Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [3]
Revenind la versurile lui Vasile Aaron, aflăm că moartea e în lume peste toți mai mare,/ Nice o știință de preteșug are./ La bătrâni vedem că cumplită vine,/ Însă de cei tineri au iaste-i rușine?/ Pre toți într-un chip soarbe tirănește/ Și la locul său [de veci] îi povățuiește.
Mai înainte, ne amintim că Miron Costin scrisese aceste versuri:
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are.
În ceea ce privește expresia plastică a morții care soarbe (Pre toți într-un chip soarbe tirănește), am atras atenția asupra utilizării ei frecvente de către Dosoftei, de unde a intrat în conștiința poetică a celor moderni[1].
Vasile Aaron va spune și puțin mai departe: Unde sunt acuma? I-au sorbit pământul,/ Nemiloasa moarte răpindu-i ca vântul.
Demonstrația se face prin apelul la nume sonore din Sfânta Scriptură (Precum ne arată drept Sfânta Scriptură):
Absalon frumosul pieri spânzurat,
Plata sumeției pe drept ș-au luat.
Samson pătimașul, vestit de tărie,
Căzu prin a unei muieri mișelie; /…/
Craiul Salamon, plin de-nțelepciune,
Încă fără veste în mormânt să pune.
Ce n-ar fi dat craiul David să trăiască
Și grozava moarte să o ocolească?
Ce n-ar fi făcut fiara cea cumplită,
Navohodonosor în Scripturi numită,
Numai ca să scape de secera morții
Care-i veni după rânduiala sorții?
Periplul istoric, obișnuit pentru motivul ubi sunt?, continuă cu enumerarea împăraților romani și a altora, precum Țir/ Cirus, rememorare pe care am văzut-o desfășurată atât la Miron Costin, cât și la Cantemir. Scopul era același: de a dovedi că moartea nu iartă pe nimeni.
O evocare similară făcuse și Budai-Deleanu, în Cântul al IX-lea din Țiganiada.
Ca și Miron Costin, Aaron dezvoltă toate aceste motive ale deșertăciunii episodic.
Astfel, după moartea atotputernică (Eminescu o va reprezenta prin sintagma geniul morții (Scrisoarea I)) urmează motivul norocului nestatornic/ fortuna labilis sau al instabilității vieții:
Averile tale sunt putrezitoare
Și ori de ce foc lesne arzătoare.
De molii să mâncă, de furi să răpesc,
Precum fără număr pilde dovedesc.
Pătimașul Jov câte n-au avut?
Și în scurtă vreme toate le-au perdut. /…/
Din câte avu în trecuta vreme
Întru o minută de ceas căzut geme.
/…/
Norocos fu Cres, a lidilor crai,
Și să socotea cum că a lui trai
E mai fericit decât lumea toată,
Iar ticăloșia de el sta legată.
Nici prinde de veste, de craiul Țir prins
Și legat pe foc, să arză, întins. /…/
Acuma Cres vede că zisul noroc
Cu statornicie nu stă într-un loc.
Pe cine îl are, lesne-l părăsește,
Cu pași îndoiți la altul grăbește /…/
Se gioacă cu noi precum lui îi place,
Cunoscut fiind că n-avem ce-i face!
/…/
Potopul supt Noe când să întâmplă,
Atunci toată lumea beu și mâncă,
Toți să abătusă de la Dumnezeu,
Umbla fieșcare pe drumul cel rău,
Lepădase frica Celui Preaputernic,
Nu găseai, afară de Noe, vreun smernic.
Nice prind de veste, le veni peirea,
Căci că admosfera își schimbasă firea.
Să sloboade ploaie nemaipomenită,
Să redică apă cu totul cumplită,
Pănă să îneacă om și dobitoc,
Nefiind uscat pe lume vreun loc.
Averile tale au nu pot să piaie
Și cu întâmplare sfârșitul să-și iaie?
Pe-a cui samă trupul cu mâncări îngrași,
Cui gândești grăsimea trupului să lași?
După modele mai vechi din literatura bizantină și după cel al Divanului cantemirean, Aaron introduce în continuare în poem un dialog între Omenire și Lume.
[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 45-47.
Cartea se poate downloada de aici: