Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [2]

În cuvântul către cititori, autorul amintește Cronica lui Miron Costin și Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, în apologia sa despre latinitatea limbii române.

Vom vedea că a apelat și la Viiața lumii a lui Costin, precum și la Divanul lui Cantemir, care i-au procurat o încetățenire literară românească a binecunoscutelor teme legate de deșertăciune.

Argumentația sa urmează pe acest traseu: „mulți sunt carii socotesc limba noastră așa a fi de sacă, cât într-însa nice o carte frumoasă, învățată și cu dulceață ca într-alte limbi nu s-ar putea da”[1].

Dar „limba românească e cea mai adevărată soră a limbei italienești”, limbă în care s-au scris „cele mai dulci verșuri și mai desfătătoare”[2].

Prin urmare, și în limba română se pot scrie opere mari și de valoare.

Aceeași convingere o afirmase atât Miron Costin, cât și Budai-Deleanu. Iar Dosoftei, versificând Psaltirea, nu îi auxiliază o justificare în acest sens, dar e neîndoielnic că trebuie să o fi avut în minte.

Poemul său epic, ne spune Vasile Aaron, uzează de „niște închipuiri poeticești (fictiones poeticae)”[3], dar substanța sa e constituită din „învățătură moralicească” și „adevăruri din fire curgătoare, a căruia [a căreia] legi sunt vecinice”[4].

Deși în textul poemului propriu-zis nu există delimitări pe fragmente, se pot totuși deosebi episoade diferite.

Menționăm că singura delimitare operată de autor împarte epopeea în două capitole, dintre care primul are 3552 de versuri, iar al doilea numai 536, urmarea lor fiind probabil întreruptă de moartea autorului.

În ceea ce am putea considera un fel de prolog al întregii desfășurări viitoare, V. Aaron introduce în scenă locul și personajul principal al versurilor sale, care narează la persoana I un vis extraordinar, pe care îl dorește notat în scris, pentru a nu-l uita.

Peisajul, tipic romantic, este astfel prezentat încât seamănă cu niște indicații regizorale amintindu-ne de cele ale lui Eminescu de la începutul poemului dramatic Andrei Mureșanu.

Personajul narator, aflat la vânătoare, se trezește dintr-un vis și ne indică spațiul în care se află:

În Dachia sunt acum și eu,
Precum au voit bunul Dumnezeu,
Aproape de locul unde fu zidită
Sarmizeghetuza, cetatea vestită.

Zidurile rupte încă o arată
Că au fost cu totul mărită odată,
Iar acum vatra abia să cunoaște.
O, cum să topește tot orice să naște!

Petrii răsturnate, ziduri ciungărite,
Monumenturi scrise de vremi prăvălite,
Pivniți în pământ urșilor cășcioare –
Trist, trist strălucește și înaltul soare!…

Toată starea ei e asemănată
Cu cetatea Troia, cea prin greci stricată.

Însă lângă dânsa, puțintel departe
Se află dumbravă minunată foarte.
Ce râuri curate, din peatră ieșite,
Curg în toate părți prin ea împărțite!

Ce aură bună și desfătătoare!
V[i]ersul paserilor celor zburătoare
Covârșește tot gândul omenesc,
Cu care și alte multe să unesc.

Motivul ruinelor își va afla în curând poeții: Cârlova, Alexandrescu, Heliade, Bolintineanu și alții.

De asemenea, antiteza dintre ruine și natura edenică – adică dintre fulguranța măririi omenești și persistența ritmurilor naturale – este realizată în anticiparea lui Eminescu și a vastului său poem, Memento mori.

Numai că la Eminescu este mult mai extinsă această antiteză, iar Dacia nu are parte de o ipostaziere…în ruine.

Și tot în avanpremiera lui Eminescu, dar a unui alt poem (În vremi de mult trecute sau, cum l-a numit Călinescu: Povestea magului călător în stele)[5], apare ideea personajului inițiator al tânărului, a bătrânului enigmatic și înțelept:

Văzui de departe că un bătrân vine/ Cu barba căruntă, cu albe veșminte,/ La căutătură blând, și la cuvinte.

Acesta va deveni însoțitorul tânărului vânător, în visul său inițiatic, cel care îi va deschide ochii pentru a cunoaște adevărata semnificație a vieții.

Prezența lui are rostul: Să-ți fac cunoscute lucruri minunate/ Și pănă acum nemaiarătate,/ Care să le spui altora, pe rând [pe fiecare, în ordine]/ Nici adăogând, nici ceva lăsând.

Acesta îi dă tânărului un nume: „Reporta din vis” numele să-ți fie.

Numele real al tânărului, de la botez dat, nu este amintit în poem, pentru că el trebuie să devină aici un simbol într-o narațiune alegorică.

Tânărul Reporta din vis seamănă cu un personaj din basm sau din cărțile populare.

Viața sa e fericită și cu totul lipsită de griji. Are:

Căsi foarte frumoase, palaturi înalte/ În care persone multe pot să salte./ Privind pe fereastră, privești la grădină/ Cu deosăbite feliuri de pomi plină,/ Cărări crucișate tot în sfoară trase,/ Straturi pintră iale stau de flori frumoase,/ Râuri ca cristalul curg cu măiestrie,/ De la munți aduse, precum lumea știe, etc.

Are prieteni, e învățat, în palaturile sale se dau ospețe la care lăutarii cântă mai frumos decât Orfeu.

Condiția sa e similiară celei a lui Ioasaf, din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, o carte de largă circulație la noi.

Desigur, spațiul este altul – descrierile au o culoare locală, deși este evidentă și inspirația din cărți populare – și lipsește amănuntul izolării depline într-o insulă.

Însă viața personajului de față se desfășoară în aceeași ignoranță față de întrebările fundamentale existențiale și față de problemele grave ale vieții.

El însuși recunoaște că: Mi se pare că moartea nu vine /…/ Eu poci să trăiesc o viață lungă/ Și la bătrâneță moartea să m-ajungă./ Acum, fiind tinăr, nu gândesc la moarte.

De aici înainte începe pedagogia bătrânului și, odată cu ea, desfășurarea de motive subsumabile temei deșertăciunii.

În versurile care urmează, citim o nouă dezvoltare a motivelor similare din psalmii versificați ai lui Dosoftei, din poemul lui Costin și din Divanul lui Cantemir.

Recunoaștem foarte repede refrenele fugit tempus și vanitas vanitatum:

Cornul sumeției tale fraget iaste.
Să mă crezi, că nici vei prinde de veste
Când puțintel vânt, aură mișcată,
Îl va răsturna; ești gata îndată.

Cornul sumeției, rouă pe scăieți;
Din ea să iai pilda vie și să-nveți:
Roaua noaptea cade și pe iarbă pică,
Soarele răsare și cât să redică

O soarbe, o uscă și nimic o face.
Gânduri tinerești cu totul stângace!

/…/

Toate câte vezi sunt deșertăciune,
Toate prav, cenușă, toate stricăciune.
Să le iau pe rând, privește la mine,
Vei afla că-n lume nu e nici un bine.

Vârsta și frumseța tinerească trece
Ca floarea bătută de o vreme rece.

Este evocată, de fapt, o retorică biblică extinsă, care se află expusă în Psalmi, la Iov, în Eccleziast, în Pilde și în alte cărți ale canonului vechitestamentar.

Așa cum am arătat și cu alte ocazii, aceste cugetări despre condiția umană, despre moarte, lume și univers, se află reproduse, sub nenumărate forme literare, la Neagoe Basarab, Dosoftei, Costin, Cantemir, în literatura populară.

Ele nu vor cădea în uitare odată cu romantismul, ci doar se vor metamorfoza stilistic, fiind actualizate de prepașoptiști și pașoptiști și apoi de Eminescu.

Reamintim versurile din Ps. 89 al lui Dosoftei, unde viața omului este:

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare.

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă.

Cantemir glosează:

„Lumea dară ca o grădină, într-însa oamenii ca niște flori, precum mărturisește [Prorocul]: „Izrail va răzsări ca crinul” (Osie gv. 14, sh. 6), „Toată carnea fân și toată slava ei ca floarea câmpului” (Isaiia gv. 40, sh. 7, 8). […]

Lumii dară singur omul urmadză, pentru că dzice: „Omul, ca iarba dzilele lui” (Psalm 102, sh. 15). […] După aceasta, într-această lume, deșertarea urmeadză, că iarăși acesta zice: „Deșertarea deșertărilor și toate deșerte” ([Eccl.] gl. 1, sh. 1)”[6].

---