Între sfârșitul epocii medievale, spre jumătatea secolului al XVIII-lea și ceea ce istoria literară românească numește iluminism (în Transilvania) și, respectiv, perioada prepașoptistă și pașoptistă (în Moldova și Țara Românească), intervalul de timp este foarte scurt.

Iluminismul (ca să păstrăm denumirea încetățenită, într-o anumită măsură acceptabilă) și prepașoptismul au marcat reorientarea literelor și a culturii românești și apropierea de Occident.

În acest interstițiu temporal, în care s-a pregătit nașterea literaturii noastre preromantice și romantice (adică a pașoptiștilor și a lui Eminescu), Transilvania și-a luat revanșa față de secolele în care marii scriitori și creatorii de limbă română s-au numit: Varlaam, Dosoftei, Ureche, Costin, Năsturel, Cantemir, Greceanu, Antim Ivireanul, Neculce…

Școala Ardeleană are inițiativa de a prelua idealurile lingvistice și istorice ale lui Dosoftei, Miron Costin și Cantemir și a le purta mai departe.

Uneori va exagera, prin unii dintre reprezentanții săi, greco-catolici mai ales, datorită unei mult prea mari dorințe de a se apropia de Roma.

În Moldova și Țara Românească însă, după Dimitrie Cantemir și Brâncoveanu – ce reprezintă o culme a culturii și a literaturii românești de dinainte de occidentalizare/ modernizare – se instaurează domniile fanariote.

Acestea au întrerupt evoluția firească a literelor românești.

În aceste condiții, pentru câteva decenii, până la revoluția de la 1821, marile proiecte românești, cultural-științifice și literare, s-au elaborat în Transilvania. Pentru că în Moldova și Țara Românească, fanarioții n-au nici un gând de a investi în proiecte culturale românești ci dimpotrivă, pe acela de a înstrăina averile celor două țări, lăsând în urmă paragină spirituală.

Imperiul Otoman își manifesta astfel ultima și poate cea mai nefastă consecință a ingerințelor sale în teritoriile românești.

În Ardeal însă, se acutizează lupta de emancipare a românilor și, pe acest fond, se înregistrează o efervescență a activităților literare și științifice, urmărindu-se a se demonstra vechimea și unitatea națiunii, romanitatea și calitatea literară a limbii ei.

Pe noi ne interesează evenimentele literare, dintre care putem reține două pentru originalitatea lor și pentru vastitatea proiectului: Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu și, respectiv, Reporta din vis a lui Vasile Aaron.

Altfel, traduceri, prelucrări și compoziții literare pot fi mult mai multe, și în Transilvania, ca și în Țările Române.

Am precizat însă că suntem în căutare de opere în limba română, care să acopere golul dintre Neculce și Cantemir (avem în vedere și operele lui Cantemir din perioada exilului rusesc), pe de o parte, și epoca pașoptistă, pe de alta.

Despre Țiganiada (1800/ 1812) și despre ceea ce a înglobat ea din tradiția literară română veche am avut însă prilejul să discutăm, făcând obiectul unei alte cărți[1], având în vedere și proporțiile lucrării lui Budai-Deleanu.

De aceea nu ne vom mai opri acum asupra ei.

Se vorbește foarte mult despre Petru Maior, Gheorghe Șincai și Samuil Micu, în prezentarea Iluminismului românesc, și cu dreptate pentru a susține activitatea științifică (istoric-lingvistică) și teoretică a curentului[2].

Însă, pentru literatura română, dintre corifeii Școlii Ardelene, doar Budai-Deleanu și-a adus o contribuție cu adevărat semnificativă.

Mai rar pomeniți (sau menționați în trecere) – și pe nedrept, credem – sunt însă Ioan Barac[3] și Vasile Aaron[4], pe care un cercetător avizat îi consideră „singura sforțare notorie pe teren transilvan, de a asigura poeziei românești o existență de sine stătătoare”[5].

Cei doi își desfășoară activitatea literară „sub influența acelorași direcții literare”[6].

Majoritatea scrierilor lor, având o puternică amprentă religioasă și morală, constau în traduceri și prelucrări, a căror notă de originalitate nu a fost însă analizată până în prezent.

Istoria și critica literară nu le-a acordat încă, din păcate, destul interes, deși ar fi fost cazul.

Autorii sunt ortodocși și sunt amprentați de ideologia Școlii Ardelene (în sensul afirmării latinității limbii și a unității de neam). Este interesant de observat atitudinea lor de a se orienta spre valorificarea cărților populare (între care Halimaua și Arghir și Elena, traduse și prelucrate de Barac, sunt două titluri de rezonanță) și spre narațiunile cu subiect moral și religios, preluate din literatura clasică, renascentistă sau din cea romantică (Risipirea cea de pe urmă a Ierusalimului de Barac, Patimile și moartea a Domnului nostru Iisus Hristos, de Aaron, etc.).

Chiar direcția orientării lor poate califica această atitudine, în istoria noastră literară, drept preromantică.

Ne vom opri, după cum am precizat, asupra poemului original (intenționat a fi de proporții vaste și neterminat) Reporta din vis, al lui Vasile Aaron, asupra căruia s-a atras în câteva rânduri atenția, dar care nu a făcut subiectul unei analize amănunțite.

Reținem și aprecierea lui Mircea Popa:

„De o mare importanță nu numai în literatura lui Vasile Aaron, ci chiar în aceea a epocii, ni se pare poema filosofică Reporta din vis, care înscrie, după părerea noastră, o dată de seamă în lirismul românesc.

Înclinăm să afirmăm că, după Țiganiada lui Budai-Deleanu, Reporta din vis este a doua mare creație epică pe care literatura Școlii Ardelene o dă în efortul ei de a realiza marea epopee.

Mai puțin realizată compozițional decât Țiganiada, ea o depășește însă pe aceasta prin aderența sa la noile tendințe preromantice și romantice care își fac apariția la orizont. […]

Ideea esențială este aceea a deșertăciunii bogățiilor lumești și a necesității omului de a aspira spre perfecțiune…”[7].

În opinia lui Paul Cornea,

„înclinăm să credem că Reporta din vis e o operă de sfârșit de parcurs [în ultima parte a vieții autorului], elaborată în jurul anilor 1820-1822. Ea încununează cariera scriitorului, reprezentând punctul cel mai înalt pe care l-a atins. […]

Motive binecunoscute și frecvente în vechea noastră literatură (s. n.), cărora preromantismul le-a dat un nou destin: ruinele, fortuna labilis, atotputernicia morții etc. se suprapun, se contaminează și revin sub diverse ipostaze.

Uneori, ca în cazul disputei dintre Omenire și Lume (versurile 309-448) […] reeditează judecata dintre suflet și trup, atât de bogat atestată în literatura bizantină (Dioptra lui Filip Solitarul și Personificările lui Mihail Choniates[8]), în literaturile medievale și în literatura noastră veche.

E prin urmare de netăgăduit că în Reporta din vis există numeroase elemente alogene, veritabile locuri comune ale simbolisticii tradiționale, pe care Aaron le-a prelucrat, după toate probabilitățile, din mai multe izvoare”[9].

Poema lui Vasile Aaron are 4088 de versuri și a rămas, din păcate, neterminată.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012. Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/

[5] Mircea Popa, De la Iluminism la Pașoptism, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2004, p. 54. A se vedea, în deosebi, p. 54-81.

[6] D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Ed. Cartea Românească, București, p. 143.

[7] Mircea Popa, op. cit., p. 76.

[8] Asupra lui Cantemir a avut influență Dioptra lui Vitalie de Dubna și nu cea a lui Filip Solitarul, după cum a demonstrat Mihai Moraru. De asemenea, pe lângă Personificările lui Mihail Choniates, a circulat și prelucrarea Sfântului Grigorie Palama, intitulată Prosopopee, tipărită în PG 150.

[9] Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, adnotate și comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu și Petre Costinescu, Ed. Minerva, București, 1981, p. 14.

Vom utiliza această ediție, în care opera amintită a lui Vasile Aaron este reprodusă între p. 16-109.

Did you like this? Share it: