Sacramentele[1] sunt acțiuni liturgice corporative[2] prin care creștinii invocă binecuvântările dumnezeiești peste anumite obiecte materiale, ca pâinea, vinul, apa și uleiul sau peste oamenii care se căsătoresc sau peste alții puși deoparte, [pregătiți] pentru anumite slujiri speciale [în Biserică].

Creștinii răsăriteni numesc Sacramentele Taine și le interpretează ca mișcări duble între Dumnezeu și om.

Cuvântul Taină subliniază latura dumnezeiască, care transformă și curățește.

Învățătura și practica Răsăritului, deși distinctă de cea a Apusului, nu s-a opus nicidecum acesteia.

[Însă] creștinătatea apuseană definește și clasifică Sacramentele mult mai precis și în mai multe detalii decât Biserica Răsăriteană.

Primii creștini le primeau ca pe daruri, pentru că Biserica a fost umplută cu puterea și autoritatea de a revărsa darul sacramental peste membrii săi, dar numărul Sacramentelor a rămas nedefinit/ neprecizat.

Procesul de diferențiere a început în Apus. În secolul al 13-lea, scolasticii/ teologii universitari apuseni au selectat șapte Sacramente [și au afirmat că doar acelea] au fost instituite de către Hristos Însuși.

Au fixat forma, materia și scopul pentru fiecare în parte și acestea șapte au fost ridicate deasupra celorlalte acțiuni/ slujiri sacramentale.

Răsăritul nu a participat la această [reducție], fapt pentru care a evitat să facă o astfel de clasificare scolastică artificială, care se străduiește să găsească materia proprie și forma, în Sfintele Scripturi, pentru toate cele 7 Sacramente.

Spre exemplu, predarea potirului, de către episcop, preotului, a fost considerată ca „materie” a Hirotoniei, deși, în realitate, acesta este un obicei târziu/ recent al Apusului, necunoscut în Biserica primară.

Reacțiile împotriva acestui formalism excesiv au apărut imediat.

În secolul al 14-lea, Wycliffe (mort în 1384)[3] a contestat doctrina sacramentală formulată[4]. Protestul său a fost continuat de Jan Hus (mort în 1415)[5] și de adepții săi din Boemia.

Reformatorii[6] secolului al 16-lea, Martin Luther (mort în 1546)[7], Jean Calvin (mort în 1564)[8] și Ulrich Zwingli (mort în 1531)[9], s-au opus cu putere învățăturii romano-catolice și și-au elaborat ei înșiși sisteme [liturgice], dincolo de liniile schițate anterior de teologii latini și care au fost duse, de învățătura scolastică, la concluziile lor logice.

Numai două Sacramente din șapte, Botezul și Sfânta Împărtășanie, au fost reținute de protestanți ca fiind necesare pentru mântuire și ca poruncite, în mod explicit, de către Iisus Hristos.

Scopul și caracterul lor[10] au fost interpretate într-un nou fel și modul lor de administrare a fost înțeles diferit. Această nouă teorie și practică [liturgică a protestantismului] s-a transformat într-o barieră fundamentală între cele două părți ale creștinătății apusene și a făcut ca reconcilierea [dintre ele] să fie imposibilă.

Alți protestanți, cum ar fi quakerii[11] sau Armata salvării[12], merg atât de departe în a denunța tradiția romano-catolică, încât au desființat toate Sacramentele, reducând închinarea creștină la rugăciuni cu voce tare sau rostite în tăcere.

Însă Răsăritul[13], de la început, nu a luat parte la această clasificare și reducere a numărului Tainelor [operate în romano-catolicism].

Se folosește [însă și la noi] numărul de 7 Sacramente, consacrat de către Biserica Catolică, dar sunt tratate ca Sacramente și Binecuvântarea apei la praznicul Epifaniei, luarea voturilor [monahale] de către un monah sau o monahie, sfințirea Bisericii, ungerea unui monarh și recunoașterea creștinilor ca frați, a acelora care vor să se unească printr-o unire sfântă[14].

Creștinii răsăriteni[15] continuă să practice cele ale Bisericii de la început, care privea [și privește] multele manifestări ale vieții sale liturgice ca fiind sacramentale[16].

În secolul al 17-lea, teologia ortodoxă a fost expusă repercusiunilor legate de controversa sacramentală apuseană. Totodată a fost o perioadă de declin a teologiei creștine răsăritene.

Jugul mahomedan a făcut ca pregătirea continuă a clerului să devină imposibilă în țările lor natale. De aceea mulți dintre [teologii ortodocși] s-au educat în țări catolice și protestante. Și de aceea au împrumutat ideile curente ale Apusului.

[Astfel] au acceptat termenul de „7 Sacramente” și totodată au copiat definiții din sistemul [teologic] romano-catolic, pe care le-au absorbit, în mod necritic, și le-au încorporat în manualele de teologie [ortodoxe].

Însă folosirea cuvântului Taină a protejat Ortodoxia de dorința acelor lideri de a imita Apusul îndeaproape și de a raționaliza, pe mai departe, întâlnirea divinului cu umanul.

Practica sacramentală a Răsăritului a rămas, de aceea, mult mai bogată și fără să se fi formalizat ca cea din Apus, și a reținut multe caracteristici care o leagă de viața și credința Bisericii de la început.


[1]Am tradus: Nicolas Zernov, Eastern Christendom. A Study of the Origin and Development of the Eastern Orthodox Church [Creștinătatea răsăriteană. Un studiu al originii și al evoluției Bisericii Ortodoxe Răsăritene], Pub. G. P. Putnam’s Sons, New York, 1961, p. 247-249. Despre autor a se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Zernov.

[2] Care te fac parte componentă, în mod mistic, a Trupului lui Hristos.

[4] Pentru detalii suplimentare, a se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. I), Teologie pentru azi, București, 2011, p. 139. Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/31/studii-de-teologie-dogmatica-ortodoxa-vol-1/.

[6] Cuvântul „reformator” pentru Luther, Calvin, Zwingli etc. trebuie înțeles cu ghilimelele de rigoare. Pentru că ei nu au reformat Biserica Romano-Catolică, nu au readus-o „la origini”, nu au scăpat-o de erorile ei ci au jupuit-o și mai mult de asemănarea ei cu Biserica Ortodoxă.

[10] Al Sacramentelor în protestantism.

[13] Biserica Ortodoxă.

[14] Nota autorului: „Sacramentul frățietății este folosit numai în Biserica [Ortodoxă] Sârbă”. Zernov se referă la frăția de cruce, care avea loc între doi bărbați ortodocși, care erau legați printr-o mare prietenie, ce nu avea nimic de-a face cu relațiile homosexuale.

[15] Ortodocși.

[16] Adică slujbe liturgice care ne umplu de har, de sfințenie.

Did you like this? Share it: