Predică despre slujire [4 septembrie 2013]

Judecatorul nostru, 2

Iubiții mei,

astăzi împlinesc 8 ani de când am fost hirotonit diacon.

Diaconia fiind prima treaptă a Preoției.

Peste 13 zile, pe 17 septembrie 2005, am fost hirotonit preot.

Așa că am fost diacon numai două săptămâni…Însă diaconia/ slujirea am înțeles-o tot mai profund pe fiecare zi de preoție.

Pentru că preoția este slujire zilnică, constantă, continuă a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Slujire nu doar în sensul de slujbă (că asta ar fi ușor, am fi diaconi și preoți numai la Biserică) ci de închinare a întregii noastre vieți în folosul lui Dumnezeu și al oamenilor.

Pentru că preoția nu se termină niciodată, ea nu are vacanță ci e o continuă mijlocire către Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu are nevoie de oameni prin care să lucreze mântuirea oamenilor. A tuturor oamenilor.

Are nevoie de glasuri și de mâini iubitoare și de suflete care ard de grijă pentru toți.

Și pe fiecare zi am observat că ceea ce nu facem pentru toți, în folosul tuturora, e o pierdere.

O pierdere de timp. Un minus în preoția noastră. Pentru că ne gândim doar la noi…și nu la vocația noastră.

Pentru că orice slujbă pe care o facem trebuie să includă pe toată lumea, grija pentru întreaga umanitate.

La fel orice carte scrisă și orice cuvânt rostit trebuie să includă grija pentru toți. Grija pentru toți și pentru diverse probleme.

Nu doar probleme trecute și prezente…ci și de viitor.

Dar pentru a sluji lui Dumnezeu în folosul oamenilor trebuie să fim mânați de Dumnezeu/ orientați de El/ învățați de El.

Învățare care vine în urma familiarizării cu Dumnezeu.

Pentru că primul lucru pe care Dumnezeu ni-l luminează în preoția noastră e tocmai acesta: a îndrăzni la mila Lui pentru noi și pentru întreg poporul Bisericii Sale.

A ne ruga cu îndrăzneală, cu îndrăzneală de fii, de fii iubitori față de El.

Și familiarizarea cu El vine din continua slujire a Sfintelor Taine, a împărtășirii continue, a harului care coboară neîntrerupt în noi și sfințește toate și pe toți.

De aceea, în mod constant, am învățat iubirea Lui față de oameni, mila Lui față de noi, grija Lui pentru detalii, bunătatea Lui fără margini.

Am învățat cum trebuie să mă comport față de cei pentru care mă rog, față de cei pe care îi spovedesc, față de cei pentru care sufăr.

Și dacă nu-mi doresc să am duhovnici orbi, care să nu vadă omul și să nu aibă grijă de el, am încercat să nu fiu cel care nu-mi place să fiu.

Pentru că Dumnezeul nostru e delicat, e iubitor, e profund, e înțelegător, e blând, e îndelung-răbdător cu oamenii iar preotul trebuie să aibă inimă de mamă, să fie maternal și paternal, în același timp, cu cei credincioși.

Așa că slujirea lui Dumnezeu e pe măsura a ceea ce ne învață Dumnezeu să facem.

Slujirea Lui vine din iluminare dumnezeiască, dintr-o profundă și atentă înțelegere a vieții oamenilor.

Și cine e actual, cine înțelege la modul prezent viața oamenilor și ceea ce trebuie să facă pentru oameni…e plin de luminarea lui Dumnezeu.

Pentru că mai întâi de toate, cei credincioși au nevoie de certitudini din partea noastră.

Vor să știe că Dumnezeu e viu, că El lucrează în viața noastră și modul în care ei trebuie să se împace cu El și să-I placă Lui.

Adică credincioșii Bisericii vor lucruri practice, pline de pragmatism teologic și duhovnicesc, pentru că vor să aibă o relație vie, reală cu Dumnezeu, care să îi schimbe continuu.

De aceea munca primă a slujirii e aceea de a ne arăta sufletul, adâncul nostru, în slujba și în predica noastră.

Slujirea noastră trebuie să ne facă transparenți pentru toți.

Adică oamenii să știe că vorba și viața noastră sunt una, că noi vrem lucruri clare și de aceea întreținem și zidim Biserici, facem instituții diverse, facem tot felul de întruniri teologice: pentru că vrem ca viața cu Dumnezeu să fie tot mai largă, tot mai răspândită, tot mai bine înțeleasă.

Dar toate lucrurile pe care le facem au sens și sunt înțelese profund de către toți, dacă mai înainte de a zidi orice lucru material…ne zidim duhovnicește. Ne zidim ca pietre vii în Hristos. Ne zidim întru harul Treimii.

Fără ca noi să fim o comuniune de iubire și de slujire…Biserica, ca locaș, nu reprezintă decât o unitate de cult…dar nu o comunitate vie.

De aceea Biserica reală, profundă, se face în oameni și nu în afara lor!

Biserica reală e Biserica ce răspunde în cor, care se zbate la unison, care are frământări comunitare.

Și acea Biserică, fără doar și poate, e slujită și hrănită zilnic de o ierarhie vie, plină de viața lui Dumnezeu.

De o ierarhie care este exemplu transparent de viață sfântă, de jertfire de sine, de frumusețe duhovnicească.

Însă pentru a putea sluji și pentru a putea vorbi oamenilor, trebuie să fii mereu rugăciune, mereu vorbire, mereu căutare de sensuri.

În cei 8 ani de preoție am înțeles, în mod continuu acest lucru: că slujirea mea preoțească nu se termină nicio clipă, că mereu sunt în rugăciune și în căutare de înțelegeri pentru cei care, azi, mâine, peste 2 sau 10 ani, vor să știe un lucru sau altul.

Pentru că slujirea nu e doar alinare, nu e doar iertare, ci și iluminare a oamenilor.

Oamenii au nevoie să știe, să cunoască despre revelația dumnezeiască, despre istoria Bisericii, despre cum arată Sfinții și teologii ei.

Pentru asta trebuie să te consumi non-stop ca să faci slujbe, ca să te rogi, ca să fii alături de oameni dar și să studiezi.

Să studiezi pentru ei, pentru cei care te caută și te întreabă…iar odată ce studiezi și scrii la modul serios, îi ajuți și pe cei din viitor, care se vor bucura de roadele muncii tale de cercetare.

Așa că slujirea noastră preoțească include grija pentru întreaga lume, pentru toți oamenii, fie ei din trecut, din prezent și din viitor.

Pentru că slujirea lui Hristos Dumnezeu, de la Care noi am primit preoția, este una universală și continuă, pentru că El dorește mântuirea tuturor.

De aceea noi con-slujim cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează prin noi toate cele ale Preoției dumnezeiești, pentru că El dorește ca noi să-i aducem pe toți la comuniunea cu Sine.

Însă noi slujim cu Dumnezeu nu ca niște „instrumente”, de care El se folosește la modul impersonal ci ca niște parteneri de slujire.

Bineînțeles, noi suntem niște parteneri ai Săi cu multe slăbiciuni, cu multe căderi…El face aproape totul în slujbele noastre…dar ne cere și nouă grijă multă și atenție și delicatețe, pentru ca oamenii să nu se smintească, să nu fugă de El ci să se apropie tot mai mult de El.

El ne cere să botezăm după rânduiala liturgică…și tot El trimite harul și săvârșește toate cele de taină ale renașterii noastre duhovnicești.

El mirunge. El iartă. Cu El ne împărtășim. El ne hirotonește. El ne cunună. El ne dezleagă de păcate. El ne sfințește.

Însă noi, ca niște robi netrebnici, trebuie să fim ascultători Lui întru toate și să ne curățim pe noi înșine mereu, pentru a înțelege cum trebuie să slujim, cu ce inimă, cu ce perspectivă asupra vieții și asupra veșniciei.

Pentru toată această perspectivă sfântă asupra vieții bisericești și asupra veșniciei, Îi mulțumesc astăzi Prea Sfintei Treimi pentru tot ceea ce a făcut în viața mea preoțească.

Și mă rog Dumnezeului nostru treimic, ca și de aici încolo, tot la fel de delicat, de profund, de frumos, să mă învețe intimitatea cu Sine, pentru ca să mă apropii și mai mult de El și El de mine, în adâncurile mele, ca de acolo să pot vorbi și să pot sluji oamenilor.

Vă mulțumesc și dumneavoastră pentru sprijin și pentru rugăciuni. Pentru iubire și pentru atenție.

Căci toate se fac cu atenție, cu dăruire, cu responsabilitate.

Toată binecuvântarea din partea mea și de la Domnul mare și multă bucurie duhovnicească! Amin.

Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [3]

Revenind la versurile lui Vasile Aaron, aflăm că moartea e în lume peste toți mai mare,/ Nice o știință de preteșug are./ La bătrâni vedem că cumplită vine,/ Însă de cei tineri au iaste-i rușine?/ Pre toți într-un chip soarbe tirănește/ Și la locul său [de veci] îi povățuiește.

Mai înainte, ne amintim că Miron Costin scrisese aceste versuri:

Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are.

În ceea ce privește expresia plastică a morții care soarbe (Pre toți într-un chip soarbe tirănește), am atras atenția asupra utilizării ei frecvente de către Dosoftei, de unde a intrat în conștiința poetică a celor moderni[1].

Vasile Aaron va spune și puțin mai departe: Unde sunt acuma? I-au sorbit pământul,/ Nemiloasa moarte răpindu-i ca vântul.

Demonstrația se face prin apelul la nume sonore din Sfânta Scriptură (Precum ne arată drept Sfânta Scriptură):

Absalon frumosul pieri spânzurat,
Plata sumeției pe drept ș-au luat.
Samson pătimașul, vestit de tărie,
Căzu prin a unei muieri mișelie; /…/

Craiul Salamon, plin de-nțelepciune,
Încă fără veste în mormânt să pune.
Ce n-ar fi dat craiul David să trăiască
Și grozava moarte să o ocolească?

Ce n-ar fi făcut fiara cea cumplită,
Navohodonosor în Scripturi numită,
Numai ca să scape de secera morții
Care-i veni după rânduiala sorții?

Periplul istoric, obișnuit pentru motivul ubi sunt?, continuă cu enumerarea împăraților romani și a altora, precum Țir/ Cirus, rememorare pe care am văzut-o desfășurată atât la Miron Costin, cât și la Cantemir. Scopul era același: de a dovedi că moartea nu iartă pe nimeni.

O evocare similară făcuse și Budai-Deleanu, în Cântul al IX-lea din Țiganiada.

Ca și Miron Costin, Aaron dezvoltă toate aceste motive ale deșertăciunii episodic.

Astfel, după moartea atotputernică (Eminescu o va reprezenta prin sintagma geniul morții (Scrisoarea I)) urmează motivul norocului nestatornic/ fortuna labilis sau al instabilității vieții:

Averile tale sunt putrezitoare
Și ori de ce foc lesne arzătoare.
De molii să mâncă, de furi să răpesc,
Precum fără număr pilde dovedesc.

Pătimașul Jov câte n-au avut?
Și în scurtă vreme toate le-au perdut. /…/
Din câte avu în trecuta vreme
Întru o minută de ceas căzut geme.

/…/

Norocos fu Cres, a lidilor crai,
Și să socotea cum că a lui trai
E mai fericit decât lumea toată,
Iar ticăloșia de el sta legată.

Nici prinde de veste, de craiul Țir prins
Și legat pe foc, să arză, întins. /…/
Acuma Cres vede că zisul noroc
Cu statornicie nu stă într-un loc.

Pe cine îl are, lesne-l părăsește,
Cu pași îndoiți la altul grăbește /…/
Se gioacă cu noi precum lui îi place,
Cunoscut fiind că n-avem ce-i face!

/…/

Potopul supt Noe când să întâmplă,
Atunci toată lumea beu și mâncă,
Toți să abătusă de la Dumnezeu,
Umbla fieșcare pe drumul cel rău,

Lepădase frica Celui Preaputernic,
Nu găseai, afară de Noe, vreun smernic.
Nice prind de veste, le veni peirea,
Căci că admosfera își schimbasă firea.

Să sloboade ploaie nemaipomenită,
Să redică apă cu totul cumplită,
Pănă să îneacă om și dobitoc,
Nefiind uscat pe lume vreun loc.

Averile tale au nu pot să piaie
Și cu întâmplare sfârșitul să-și iaie?
Pe-a cui samă trupul cu mâncări îngrași,
Cui gândești grăsimea trupului să lași?

După modele mai vechi din literatura bizantină și după cel al Divanului cantemirean, Aaron introduce în continuare în poem un dialog între Omenire și Lume.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 45-47.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Istorie 4. 17

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

21. Sinodul de la Iași, din 1642

La începutul lunii septembrie, delegația grecească ajunge la Iași și pe 6 septembrie și delegația rutenilor[1].

Din partea Patriarhiei ecumenice a participat fostul arhiepiscop de Niceea, Porfirie, și Meletie Sirigos/ Sirigul, dascăl și predicator al Marii Biserici din Constantinopol[2].

Din partea Mitropoliei Kievului au fost 3 participanți: Isaia Trofimovici Kozlovski, profesor de filosofie, primul rector al Academiei movilene și egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Kiev, Iosif Kononvici Gorbațki, egumen al Mănăstirii Teofania din Kiev și care va ajunge episcop de Mstislav și Ignatie Oxenovici Starușici, predicator al catedralei Sfânta Sofia din Kiev[3]. Unii cercetători au afirmat că a participat și Sfântul Petru Movilă la sinod[4], lucru pe care Părintele Bodogae îl neagă, cf. n. 1, p. 133.

Nu a participat niciun ierarh din Țara Românească, pentru că domnul Țării Românești era în conflict cu cel al Moldovei[5].

Din partea Moldovei au participat Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, PS Evloghie de Roman, PS Anastasie de Rădăuți, PS Gheorghe de Huși și Ieromonahul Sofronie Pociațki, egumenul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași și rectorul colegiului lui Vasile Lupu din Iași[6].

Ședințele sinodului au fost secrete însă au participat și alți reprezentanți la discuții, așa că există și mărturii altele decât ale sinodalilor[7].

Sinodul a durat aproximativ 43 de zile. Între 6 septembrie și 27 octombrie 1642[8]. Și discuțiile s-au purtat în limba latină, pe care o cunoșteau „mai toți participanții”[9].

Mărturisirea ortodoxă a Sfântului Petru Movilă, trimisă sinodului spre cercetare, a fost scrisă tot în limba latină[10].

Mărturisirea Sfântului Petru Movilă a fost amendată de sinod în două puncte: epicleza și purgatoriul[11].

S-a optat pentru răspunsul delegației grecești: prefacerea Cinstitelor Daruri are loc la chemarea harului Duhului Sfânt peste ele iar foc curățitor/ purgatoriu nu există ci milosteniile și slujbele celor vii îi ajută pe cei adormiți[12].

Începând cu ziua de 15 septembrie 1642, Meletie Sirigul începe să traducă, în limba greacă vulgară, Mărturisirea Sfântului Petru Movilă[13]. A terminat traducerea întregului text pe 27 octombrie 1642 și pe 30 octombrie 1642 i-a trimis traducerea Patriarhului ecumenic, Partenie I, spre aprobare[14].

Pe 11 martie 1643, Partenie I îi trimitea Sfântului Petru Movilă Mărturisirea sa în forma aprobată[15].  Ea era semnată și de PFP Ioanichie al Alexandriei, PFP Macarie al Antiohiei și PFP Paisie al Ierusalimului[16].

Iar Mărturisirea îndreptată a Sfântului Petru Movilă va fi tipărită în Olanda, în 1667, prin grija lui Panaiot Nikussios, dragoman al Porții[17]. Prefața ediției tipărite în Olanda a fost scrisă de PFP Nectarie al Ierusalimului în 1662[18].

Un exemplar greco-latin al cărții a fost trimis și regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și el se păstrează în Biblioteca Națională din Paris, sub numărul de inventar 1265[19].

Ediții greco-latine, românești, rusești, germane, olandeze, englezești, sârbești, maghiare ale cărții sunt amintite în n. 2-4 ale p. 139.

*

22. Jurnalul inedit al lui Vasile Alecsandri

A fost publicat de C. D. Papastate în 1947[20]. Și e în limba franceză. Ediția de față e una bilingvă: francezo-română.

Însemnările încep în ziua de 7/19 iunie 1846, când Alecsandri pleacă din Iași spre Roman[21]. Trece prin Bacău[22] și se îndreaptă spre Galați[23]. Își așteaptă cinci ore pașaportul, pe care îl uitase la cucoana Zulnia[24]. Și împreună cu Alexandru Cuza (pe atunci colonel, viitor domn al Principatelor[25]) și Vârnav (Liteanu, fostul soț al Elenei Negri[26]) face o plimbare cu vaporul pe Dunăre[27].  Discută două ore cu prințesa Mavrogheni și cu fiica ei[28].

După un paragraf lipsă, Alecsandri ne spune că pe 19 august 1846 a plecat din Constantinopol „cu vaporul englez Montrosa”[29]. A sosit la Smirna pe 20 august, noaptea și a locuit în hotelul Mille. Apoi ajunge în Veneția în luna septembrie a anului 1846[30].

Ninița sau Elena Negri, iubita lui Alecsandri, ajunge la Triest pe 5 septembrie 1846, la ora două după amiază[31]. Se cazează la hotelul du Prince Metternich, unde era cazat și Alecsandri[32]. Aflând că a venit, poetul se duce în camera ei „și o strâng la piept cu toată înflăcărarea unui amor exaltat de două luni îndelungate de absență. În acest răstimp amândoi am făcut mai multe sute de leghe ca să ne întâlnim unul cu altul”[33].

Însă Elena Negri, iubita cu care Alecsandri se întâlnea clandestin, era „obosită și suferindă”[34]. Aici, la Triest, se plimbă pentru prima dată împreună în trăsură[35]. Mănâncă la vila Murat[36].

Pe 8 septembrie 1846, îmbarcați pe vapor la 6 dimineața, călătoresc spre Veneția „pe o vreme minunată”[37].

Se plimbă cu gondola[38]. Și au locuit într-un apartament cu 3 camere, la Veneția, între 11 septembrie 1846 și 8 martie 1847[39].

Aventura lor italiană a decurs „fără piedici, fără griji; absorbiți cu totul de fericirea noastră și de nebuniile noastre copilărești”[40].

Mănâncă portocalele cumpărate pentru a face dulceață[41]. Lista de cumpărături din p. 187, cumpărate din piața San Marc din Veneția[42].

„Un cuvânt și-o sărutare, [acesta] este temeiul conversației noastre”[43].

Gondolierul le prezintă palatele Veneției[44]. Cafea și pipă turcească[45]. Și îl citează pe Byron cu zisa: „credința înalță pe om la cer, amorul coboară cerul în om”[46].

În zi de duminică, lume multă și…se cânta muzică militară în piața San Marc[47]. Se foloseau lămpi de gaz în Veneția pentru iluminatul public pe timp de noapte[48].

La Lido au văzut mormintele evreilor și s-au plimbat pe plajă, pe nisipul Adriaticii[49].

Până la urmă fac și dulceață de portocale[50]. Cumpără un scaun venețian pentru Elena, pe 11 noiembrie 1846[51]. Vântul de iarnă[52]. Și părăsesc Veneția în luna noiembrie a anului 1846[53], deși anterior vorbise de luna martie a anului 1847.

Au aflat unde a locuit Byron în Veneția[54].

Pe 12 noiembrie 1846 călătoreau către Triest cu un vaporaș[55]. De la Cilly călătoresc cu trenul, la clasa întâi[56]. Se cazează la un hotel din Gratz, unde rămân două zile[57]. Însă la Gratz, Elena are „o tusă [tuse] ce-i sparge pieptul. Are dureri de cap grozave, totuși ca întotdeauna nu o părăsește de fel curagiul [curajul]”[58].

Pe 18 noiembrie 1846 se îndreptau către Viena[59]. Cu trenul. Elena a mers la Viena iar Alecsandri a coborât la Bruck[60] (un oraș austriac[61]).

Pe 22 noiembrie 1846, poetul era la Salzburg[62]. Vede casa unde s-a născut Mozart[63].

În p. 267: „un Neamț își pierde mai degrabă capul decât pălăria”. Iar „italianul cântă printre dinți zi și noapte”[64].

Elena vine la Salzburg pe 23 noiembrie 1846. La 6 dimineața, „pe o vreme îngrozitoare: ploaie în două [îndoită] cu zăpadă”[65]. Aici, la Salzburg, îi citește însemnările sale (adică pagini din jurnalul de față) despre șederea lor în Veneția[66]. „În cursul acestei citiri, ea a trecut rând pe rând de la lacrimi la râs și de la râs la lacrimi cu un farmec copilăresc deplin, cum n’are nimeni alta. Drumul o obosise peste măsură, dar ca totdeauna sărutările mele nu i-au dat răgaz să se odihnească”[67].

Pleacă împreună de la Salzburg pe 24 noiembrie 1846, „pe la ceasurile unu după amiază”. Spre München[68].

Sosesc la München la ora 8 dimineața[69]. Pleacă din oraș pe 27 noiembrie 1846, la ora 10 dimineața. Cu trenul, îndreptându-se spre Augsburg[70].

Trec prin Ulm și ajung la Stuttgart, la 8 dimineața, în ziua de 28 noiembrie 1846[71]. Pe 29 noiembrie părăsesc Stuttgartul, la ora 10 dimineața[72].

Pe 30 noiembrie sunt în orașul Carlsruhe[73]. Se opresc în Baden-Baden[74]. Călătoresc cu trenul spre Kehl, pe o vreme ploioasă…și deplânge Germania, „cu chipurile ei, care îți fac milă, cu oamenii ei caraghioși și cu ghiftuirea și tărăgănelile ei”[75].

Pe 2 decembrie 1846 ajung în Strasbourg[76]. Călătoresc cu caleașca spre Paris[77]. Pe 5 decembrie ajung la Paris, spre ora 17[78].

Stau 13 zile la Paris dar aceste zile sunt „cele mai triste și mai nesuferite pe care le-am trăit cândva, deși ne găseam în inima Parisului, în inima desfătărilor”[79].

Pe 22 decembrie 1846 ajung la Lyon, spre ora 18. Pe 24 decembrie erau la Avignon[80]. Pe 25 decembrie erau în Marsilia[81]. Pe 30 decembrie 1846, la ora 10 seara, erau în portul Genua [Genova][82].

Pe 3 ianuarie 1847 erau la Livorno. Au ajuns la Pisa cu trenul. Au vizitat Domul. Pe 4 ianuarie erau la Neapole, unde au plecat pe 19 ianuarie. Pe 20 ianuarie erau în Palermo[83].

Tocmai pe 24 martie se întorc la Neapole și pleacă, spre Constantinopol, cu un vapor francez, pe 25 aprilie 1847[84].

Pe 4 mai 1847, „la orele 3 dimineața”, Elena Negri „moare pe vapor, la intrarea în Cornul de aur[85].


[1] Pr. Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Considerațiuni istorice în legătură cu Sinodul dela Iași, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1943, p. 132.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 132-133.

[4] Idem, p. 133.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 134.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 136.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 137.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 138.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 139.

[20] Publicat în C.[onstantin] D. Papastate, Vasile Alecsandri și Elena Negri, cu un jurnal inedit al poetului, Ed. Tiparul românesc S. A. R., București, 1947, p. 166-319. Despre autor a se vedea:

http://www.anticariatbazar.ro/autori/C.D._Papastate/.

[21] Idem, p. 167.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 169.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 169, n. 8.

[26] Idem, p. 169, n. 9.

[27] Idem, p. 169.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 169 și Idem, p. 169, n. 11.

[32] Idem, p. 171.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 173.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 173, 175.

[39] Idem, p. 177. În text e o eroare de tipar: în loc de 1847 e 1845.

[40] Idem, p. 183.

[41] Idem, p. 185.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 191.

[44] Idem, p. 197.

[45] Idem, p. 199-201.

[46] Idem, p. 203.

[47] Idem, p. 205.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 209.

[50] Idem, p. 213.

[51] Idem, p. 229.

[52] Idem, p. 233.

[53] Idem, p. 235.

[54] Idem, p. 243.

[55] Idem, p. 245.

[56] Idem, p. 249.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 251.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 255.

[61] Idem, p. 255, n. 180.

[62] Idem, p. 259.

[64] Idem, p. 269.

[65] Idem, p. 285.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 287.

[69] Idem, p. 291.

[70] Idem, p. 297.

[71] Idem, p. 299.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 301.

[74] Idem, p. 303.

[75] Idem, p. 307.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 311.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 313.

[80] Idem, p. 315.

[81] Idem, p. 317.

[82] Ibidem.

[83] Idem, p. 319.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.