Zi: 31 august 2013

Mesajul PFP Daniel de Ziua Limbii Române [31 august 2013]

Leave a comment

Ziua Limbii Române – sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român

Sunt multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

Limba naţională nu este doar un simplu mijloc de comunicare funcţională în societate, ci este o parte constitutivă a modului nostru propriu de a fi în lume şi de-a cultiva comuniunea etnică în ţară şi pretutindeni, ca neam sau popor.

Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată şi susţinută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul României, are ca izvor de inspiraţie un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat şi s-a revenit la grafia latină. Lupta pentru libertate se asocia atunci cu dreptul de vorbi şi a scrie oficial în limba părinţilor şi a bunicilor.

După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991) „limba noastră cea română”, cum a numit-o poetul Grigore Vieru, a fost sărbătorită în fiecare an, la data de 31 august, în mod oficial în Republica Moldova, şi cu ecou pozitiv în România, prin manifestări de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi simţire românească.

Această sărbătoare reprezintă un fericit prilej de a redescoperi împreună cu toată suflarea vorbitoare de limbă română din întreaga lume demnitatea şi unitatea unui neam iubitor de Hristos, de multe ori răstignit în istorie, dar totuşi viu şi purtător de multe lumini şi binecuvântări, păstrate şi cultivate în mod paşnic şi smerit.

Biserica neamului românesc a acordat întotdeauna o atenţie deosebită limbii vorbite de poporul dreptcredincios, şi a făcut din aceasta veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic. De aceea, poetul preot basarabean Alexei Mateevici a identificat limba poporului român cu „limba vechilor Cazanii”, subliniind astfel rolul cultului ortodox în promovarea limbii române. Iar Mihai Eminescu a numit Biserica noastră „maica spirituală a neamului românesc”, cunoscând bine că primele şcoli şi primele cărţi tipărite au apărut prin grija Bisericii Ortodoxe Române.

În viaţa şi istoria poporului român, cultul şi cultura s-au dezvoltat în simbioză, iar limba română a fost mereu liantul viu dintre credinţă, cuget şi simţire.

Traducerea Bibliei şi a cărţilor de cult în limba română sunt pietre de hotar ale acestei simbioze binecuvântate. De pildă, Cazania sau Cartea românească de învăţătură a Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei (Iaşi, 1643), Noul Testament de la Bălgrad, tipărit de Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei (1648), Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Mitropolit Dosoftei (1679) şi Biblia de la Bucureşti (1688) sunt mărturii elocvente ale împreună-lucrării dintre credinţă şi cultură în istoria neamului românesc.

În prefaţa Cazaniei din 1643 a Mitropolitului Varlaam, de la a cărei tipărire se împlinesc anul acesta 370 de ani, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică.

Întrucât a dorit să fie totdeauna cât mai aproape de popor, Biserica Ortodoxă Română foloseşte de trei secole, în cultul ei liturgic, limba vie a poporului dreptcredincios. Liturghia din fiecare zi şi toate slujbele noastre se săvârşesc în limba vorbită şi înţeleasă de popor, iar, periodic, la 10-15 ani, textele liturgice sunt atent actualizate, astfel încât se păstrează mereu o dreaptă cumpănire între tradiţie şi actualitate, între parfumul arhaic al graiului bisericesc şi evoluţia naturală a limbii române din zilele noastre.

Pentru generaţiile de astăzi, vieţuind de o parte şi de alta a Prutului, limba română comună este o bază solidă de comunicare şi comuniune fraternă, de facilitare a accesului la educaţie şi mass-media, în special pentru elevii şi studenţii noştri.

Astăzi, identitatea etnică şi unitatea lingvistică sunt pivotul conştiinţei dăinuirii noastre bimilenare ca popor latin de credinţă creştină apostolică.

De asemenea, limba română devine tot mai mult o punte de legătură între diaspora şi ţara-mamă, dar şi o contribuţie distinctă a românilor la patrimoniul spiritual european, care se afirmă azi ca bogăţie multilingvistică şi multiculturală.

După cronografele din vechime, ziua de 31 august încheie anul bisericesc şi oferă tuturor un moment de evaluare a rodirii în fapte a gândurilor şi cuvintelor ce s-au rostit în timp.

Dorim ca această Zi de sărbătoare a Limbii Române să fie pentru noi toţi zi de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi de bucurie pentru comuniunea în credinţă, cuget şi simţiri, exprimată în „dulcea şi frumoasa” noastră limbă românească.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, să reverse în inimile şi în cugetele noilor generaţii de români bucuria de a citi, asculta, vorbi şi cultiva limba română, aceasta fiind prima dovadă a unităţii noastre de credinţă şi cultură, de cuget şi simţire.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au contribuit şi contribuie ca Ziua Limbii Române să fie o adevărată sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

O „beatificare” văzută la televizor

One comment

Alegerea clădirii Romexpo pentru „beatificarea” monseniorului Vladimir Ghika a fost una strategică. Bine aleasă. De unde se vede că și romano-catolicii din România au nevoie de catedrale gigant pentru slujbe speciale.

A doua pe care o puteau alege era Casa Poporului. Numai că nu au vrut să amestece politicul în religios deși toți reprezentanții de seamă ai politicii au participat la slujbă.

Invitați din afară, familia „beatificatului” pusă în față, eșarfe omagiale, muzică corală și instrumentală, scaune pentru toată lumea. Greco-catolicii alături de romano-catolici la „liturgie”, dar ceva mai în spate…și trimisul papei ca proclamator al „beatificării”.

Slujba ba în latină, ba în română, cu pasaje în franceză, engleză, germană, arabă…a dat impresia de „liturgie catolică/universală” și nu de una care se oprește la aspectul național al evenimentului.

Monitoare în care participanții se observau și zâmbeau…multă lumină, o cruce înaltă, chipul omagiatului și tot ceremonialul făcut cu un calm cerebralizat, anost, lipsit de stângăcii.

*

Bineînțeles că nu putem minimaliza suferințele și torturile demonice trăite de monsenior în închisorile comuniste. Nici realizările sale impresionante, dacă aflăm că a creat primul serviciu de ambulanță din România, în 1907 și că a înființat primul dispensar gratuit din România, în 1906,  alături de multe altele.

Însă, din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe…„beatificarea” sa e lipsită de relevanță.

Pentru că nu e un Mucenic al Ortodoxiei ci un eretic.

Pentru că orice „beatificare” și „sanctificare” făcută de Papa de la Roma nu are nicio relevanță pentru Biserica Ortodoxă de pretutindeni.

Biserica Ortodoxă își canonizează Sfinții ei…și nu îi recunoaște pe cei ai altor confesiuni și religii.

Dar cred că mesajul zilei de azi, primit din partea romano-catolicismului, pentru Biserica Ortodoxă Română, e acela că Biserica noastră trebuie să privească mult mai profund problema canonizărilor și mult mai solemn.

Pentru că noi am dat impresia, din punctul meu de vedere, că Sfinții români canonizați sunt „mai mult români” sau „doar  români” și nu ai întregii Ortodoxii.

Pentru că nu am transformat canonizările în evenimente universale ale Bisericii Ortodoxe ci le-am privit sub aspect zonal.

*

Soare, lume multă, slujbă televizată integral de TVR 1.

Titi Dincă și Wilhelm Dancă au fost comentatorii TV ai evenimentului.

Fără întrebări insinuante, fără jocuri de cuvinte, fără ironie…deși Titi Dincă a dat mai tot timpul din picior, pe sub scaun, semn de enervare.

Însă la slujbele ortodoxe se practică ironiile, se practică supozițiile, edulcorările, minimalizările în direct, la TV.

*

I-am remarcat pe președinții Constantinescu și Iliescu, pe Adrian Năstase și pe soția sa, pe Murat Iusuf (muftiul musulman), pe Victor Opaschi de la Culte, pe Cristian Diaconescu, pe Eugen Simion, pe Constantin Bălăceanu-Stolnici…pe mai mulți alții.

Reprezentanți ai cultelor și politicieni, ortodocși și catolici, greco-catolici…chiar dacă, mulți dintre ei, știau prea puține lucruri despre persoana monseniorului.

Dar astfel de evenimente sunt evenimente publice și identitare, care dau o direcție.

Și sunt preferabile evenimentelor huliganice, resentimentare, care învrăjbesc la nivel social.

*

Crezul cu Filioque, un Tatăl nostru aproape identic cu cel ortodox, tămâie și lumânări, de ce mai fac cădelnița cu fir lung, dacă ei cădesc aproape de bază?, pe masa de slujbă un fragment din osemintele monseniorului, după model ortodox, și împărtășirea sub o singură formă, primită în palmă sau direct în gură de către credincioși…când ierarhia se împărtășește din ambele…

Bineînțeles, ca teolog și preot ortodox, nu cred că a avut loc vreo „sfințire” a darurilor la „liturgia” de la  Romexpo…și nici nu cred în „sfințenia” monseniorului Ghika, pentru că sfințenia ține de adevărata Biserică și de adevărata credință.

Iar afirmația celui „beatificat”, cum că s-a făcut catolic, pentru ca să fie și mai ortodox e falsă. Pentru că trebuie să fii ortodox, pentru ca să trăiești adevărata catolicitate/ adevărata universalitate a Bisericii, de acum și din orice secol al ei.

*

De dragul bunelor relații dintre culte, nu trebuie să măsluim adevărul!

Pentru că Biserica Ortodoxă e Biserica ce nu încorporează și romano-catolicismul, protestantismul, neoprotestantismul etc.

Din toată teologia și slujirea Bisericii Ortodoxe se observă identitatea ei apostolică și patristică, fără imixtiuni din afară.

Iar de la 1054 încoace niciun „canonizat” romano-catolic nu a intrat în cultul Bisericii Ortodoxe.

De aceea noi putem avea relații amiabile, teologice și frățești, pentru că toți suntem frați între noi, indiferent de ce credință sau neam suntem, dar nu putem împrumuta lucruri care nu ne sunt proprii.

Reprezentanții noștri au fost la eveniment, muftiul a fost și el, și greco-catolicii au fost la eveniment…dar toți rămânem „cu ale noastre”.

Așa că evenimentul „beatificării” monseniorului Ghika este un eveniment intern al romano-catolicismului românesc, chiar dacă mediatizat TV, pe care nu l-am obstrucționat dar pe care nici nu l-am asimilat organic.

Pentru că, tot la fel ne tratează și ei pe noi, când participă la evenimentele noastre eclesiale: ca pe evenimentele noastre, la care ei participă…dar pe care nu și le asumă.

*

Însă, dacă din primii doi români „beatificați”, unul e ungur (Szilárd Bogdánffy) iar celălalt șvab (János Scheffler), atunci papa Francisc e primul papă care se gândește și la un român catolic.

După cum ne-a anunțat profesorul Wilhem Dancă, urmează o altă „beatificare” la Iași, în curând. A unui alt episcop român.

Așa că papa Francisc are o strategie pentru România…și nu a inițiat un simplu experiment mediatic.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [21]

One comment

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Dar acestea au apărut așa cum trebuiau să apară, în mod oportun, creatura slujind Creatorului și la dorința Lui.

[Căci Duhul Sfânt] rămânând în El Însuși neschimbabil [incommutabiliter], [ele] au fost mutate și schimbate, spre simbolizarea și arătarea Lui [ad Eum significandum et demonstrandum], după cum trebuia să fie simbolizat și arătat muritorilor.

Așadar, deși acea porumbiță a fost numită Duhul (Mt. 3, 16) și despre acel foc – când s-a spus: „Li s-au arătat lor”, zice, „acele limbi împărțite, ca de foc, care au și stat peste fiecare dintre ei și au început a vorbi în limbi, fiecare în modul în care Duhul îi dădea lui să spună [pronunciare]” (Fapt. 2, 3-4) – [s-a zis astfel], ca să releveze faptul că prin acel foc a fost arătat Duhul Sfânt, la fel ca și prin porumbiță.

[Însă] nu Îl putem numi, așadar, pe Duhul Sfânt, și Dumnezeu și porumbiță sau și Dumnezeu și foc, [la fel] după cum spunem că Fiul este și Dumnezeu și om.

[Și] nici după cum spunem că Fiul este Mielul lui Dumnezeu, zicând [astfel] nu numai Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In. 1, 29), ci, la fel, [și] Ioan Evanghelistul văzându-L în Apocalipsă pe Mielul ucis [Agnum occisum] (Apoc. 5, 6).

În mod evident, acea vedere profetică [visio prophetica] nu este arătată ochilor trupești prin forme trupești, ci în Duh, prin imagini spirituale ale chipurilor [corporum][1].

Cu adevărat, pe acea porumbiță și pe [acel] foc i-au văzut cu ochii, oricare [au fost cei care] au văzut. Deși se poate [naște o] dezbatere despre foc, dacă a fost văzut cu ochii sau cu duhul, [judecând] după cuvintele utilizate astfel.

Căci nu a zis [că] au văzut limbi împărțite ca de foc, ci: „li s-au arătat lor [visae sunt eis]”.

Fiindcă nu cu aceeași semnificație suntem obișnuiți a spune s-a arătat mie, ca [atunci când] spunem: am văzut.

Și, cu certitudine, în acele vederi duhovnicești ale imaginilor trupești se obișnuiește a se spune atât mi s-a arătat mie, cât și: am văzut.

În acestea [însă], care sunt arătate cu adevărat ochilor într-o formă trupească evidentă, nu se obișnuiește a se spune mi s-a arătat mie, ci : am văzut.

Așadar, despre acel foc se poate face cercetare, în ce mod a fost văzut. Fie lăuntric, în Duh, deși [imaginea era] în afară, fie cu adevărat cu ochii trupești, prin vederea dinafară/ exterioară.

[Însă], într-adevăr, despre acea porumbiță, despre care s-a spus că s-a pogorât trupește, nimeni nu s-a îndoit vreodată că a fost văzută cu ochii.

[Dar] nu Îl putem chema pe Duhul porumbiță sau foc[2], așa după cum nu Îl numim pe Fiul piatră (fiindcă este scris: „Iar piatra era Hristos” [I Cor. 10, 4]).

Acum, deci, acea piatră era în creatură [in creatura] și prin acțiunea metodei [de a prefigura alegoric] este numită cu numele lui Hristos, pe Care Îl simboliza.

[Tot la fel] ca acea piatră pe care Iacov a pus-o la căpătâi și, de asemenea, a uns-o (Fac. 28, 18), spre a semnifica pe Domnul adormit [Dominum assumpsit].

La fel cum Isaac era Hristos[3], când spre jertfirea sa purta lemnele (Fac. 22, 6).

S-a adăugat acestora, deja existente[4], oarecare acțiune semnificativă[5]. Dar [care] nu [a fost] ca și cum acea porumbiță și [acel] foc au venit întru ființă dintr-o dată, numai ca să simbolizeze.

Mie mi se pare [a fi] mai mare asemănarea [cu porumbița și limbile de foc, a] acelui foc care i-a apărut lui Moise în rug (Ieș. 3, 2) și a acelui stâlp pe care îl urma poporul în pustiu (Ieș. 13, 21-22) și a fulgerelor și tunetelor care se întâmplau când s-a dat Legea în munte (Ieș. 19, 16).

Pentru aceasta, deci, s-a făcut vederea acelor lucruri materiale [corporalis][6], pentru ca [ele] să semnifice ceva anume și apoi să treacă[7].

*

Capitolul VII

12. Deci Duhul Sfânt a fost numit trimis, așadar, din cauza acelor forme materiale [corporales formas], care au apărut în timp spre a-L semnifica pe El [pe Duhul Sfânt] și care erau menite să Îl arate pe potriva simțurilor omenești [sicut humanis sensibus].

Totuși, nu s-a spus că [Duhul] este mai mic decât Tatăl, precum [s-a spus despre] Fiul, în conformitate cu chipul robului.

Pentru că acel chip al robului [forma servi] a intrat în unitatea persoanei [inhaesit ad unitatem personae] [Fiului], [pe când] acele chipuri trupești/ sub formă materială [corporales][8] au apărut la timp [ad tempus][9], spre a arăta că a fost o lucrare [opus] [a Duhului Sfânt] și au încetat de a mai fi după aceea.

De ce, deci, nu este și Tatăl numit trimis prin acele apariții trupești [species corporales], [adică:] focul rugului și stâlpul de nor sau de foc și fulgerările [fulgura] în munte, și prin oricare altele, dacă atunci au apărut în acest fel, când El a vorbit înaintea Părinților, [după] cum am învățat din mărturia Scripturii, dacă El Însuși S-a arătat prin acele moduri creaturale [creaturae modos] și chipuri exprimate trupește și prezentate în orizontul uman [de percepție și înțelegere]?

Dar dacă, prin aceasta [nu Tatăl, ci] Fiul a fost arătat, de ce [atunci], după aceea, atât de mult s-a numit trimis, când a fost făcut din femeie –  după cum spune Apostolul: „Deci când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie” (Gal. 4, 4) –, din moment ce și mai înainte [de a Se întrupa] a fost trimis, când prin acele forme creaturale schimbătoare S-a arătat Părinților?

Or, dacă nu se poate spune că [Fiul] a fost trimis cu adevărat, decât atunci când Cuvântul S-a făcut trup, de ce se spune că a fost trimis Duhul Sfânt, Care n-a avut nicio astfel de întrupare?

Dacă prin aceste lucruri văzute, cu adevărat, care sunt arătate/ încredințate [Părinților] în Lege și [în] Profeți [in Lege et Prophetis], nici Tatăl, nici Fiul, ci Duhul Sfânt S-a arătat, de ce acum[10], așadar, El este numit trimis, când prin acele moduri a fost trimis și înainte?

[1] Ceea ce spune, din nou, Sfântul Augustin, contrazice toate pretențiile romano-catolicilor cu privire la vederea cu ochii fizici. Iată că nici măcar pogorârea Duhului Sfânt ca o porumbiță sau ca limbi de foc, care a fost văzută de toată lumea, nu numai de către Sfinții Apostoli, adică nu numai de către oameni duhovnicești, nici aceasta așadar nu a fost o vedere oarecare, cu ochii trupești, ci cu toții au văzut în Duh.

Cu atât mai puțin nu se poate spune că Sfinții Apostoli au văzut lumina dumnezeiască pe Tabor cu ochii trupești, așa cum susține doctrina romano-catolică.

Mai departe, Sfântul Augustin va explica minuțios de ce consideră că este vorba despre vederi duhovnicești.

[2] Adică, deși cel puțin despre chipul porumbiței se spune că a reprezentat o revelare în formă trupească a Duhului Sfânt, ea nu trebuie înțeleasă ca o vedere destinată ochilor trupești, ci tot ca o vedere duhovnicească.

[3] Cu sensul: Sfântul Isaac L-a prefigurat pe Hristos.

[4] Piatra, lemnele și celelalte existau deja în lume, ele fuseseră mai înainte create de Dumnezeu și acum slujeau numai spre a fi simboluri, fiind luate din cele ce existau deja. După cum ne va explica Sfântul Augustin mai departe, situația nu a fost aceeași în cazul porumbiței sau al limbilor de foc.

[5] Cu rol de semnificare, de simbolizare.

[6] Adică au fost văzute de toți pentru că erau materiale. Și cu toate acestea nu erau lucruri obișnuite, deși aveau o substanță și o formă materială cunoscută.

[7] Adică, deși ele semnificau prezența lui Dumnezeu sau deși Dumnezeu era prezent în acele forme, ele nu au fost asumate în vreun fel în Dumnezeire și nici nu au devenit veșnice.

[8] Adică porumbița și limbile de foc.

[9] Într-un anume timp, când a vrut Dumnezeu.

[10] Prin chipul porumbiței și al limbilor de foc.