfântul Petru îi cere, pasă-mi-te, să își expună mărturisirea de credință.

Adică Sfântul Petru nu știa ce crede și ce gândește Dante, dar Virgiliu da.

Inadvertența însă pare să nu fi fost sesizată de către autorul care dorește neapărat să se arate îndreptățit și aplaudat chiar de către Sfântul Petru.

La sfârșit, după ce Dante termină de debitat lecția, Sfântul Petru „cântând și-urându-mi fericire/ de trei ori mă cuprinse când tăcui”/ p. 670.

O închipuire de sine cam egolatră…

Dante își consideră poemul „sacru” și crede că i-au dat ajutor și cerul și pământul/ p. 671.

Dante visează deja să se întoarcă pe pământ „poet, să iau cunună”/ p. 672.

Îl numește pe Sfântul Petru „prim vicar” al lui Hristos, conform pretențiilor false romano-catolice, care de aici derivă alte neadevăruri: că papa este urmașul Sfântului Petru (deși acesta nu a fost niciodată episcop al Romei) și că, prin urmare, papa este vicarul lui Hristos pe pământ.

După ce mai sus Dante a dat răspunsuri cu privire la credință, acum este întrebat despre nădejde, de către Sf. Ap. Iacob, și urmează în același fel seria de întrebări și răspunsuri/ p. 673-677.

El însuși recunoaște că răspunde „precum școlarul” pentru „a da dovadă cât e de dibace”/ p. 674.

Did you like this? Share it: