Nicolai Mihailovici Zernov (1898-1980), Sacramentele creștinilor răsăriteni

Sacramentele[1] sunt acțiuni liturgice corporative[2] prin care creștinii invocă binecuvântările dumnezeiești peste anumite obiecte materiale, ca pâinea, vinul, apa și uleiul sau peste oamenii care se căsătoresc sau peste alții puși deoparte, [pregătiți] pentru anumite slujiri speciale [în Biserică].

Creștinii răsăriteni numesc Sacramentele Taine și le interpretează ca mișcări duble între Dumnezeu și om.

Cuvântul Taină subliniază latura dumnezeiască, care transformă și curățește.

Învățătura și practica Răsăritului, deși distinctă de cea a Apusului, nu s-a opus nicidecum acesteia.

[Însă] creștinătatea apuseană definește și clasifică Sacramentele mult mai precis și în mai multe detalii decât Biserica Răsăriteană.

Primii creștini le primeau ca pe daruri, pentru că Biserica a fost umplută cu puterea și autoritatea de a revărsa darul sacramental peste membrii săi, dar numărul Sacramentelor a rămas nedefinit/ neprecizat.

Procesul de diferențiere a început în Apus. În secolul al 13-lea, scolasticii/ teologii universitari apuseni au selectat șapte Sacramente [și au afirmat că doar acelea] au fost instituite de către Hristos Însuși.

Au fixat forma, materia și scopul pentru fiecare în parte și acestea șapte au fost ridicate deasupra celorlalte acțiuni/ slujiri sacramentale.

Răsăritul nu a participat la această [reducție], fapt pentru care a evitat să facă o astfel de clasificare scolastică artificială, care se străduiește să găsească materia proprie și forma, în Sfintele Scripturi, pentru toate cele 7 Sacramente.

Spre exemplu, predarea potirului, de către episcop, preotului, a fost considerată ca „materie” a Hirotoniei, deși, în realitate, acesta este un obicei târziu/ recent al Apusului, necunoscut în Biserica primară.

Reacțiile împotriva acestui formalism excesiv au apărut imediat.

În secolul al 14-lea, Wycliffe (mort în 1384)[3] a contestat doctrina sacramentală formulată[4]. Protestul său a fost continuat de Jan Hus (mort în 1415)[5] și de adepții săi din Boemia.

Reformatorii[6] secolului al 16-lea, Martin Luther (mort în 1546)[7], Jean Calvin (mort în 1564)[8] și Ulrich Zwingli (mort în 1531)[9], s-au opus cu putere învățăturii romano-catolice și și-au elaborat ei înșiși sisteme [liturgice], dincolo de liniile schițate anterior de teologii latini și care au fost duse, de învățătura scolastică, la concluziile lor logice.

Numai două Sacramente din șapte, Botezul și Sfânta Împărtășanie, au fost reținute de protestanți ca fiind necesare pentru mântuire și ca poruncite, în mod explicit, de către Iisus Hristos.

Scopul și caracterul lor[10] au fost interpretate într-un nou fel și modul lor de administrare a fost înțeles diferit. Această nouă teorie și practică [liturgică a protestantismului] s-a transformat într-o barieră fundamentală între cele două părți ale creștinătății apusene și a făcut ca reconcilierea [dintre ele] să fie imposibilă.

Alți protestanți, cum ar fi quakerii[11] sau Armata salvării[12], merg atât de departe în a denunța tradiția romano-catolică, încât au desființat toate Sacramentele, reducând închinarea creștină la rugăciuni cu voce tare sau rostite în tăcere.

Însă Răsăritul[13], de la început, nu a luat parte la această clasificare și reducere a numărului Tainelor [operate în romano-catolicism].

Se folosește [însă și la noi] numărul de 7 Sacramente, consacrat de către Biserica Catolică, dar sunt tratate ca Sacramente și Binecuvântarea apei la praznicul Epifaniei, luarea voturilor [monahale] de către un monah sau o monahie, sfințirea Bisericii, ungerea unui monarh și recunoașterea creștinilor ca frați, a acelora care vor să se unească printr-o unire sfântă[14].

Creștinii răsăriteni[15] continuă să practice cele ale Bisericii de la început, care privea [și privește] multele manifestări ale vieții sale liturgice ca fiind sacramentale[16].

În secolul al 17-lea, teologia ortodoxă a fost expusă repercusiunilor legate de controversa sacramentală apuseană. Totodată a fost o perioadă de declin a teologiei creștine răsăritene.

Jugul mahomedan a făcut ca pregătirea continuă a clerului să devină imposibilă în țările lor natale. De aceea mulți dintre [teologii ortodocși] s-au educat în țări catolice și protestante. Și de aceea au împrumutat ideile curente ale Apusului.

[Astfel] au acceptat termenul de „7 Sacramente” și totodată au copiat definiții din sistemul [teologic] romano-catolic, pe care le-au absorbit, în mod necritic, și le-au încorporat în manualele de teologie [ortodoxe].

Însă folosirea cuvântului Taină a protejat Ortodoxia de dorința acelor lideri de a imita Apusul îndeaproape și de a raționaliza, pe mai departe, întâlnirea divinului cu umanul.

Practica sacramentală a Răsăritului a rămas, de aceea, mult mai bogată și fără să se fi formalizat ca cea din Apus, și a reținut multe caracteristici care o leagă de viața și credința Bisericii de la început.


[1]Am tradus: Nicolas Zernov, Eastern Christendom. A Study of the Origin and Development of the Eastern Orthodox Church [Creștinătatea răsăriteană. Un studiu al originii și al evoluției Bisericii Ortodoxe Răsăritene], Pub. G. P. Putnam’s Sons, New York, 1961, p. 247-249. Despre autor a se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Zernov.

[2] Care te fac parte componentă, în mod mistic, a Trupului lui Hristos.

[4] Pentru detalii suplimentare, a se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. I), Teologie pentru azi, București, 2011, p. 139. Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/31/studii-de-teologie-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[6] Cuvântul „reformator” pentru Luther, Calvin, Zwingli etc. trebuie înțeles cu ghilimelele de rigoare. Pentru că ei nu au reformat Biserica Romano-Catolică, nu au readus-o „la origini”, nu au scăpat-o de erorile ei ci au jupuit-o și mai mult de asemănarea ei cu Biserica Ortodoxă.

[10] Al Sacramentelor în protestantism.

[13] Biserica Ortodoxă.

[14] Nota autorului: „Sacramentul frățietății este folosit numai în Biserica [Ortodoxă] Sârbă”. Zernov se referă la frăția de cruce, care avea loc între doi bărbați ortodocși, care erau legați printr-o mare prietenie, ce nu avea nimic de-a face cu relațiile homosexuale.

[15] Ortodocși.

[16] Adică slujbe liturgice care ne umplu de har, de sfințenie.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [1]

Între sfârșitul epocii medievale, spre jumătatea secolului al XVIII-lea și ceea ce istoria literară românească numește iluminism (în Transilvania) și, respectiv, perioada prepașoptistă și pașoptistă (în Moldova și Țara Românească), intervalul de timp este foarte scurt.

Iluminismul (ca să păstrăm denumirea încetățenită, într-o anumită măsură acceptabilă) și prepașoptismul au marcat reorientarea literelor și a culturii românești și apropierea de Occident.

În acest interstițiu temporal, în care s-a pregătit nașterea literaturii noastre preromantice și romantice (adică a pașoptiștilor și a lui Eminescu), Transilvania și-a luat revanșa față de secolele în care marii scriitori și creatorii de limbă română s-au numit: Varlaam, Dosoftei, Ureche, Costin, Năsturel, Cantemir, Greceanu, Antim Ivireanul, Neculce…

Școala Ardeleană are inițiativa de a prelua idealurile lingvistice și istorice ale lui Dosoftei, Miron Costin și Cantemir și a le purta mai departe.

Uneori va exagera, prin unii dintre reprezentanții săi, greco-catolici mai ales, datorită unei mult prea mari dorințe de a se apropia de Roma.

În Moldova și Țara Românească însă, după Dimitrie Cantemir și Brâncoveanu – ce reprezintă o culme a culturii și a literaturii românești de dinainte de occidentalizare/ modernizare – se instaurează domniile fanariote.

Acestea au întrerupt evoluția firească a literelor românești.

În aceste condiții, pentru câteva decenii, până la revoluția de la 1821, marile proiecte românești, cultural-științifice și literare, s-au elaborat în Transilvania. Pentru că în Moldova și Țara Românească, fanarioții n-au nici un gând de a investi în proiecte culturale românești ci dimpotrivă, pe acela de a înstrăina averile celor două țări, lăsând în urmă paragină spirituală.

Imperiul Otoman își manifesta astfel ultima și poate cea mai nefastă consecință a ingerințelor sale în teritoriile românești.

În Ardeal însă, se acutizează lupta de emancipare a românilor și, pe acest fond, se înregistrează o efervescență a activităților literare și științifice, urmărindu-se a se demonstra vechimea și unitatea națiunii, romanitatea și calitatea literară a limbii ei.

Pe noi ne interesează evenimentele literare, dintre care putem reține două pentru originalitatea lor și pentru vastitatea proiectului: Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu și, respectiv, Reporta din vis a lui Vasile Aaron.

Altfel, traduceri, prelucrări și compoziții literare pot fi mult mai multe, și în Transilvania, ca și în Țările Române.

Am precizat însă că suntem în căutare de opere în limba română, care să acopere golul dintre Neculce și Cantemir (avem în vedere și operele lui Cantemir din perioada exilului rusesc), pe de o parte, și epoca pașoptistă, pe de alta.

Despre Țiganiada (1800/ 1812) și despre ceea ce a înglobat ea din tradiția literară română veche am avut însă prilejul să discutăm, făcând obiectul unei alte cărți[1], având în vedere și proporțiile lucrării lui Budai-Deleanu.

De aceea nu ne vom mai opri acum asupra ei.

Se vorbește foarte mult despre Petru Maior, Gheorghe Șincai și Samuil Micu, în prezentarea Iluminismului românesc, și cu dreptate pentru a susține activitatea științifică (istoric-lingvistică) și teoretică a curentului[2].

Însă, pentru literatura română, dintre corifeii Școlii Ardelene, doar Budai-Deleanu și-a adus o contribuție cu adevărat semnificativă.

Mai rar pomeniți (sau menționați în trecere) – și pe nedrept, credem – sunt însă Ioan Barac[3] și Vasile Aaron[4], pe care un cercetător avizat îi consideră „singura sforțare notorie pe teren transilvan, de a asigura poeziei românești o existență de sine stătătoare”[5].

Cei doi își desfășoară activitatea literară „sub influența acelorași direcții literare”[6].

Majoritatea scrierilor lor, având o puternică amprentă religioasă și morală, constau în traduceri și prelucrări, a căror notă de originalitate nu a fost însă analizată până în prezent.

Istoria și critica literară nu le-a acordat încă, din păcate, destul interes, deși ar fi fost cazul.

Autorii sunt ortodocși și sunt amprentați de ideologia Școlii Ardelene (în sensul afirmării latinității limbii și a unității de neam). Este interesant de observat atitudinea lor de a se orienta spre valorificarea cărților populare (între care Halimaua și Arghir și Elena, traduse și prelucrate de Barac, sunt două titluri de rezonanță) și spre narațiunile cu subiect moral și religios, preluate din literatura clasică, renascentistă sau din cea romantică (Risipirea cea de pe urmă a Ierusalimului de Barac, Patimile și moartea a Domnului nostru Iisus Hristos, de Aaron, etc.).

Chiar direcția orientării lor poate califica această atitudine, în istoria noastră literară, drept preromantică.

Ne vom opri, după cum am precizat, asupra poemului original (intenționat a fi de proporții vaste și neterminat) Reporta din vis, al lui Vasile Aaron, asupra căruia s-a atras în câteva rânduri atenția, dar care nu a făcut subiectul unei analize amănunțite.

Reținem și aprecierea lui Mircea Popa:

„De o mare importanță nu numai în literatura lui Vasile Aaron, ci chiar în aceea a epocii, ni se pare poema filosofică Reporta din vis, care înscrie, după părerea noastră, o dată de seamă în lirismul românesc.

Înclinăm să afirmăm că, după Țiganiada lui Budai-Deleanu, Reporta din vis este a doua mare creație epică pe care literatura Școlii Ardelene o dă în efortul ei de a realiza marea epopee.

Mai puțin realizată compozițional decât Țiganiada, ea o depășește însă pe aceasta prin aderența sa la noile tendințe preromantice și romantice care își fac apariția la orizont. […]

Ideea esențială este aceea a deșertăciunii bogățiilor lumești și a necesității omului de a aspira spre perfecțiune…”[7].

În opinia lui Paul Cornea,

„înclinăm să credem că Reporta din vis e o operă de sfârșit de parcurs [în ultima parte a vieții autorului], elaborată în jurul anilor 1820-1822. Ea încununează cariera scriitorului, reprezentând punctul cel mai înalt pe care l-a atins. […]

Motive binecunoscute și frecvente în vechea noastră literatură (s. n.), cărora preromantismul le-a dat un nou destin: ruinele, fortuna labilis, atotputernicia morții etc. se suprapun, se contaminează și revin sub diverse ipostaze.

Uneori, ca în cazul disputei dintre Omenire și Lume (versurile 309-448) […] reeditează judecata dintre suflet și trup, atât de bogat atestată în literatura bizantină (Dioptra lui Filip Solitarul și Personificările lui Mihail Choniates[8]), în literaturile medievale și în literatura noastră veche.

E prin urmare de netăgăduit că în Reporta din vis există numeroase elemente alogene, veritabile locuri comune ale simbolisticii tradiționale, pe care Aaron le-a prelucrat, după toate probabilitățile, din mai multe izvoare”[9].

Poema lui Vasile Aaron are 4088 de versuri și a rămas, din păcate, neterminată.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012. Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/

[5] Mircea Popa, De la Iluminism la Pașoptism, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2004, p. 54. A se vedea, în deosebi, p. 54-81.

[6] D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Ed. Cartea Românească, București, p. 143.

[7] Mircea Popa, op. cit., p. 76.

[8] Asupra lui Cantemir a avut influență Dioptra lui Vitalie de Dubna și nu cea a lui Filip Solitarul, după cum a demonstrat Mihai Moraru. De asemenea, pe lângă Personificările lui Mihail Choniates, a circulat și prelucrarea Sfântului Grigorie Palama, intitulată Prosopopee, tipărită în PG 150.

[9] Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, adnotate și comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu și Petre Costinescu, Ed. Minerva, București, 1981, p. 14.

Vom utiliza această ediție, în care opera amintită a lui Vasile Aaron este reprodusă între p. 16-109.