Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2013]

inceputul predicarii Domnului

Iubiții mei,

La mulți ani!

La mulți ani pentru noul an bisericesc, care începe azi, pentru anul bisericesc 2013-2014.

Pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie și noi ne rugăm ca Domnul să binecuvinteze „cununa anului”, adică tot acest ciclu de zile de până la 1 septembrie al anului viitor.

Pentru că numai El binecuvintează și numai de la El e toată binecuvântarea noastră. Tot începutul și cuprinsul și împlinirea bună. Durabilă. Reală.

Însă putem trăi începutul unui an sau începutul a ceva anume cu bucurie, dacă ea lipsește din noi?

Poate ceva anume să compenseze lipsa noastră de bucurie?

Și răspunsul e negativ: nu, nimeni nu poate înlocui bucuria care ne vine de la Dumnezeu!

Pentru că începutul e bucurie.

Bucuria începe o nouă viață. Bucuria înseamnă praznic, înseamnă întâlnire, înseamnă dragoste, înseamnă noutate.

Nu vin la Biserică pentru ca să îmi provoc bucuria ci să o trăiesc împreună cu alții. Dar o pot trăi dacă o am în mine.

Dacă o trăiesc permanent…și nu doar la Biserică!

Dacă am fost înviat din morți de Dumnezeu. Dacă am fost ridicat din păcatele mele. Dacă am fost umplut de bucurie, de ardoarea de a fi cu El.

De aici sentimentul de blazare, de plictiseală, de fugă din Biserică…al celor care nu au bucurie în ei, care nu au noutate harică.

Da, fără doar și poate, din Biserică ne vine izvorul harului…Dar nu ne vine doar pentru că venim la slujbă, ci pentru că viața noastră, de fiecare clipă e o slujbă.

La Biserică venim pentru slujba prin excelență, pentru bucuria comunitară, pentru a prăznui împreună. Dar asta pentru că noi, clipă de clipă, suntem…bucurie.

Însă când suntem noi bucurie, dacă tot ne plângem, tot ne înfricoșăm, tot ne panicăm?

Nu cumva bucuria noastră e stricată, e bolnavă, dacă are în ea multă necredință, multă delăsare, multă frică?…

Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] ne vorbește despre vindecarea de demonizare, despre puterea credinței, despre asceză și despre moartea și învierea Domnului.

Căci demonul „iese din el”, din copil, după ce Domnul îl dojenește/ îl mustră/ îl ceartă pe demon (v. 18).

Iar ieșirea demonului din om e numită vindecare de Evanghelie în Mt. 17, 18.

Tocmai de aceea vindecarea e tema noastră!

Vindecare ce are loc prin credință.

Căci credința care mută munții…e credința care se lasă înmulțită și transfigurată de Domnul.

Și cu harul Treimii noi mutăm munții, pas cu pas, din noi înşine!

Munții imenși, colosali, ai răutății noastre, ai prostiei noastre, ai nesimțirii noastre.

Căci de aceea Domnul pune în paralel grăuntele de muștar cu muntele: ca să ne dăm seama de diferența enormă dintre ce pare a fi credința (un grăunte) și ce e păcatul din noi (un munte).

Numai că această credinţă în Dumnezeu, ce pare mică, ce pare „o poveste pentru proști”, produce transformări considerabile, uluitoare în noi, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transfigureze persoana noastră.

Ea poate să scoată munții din rădăcini și să îi arunce în marea iertării lui Dumnezeu.

Ea, credința în Dumnezeu, poate să ne vindece de munți…de munții satanismului din noi.

Pentru că orice patimă, de care nu putem scăpa cu una cu două…e un munte, o povară, o greutate pentru noi.

Și numai când începi să lupți cu curvia în tine, cu patima drogurilor, a fumatului, a beției, a iubirii de bani, a mândriei, înțelegi cu ce…forțe, cu ce munți te bați.

Nu, copleșitor, cu adevărat, nu e să vezi că cineva scoate un munte și îl aruncă în mare!

Peste ceva timp…trece și emoția acestui eveniment copleșitor la prima impresie…sau fără replică.

Cu adevărat copleșitor e să fii vindecat interior de lucruri…de care credeai că nu poți să scapi…pentru care te-ai perpelit zile și nopți…și tot ai căzut în ele.

Copleșitor e să te curățești de patimi.

Și nu putem face asta fără Dumnezeu…Cel care scoate din noi demonii.

Însă El cere de la noi efort, un efort susținut, pentru deratizarea de demoni…pentru că ne cere rugăciune [prosefhis] și post [nistias] [MGK, Mt. 17, 21].

Prin [dia] rugăciune și post, ne spune versiunea scripturală greacă, ies demonii din om.

Asta neînsemnând că viața ortodoxă se reduce numai la rugăciune și la post.

Ci prin rugăciune și post s-a desemnat întreaga schimbare de profunzime a vieții noastre. Pentru că e nevoie și de spovedanie și de împărtășire și de citiri teologice și de metanii și de muncă și de evlavie și de sinceritate în toate ale noastre.

E nevoie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu dar așa după cum El voiește.

Pentru că El vrea să Îi așteptăm dorința, să Îi împlinim voia, să ne lăsăm conduși de El.

Însă nu prin asceza noastră se produce vindecarea noastră de patimi!

Asceza, curăția, efortul nostru e doar cadrul în care Dumnezeu lucrează vindecarea.

Harul Lui ne vindecă în mijlocul unei vieți care mereu se înnoiește datorită credinței în El.

Și de aceea, în credință și post, în nădejde și faptă bună, în iubire și în smerenie trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi…ridicarea noastră din boală…împlinirea dorințelor noastre bune.

Pentru că El vine când noi nu știm…El acționează când noi ne așteptăm mai puțin…El lucrează prin oameni și prin evenimente la care nu ne-am gândit niciodată.

De aceea trăim imposibilul cu Dumnezeu, imposibilul nostru, de-ne-gânditul după mintea noastră, pentru că El schimbă modul nostru în care noi percepem lucrurile.

Pentru că schimbarea vieții înseamnă și schimbarea opticii noastre.

Vedem mai profund pentru că suntem alții.

Nu, nu ne prefacem că suntem alții, ci chiar suntem alții, pentru că schimbările pe care El le-a operat în noi, ca Cel mai bun chirurg, ne-au vindecat de multe lucruri ascunse ale noastre!

De căderile noastre, El ne-a vindecat!

El ne-a ridicat din cădere, din durere, din nefericire.

Azi și mâine și mereu El ne va vindeca de căderile noastre, de păcatele noastre, dacă vom veni la El cu inimă simplă și îndurerată.

Pentru că inima simplă e inima care își asumă toată căderea. Și e plină de durere pentru că știe pe Cine L-a supărat.

Și noi venim la Dumnezeu, la Cel cu care trăim tot timpul și nu la un străin, nu la un tiran, nu la Unul care nu  știe ce vrem, ce gândim, ce facem noi.

De aceea vindecarea începe dinăuntru, de la punerea noastră în fața Lui, așa cum suntem, cu toate ale noastre, pentru ca El să opereze schimbările harice ale vindecării noastre.

Și vindecarea Lui e zăpadă duhovnicească, care acoperă și șterge murdăria noastră, e umplere de bucurie, de sănătate, de frumusețe.

Numai că frumusețea, ne învață tot Evanghelia de azi, vine de la Cel care a murit și a înviat pentru noi.

Pentru că cei care se bucurau prostește de suferința Celui răstignit pe lemn, nu aveau ochi să vadă măreția îmbrățișării Lui dumnezeiești.

Căci Se urcase la înălțime, la înălțimea îmbrățișării tuturor oamenilor, pentru ca pe toți să îi facă fii ai Tatălui Său, prin harul Duhului Sfânt.

De aceea, Hristos e izvorul frumuseții lumii reînnoite.

Hristos, Fiul Tatălui, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt a făcut toate cele ale creării și ale vindecării noastre, ne umple pe noi de frumusețe duhovnicească, adică de harul Său, tocmai pentru că El a învins pe Cruce toată căderea și mojicia umanității, toată decadența adusă de păcat.

A învins în umanitatea Sa tot păcatul pentru ca să ne dea tuturor posibilitatea să ne învingem mereu pe noi înșine.

Și El a coborât, prin moarte, în Iad, ca un Biruitor al morții și al Iadului…n-a putut să fie ținut de moarte Făcătorul vieții…I-a ridicat pe cei Sfinți ai Lui din moarte…și învierea Sa cea de a treia zi a fost înviere plină de slavă, pentru că El iradia, prin umanitatea Lui, la fel ca pe Tabor, strălucirea slavei Sale celei veșnice.

Atunci ei, cei care văzuseră umanitatea Lui transfigurată pe Tabor, și-au adus aminte când L-au văzut înviat…

Pentru că El era același!

Același Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Cel care întru persoana Sa cea veșnică a unit dumnezeirea cu umanitatea Sa luată din Pururea Fecioară Maria, pe care a lăsat-o nestricată, născându-Se din ea mai presus de fire.

El era același…și ne-a făcut pe noi plini de slavă…pentru ca să mutăm munții.

Toți munții…

De aceea când ne punem probleme false, când vorbim, ca niște copii, despre lucruri care par să nu fie controlate de Dumnezeu, să ne aducem aminte că noi nu ne-am născut pentru ca să mutăm soarele din loc sau pentru ca să îl gâtuim pe Antihrist ci pentru ca mutăm munții din noi…și dintre noi…

Munții neștiinței, munții neiertării, munții părerii de sine, munții intoleranței, aceia pentru care suntem în stare să săvârșim păcate abominabile și, în același timp, să avem conștiința că suntem „buni ortodocși”. Chiar „excelenți”.

Da, la început de an bisericesc…ni se cere să facem curățenie în noi!

Să vedem ce ne lipsește

Să vedem cu prudență, cu sinceritate, în mod tranșant…pentru că de aici vine schimbarea.

Schimbarea reală, schimbarea prin care ne deschidem și noi brațele ca să Îl îmbrățișăm pe Cel ce ne-a iubit până la moarte și înviere. Care ne iubește veșnic.

Dacă nu se petrece schimbarea…atunci avem un suflet, un trup, o viață…fără sens…

Nimic nu ne poate umple, nimic nu ne poate împăca, nimic nu ne poate face bucuroși.

Pentru că bucuria vine de sus, din Treime, și e bucurie care ne scoate din morți, care ne înviază…pentru că ne face plini de bucurie.

Să avem bucurie, iubiții mei!

Să avem bucurie veșnică, netrecătoare.

Să avem bucuria dreptății, bucuria anului și a zilei care nu se mai termină, a anului plăcut Domnului, a zilei celei nesfârșite, adică bucuria Împărăției Sale.

La mulți ani și Prea Curata Treime, Dumnezeu nostru, să ne vindece pe noi de neiubire, de intoleranță, de tristețe, de moarte. Amin!

Cele mai neegalate așteptări

A vorbi despre mâncare înseamnă a vorbi despre Dumnezeu pentru că El e sursa hranei noastre. Și când ne referim la mâncăruri, ne referim la gust, la ce e propriu pentru trupul nostru. Însă a vorbi despre prețuri înseamnă a vorbi despre ce avem sau nu în buzunare. Dar și prețurile sunt parte din munca noastră cu Dumnezeu. Pentru că primim, în schimbul prețului, mâncarea pe care ne-am câștigat-o cu Dumnezeu, adică muncind dimpreună cu El.

*

După soare și mare…au început ploile. Bucurie pentru pământ. Dar și vânturile. Vântul: expresie a mâniei…a pedepsei dumnezeiești…dar și a răcoririi noastre duhovnicești. Căci dacă nu e suflare de vânt duhovnicesc…e numai arșiță în suflet.

*

Frica de cutremur revine în România. Deși specialiștii spun că marile cutremure sunt…neprevăzute. Sunt la fel ca moartea: știi că vine dar nu știi…când. Și în așteptarea cutremurului, a morții, a mai binelui…stai în așteptare. Numai că e diferență mare între a aștepta stând, a aștepta nefăcând nimic…și a aștepta activ. De aceea cred că trebuie să așteptam împlinindu-ne prin ceva, printr-o muncă anume.

*

Nu numai poporul american are „un vis”, un ideal, ci orice popor și om are o aspirație fundamentală! Și poporul român a avut și are o aspirație fundamentală: să fie unitar, să fie sănătos, să fie împlinit, să se mântuiască.

*

Literaliștii preferă să creadă că Revelația dumnezeiască, cuprinsă în Scriptură și în Tradiție, e doar scrisă. De ce? Pentru că enunțurile revelaționale pot fi manipulate după bunul plac, la nivel rațional, fără să vezi, dincolo de cuvinte, un sens mai profund și unitar.

Teologii adevărați ai Bisericii însă văd, deopotrivă, textul și duhul textului. Adică scrisul și nescrisul Revelației. Tocmai de aceea, fără viață duhovnicească reală, fără cunoașterea mistică a vieții lui Dumnezeu, nimeni nu poate citi duhul textului și, implicit, a înțelege ceva, pe măsura lui, din Revelație.

Așa că Revelația dumnezeiască, ce a spus Dumnezeu Bisericii, nu e doar scris ci și un abis de nescris, care trebuie trăit, experimentat personal.

*

În Tradiția Bisericii s-a pus un mare accent pe fidelitate. Pe fidelitatea față de Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu a fost văzută ca primordială în viața noastră, ca cea care subsumează tot ceea ce gândim, facem, dorim. Și de aceea orice dorință și atitudine care nu face sens cu voia lui Dumnezeu e o depărtare de El, un păcat, o cădere din relația cu El.

*

Războiul are relevanță pentru tine doar când tedoare la modul proxim. De aceea, sărăcia din România, faptul că nu ai loc de muncă, că nu ai bani de lumină, de haine, de mâncare…toate astea sunt mai importante decât prezumatul război din Siria. Acesta e motivul pentru care, cei doi copii de ieri, cu pancarte despre războiul din Siria, pe care i-am văzut în centrul orașului…erau priviți cu duioșie…dar din care ieși repede. Pentru că ceea ce te doare…merge cu tine.

*

Schimbarea de perspectivă despre care ne vorbește Domnul adesea constă în faptul de a ne pune…în locul altuia. Ca să vedem ce am face în locul lui. Ce am fi făcut în locul lui…când el a ucis…când el a jucat la ruletă și și-a pierdut casa…când el și-a văzut copilul în flăcări din cauza unui scurtcircuit. Ce am face în atare situații? Pentru că marea diferență e între: ce crezi că poți să faci…și ce faci în situații reale, în situații fără ieșire.

*

Numărul cerșetorilor dintr-un oraș reprezintă gradul nostru de indiferență față de realitatea concretă a celorlalți. Cu alte cuvinte suntem de acord cu ideea că și noi putem fi, la un moment dat, unul dintre ei. Pentru că nici de noi nu se va îngriji nimeni…

*

Insinuările sunt reptile. Când demonii ne insinuează anumite gânduri rele în suflet, hule, necredință, răceală, răzbunare, neomenie…ne introduc șerpi cu care ne lasă să ne batem. Numai că șerpii se încolăcesc pe noi, ne sugrumă, ne deteriorează perspectiva în care vedem lucrurile. Dar toate astea se petrec pentru că noi am crezut un gând-dușman drept un gând-prieten.

*

Când vrei să schimbi pe „țigan” cu „rom” după sute de ani…sau „familia tradițională”, care e de când lumea, cu „consensualitatea gay” recentă, opoziția nu e doar de suprafață ci de mare adâncime. Înmormântarea lui Florin Cioabă ne-a arătat că românilor li s-a urcat până-n gât treaba „cu romii” și i-au spus pe nume: țigăneală.

Tot la fel, când vine treaba cu parada gay, aversiunea nu e doar punctuală…nu se referă doar la evenimentul care se petrece, că nu l-am putea suporta noi…ci e de amploare și, mai ales, de amplitudine. Pentru că românii sunt familiști, iubesc femeile, iubesc copiii, așa sunt de 2.000 de ani…și când vii să le propui altceva, e ca și când ai vrea să le propui o altă limbă, un alt fel de a mânca și de a trăi, o altă țară.

În aceeași manieră trebuie să înțelegem aversiunea noastră față de unguri sau ruși. Adică față de cotropitori. Imaginea asaltului asupra noastră stârnește reacții profunde, care ne depășesc rațiunea…căci ne simțim ultragiați profund.

*

Corupția instituțională nu e un fenomen financiar ci o carență teologică. Pentru că nu banii sau parvenirea sunt cauza corupției ci încercarea de a escalada instituțional la nivel social deși tu nu te știi capabil de așa ceva. Pentru că ștacheta e ridicată prea sus, cumperi un loc pentru care nu te țin brăcinarele. Finalul? Încurci lucrurile, faci din instituția în care ai parvenit o dărâmătură, nimeni nu are de câștigat.

*

Ai o mare problemă de percepție a oamenilor, dacă crezi că ceea ce tu ai trăit în familie…au trăit și alții în familia lor. Dacă crezi că, dacă pe tine te-a iubit mama ta sau ai avut un bunic iubitor…cu toți s-au petrecut la fel lucrurile. Adică avem o problemă serioasă de receptare a oamenilor și de interrelaționare cu ei, când încercăm să le impunem modul nostru de viață.

Pentru că primul lucru într-o relație, pe care trebuie să îl respectăm, e tocmai alteritatea, faptul că cel din fața mea e altul decât mine. Dacă eu cred că e ca mine în orice situație, fără să îl întreb și pe el cum vede lucrurile, cearta/ controversa începe, pentru că mă arăt ca unul care i-am trecut marginile cu nesimțire.

*

Trăim într-o cultură a aparenței.

În aparență ea e frumoasă pentru că e foarte cosmetizată. Când o scoți din haine și din rujuri și din cadrul unde pare o divă…e o femeie normală.

După cum, în reclamă și film, în modul nostru de a ne afișa o neutralitate socială, o mască peste adevăratele noastre sentimente, aparența e iluzia în care ne trăim viața.

Ieșirea din iluzie se face prin întâlnirea brutală cu femeia nefardată sau cu domnul în pijama. Femeia nefardată are riduri și ticuri, nebuneli și lascivități bine construite, domnul în pijama are pofte nestăpânite și maniere debordante de manifestare.

Fapt pentru care nu trebuie să te lași convins de prima atitudine. Urmărește-l și la a o mia atitudine, pentru că s-ar putea să îi iasă la iveală o altă față!

*

Biserica Schimbării la față de pe strada Cuțitul de argint din București are cimitir în curte și Biserica a fost construită la împlinirea a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. O cruce mare, voievodală, în partea dreaptă a Bisericii…peste liniștea din cimitir lăsându-se muzica la maximum din Arenele Romane.

Tradiția și postmodernitatea, cu alte cuvinte, conviețuiesc. Sau capitalismul și Biserica conviețuiesc, pentru că Biserica a conviețuit și cu Imperiul roman și cu cel otoman.

Un alt amănunt interesant: pe partea dinspre parc, pe dreapta, sub acoperiș, în ancadramentele de piatră, sunt mai multe cruci. Peste tot cruci și Sfinți, pictați la exterior. O podoabă picturală care îți teologhisește despre înălțimile duhovnicești ale Ortodoxiei.

Pentru că noi trebuie să nu ascundem mărețiile vieții Bisericii, minunile de Sfinți ale lui Dumnezeu, chiar dacă distanța dintre ei și noi e enormă…iar noi suntem netrebnici în fața lor.

*

De la București poți pleca cu autobuzul sau cu microbuzul în Grecia sau la Chișinău. În Turcia sau în Bulgaria. În Spania sau Italia. Românii au început să călătorească dar, mai ales, să se mute. Și când românii se mută…înseamnă că încearcă să fie ceea ce nu sunt…alături de alții.

Dorul de casă te mistuie. Dar nevoia te face să faci șmotru acolo unde nu vrei.

Cum împăcăm plecatul cu rămasul? Ce e atât de greu în a rămâne…dacă până acum am putut rămâne două milenii…în același loc?

*

Îl reascultam (video și audio) pe Părintele Dumitru Stăniloae recent. Și mă bucuram de faptul că se bucura să admire. Se bucura să recunoască frumusețea, munca, bucuria oamenilor.

De aceea cred că nu ești un om mare, o personalitate reală, un creator adevărat, dacă nu știi să admiri, dacă nu știi să ucenicești, dacă nu știi să te bucuri dimpreună cu oamenii.

Bucuria arată că ești împlinit.

Admirația față de alții arată că nu ești gelos, că nu ești resentimentar, că nu îți pare rău de ceea ce fac alții.

*

În sectorul 2 din București există o mică străduță numită Părintele Dumitru Stăniloae. Probabil e fosta stradă Cernica, pe care a locuit în ultimii ani.

În sect. 4 există strada Cornelia. Cornelia și atât…

Pe strada 11 septembrie există Fabrica…în care mulți tineri, datorită unui excesiv și bine gândit exercițiu de publicitare, beau bere și mănâncă…într-o fabrică dărâmată.

De ce nu, mâine vom vedea un restaurant într-un fost abator…fostă morgă…fostă Biserică…fost veceu…Totul e posibil…

Observatorul astronomic Bosianu aparține Academiei Române și a fost construit în 1908.

Jacob Levi Moreno (1889-1974) s-a născut la București și el e fondatorul psihoterapiei de grup, psihodramei și sociometriei. Într-o casă vizavi de Biserica Sfântul Spiridon Nou din București.

*

Pentru a scrie și a traduce ai nevoie de simțul limbii. Să simți dacă un cuvânt se potrivește într-un context anume sau nu. Pentru că o traducere e o citire personală a unui text cât mai aproape de glasul autorului. Adică o citire care tinde spre a fi pe glasul autorului.

De aceea scriitura personalizată e un mod de a vorbi unic de care trebuie să te apropii cu bucurie și nu critic. Pentru că a critica unicitatea înseamnă a produce o critică unică și nu a descoperi unicitatea unei scriituri. Trebuie să avem bucuria de a-l descoperi pe autor, de a învăța de la autor ceea ce el vrea să ne spună, de a ni-l apropia de sufletul nostru.