Istorie 4. 18

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

23. Viața Fericitului Mihai Viteazul în comentariul Părintelui Niculae Șerbănescu

La Târgoviște, în 2011, cu binecuvântarea ÎPS Dr. Nifon Mihăiță[1], ca o introducere la așteptata canonizare a primului domn al tuturor românilor, s-a republicat teza doctorală a Pr. Prof. Dr. Niculae Șerbănescu (n. 21 martie 1914, la Negreni, jud. Teleorman și † 25 septembrie 1999)[2] și un articol al său dedicat morții martirice a Fericitului Mihai Viteazul, într-o singură carte, sub titlul: Niculae I. Șerbănescu, Dimensiunea religioasă a personalității domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise și argumente pentru canonizare – Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2011, 344 p.

Teza doctorală a Părintelui Șerbănescu are titlul Politica religioasă a lui Mihai Viteazul și e în 8 capitole (p. 11-236) iar cap. al 9-lea al cărții citate supra (p. 237-305) îl reprezintă articolul: Pr. Prof. Dr. Niculae Șerbănescu, Mihai Viteazul „Domn al Țării Românești și al Ardealului și al Moldovei” – 390 de ani de la martirica sa moarte – (1601-9/19 august 1991), în rev. BOR CIX (1991), nr. 7-9, p. 99-140.

Din Precuvântarea ÎPS Nifon aflăm că „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a început demersurile pentru canonizarea acestui bun creștin și român”[3], adică a Fericitului Mihai Viteazul.

În teza doctorală a Părintelui Niculae Șerbănescu, cap. al 2-lea se ocupă cu datele biografice despre domnul Mihai Viteazul.

Și se începe cu prima necunoscută: nu se știe originea domnului[4]. A fost „bănișor de Mehedinți prin 1586-1587, după ce, în 1584 se căsătorise cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcănești, care căsătorie îl făcuse stăpân peste multe moșii din dreapta Oltului”[5].

A fost, pe rând, vel stolnic, vel postelnic, vel agă, ispravnic al marii bănii a Craiovei și mare ban al Craiovei[6].

Ajutat de unchiul său Iane, de Sigismund Bathory și de Ed. Barton, agentul englez la Poartă, Mihai reușește să primească confirmarea de domn pe 8 septembrie 1593. La sfârșitul lunii octombrie 1593, el ajunge la București și a fost primit „cu vie bucurie de toți locuitorii țării”[7].

Din 13 noiembrie 1594 începe „răscoala contra păgânilor”, care a constat în „măcelărirea turcilor din Capitală”, din București, după care, în iarna anului 1594-1595, atacă „cetățile de pe cele două maluri ale Dunării”, ajungând până în Balcani, unde i-a învins pe tătari[8].

Tocmai de aceea în august 1595 a fost atacat de Sinan Pașa și are loc bătălia de la Călugăreni, din 13 august 1595[9].

Mihai se retrage în munți și în octombrie 1595 e ajutat de Sigismund Bathory. Cele două armate unificate îi urmăresc pe turci, în retragerea lor spre Giurgiu și cuceresc orașul Giurgiu în ziua de 20/ 30 octombrie 1595[10].

Pe 9 iunie 1598, la Mănăstirea Dealu, încheie un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea[11].

În toamna lui 1598, Mihai asediază cetatea Nicopole (10 noiembrie 1598) și „pradă ținuturile turcești până în Balcani”[12].

În octombrie 1599, Mihai „trece cu armata în Ardeal și la 18/ 28 ale lunii se lovește cu armata cardinalului la Selimberg și o zdrobește. La 21 oct./ 1 noiembrie 1599 biruitorul intra cu alai în Alba-Iulia. Ardealul zăcea, astfel, la picioarele lui!”[13].

În primăvara lui 1600 intră în Moldova și, în mai puțin de trei săptămâni, țara era în stăpânirea sa[14].

În martie 1601 e primit de împăratul Rudolf al II-lea. Cu ajutoare bănești de la împărat, împreună cu Gh. Basta, îl învinge pe Sigismund Bathory la Gorăslău, în ziua de 3 august 1601[15].

Însă Basta, dorind să scape de Mihai, în ziua de 9/ 19 august 1601, „trimise ostași de ai săi pe Câmpia Turzii, unde era Mihai, ca să-l prindă sau, dacă se opune, să-l omoare. Aflând scopul venirii lor, voievodul Mihai caută să se apere. Un valon [ostaș francez din sudul Belgiei n.n.] îl împușcă, altul îi străpunge pieptul cu sulița, „iară altul – zice cronica Țării Românești – degrab îi taie capul și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici nu se prilejise [își pregătise] sabia în mâna lui cea iute și-i rămase trupul lui gol, în pulbere aruncat””[16].

Autorul ne spune că Mihai a domnit 8 ani de zile și mai tot timpul a fost pe câmpul de luptă[17]. Însă nu pentru că era un om „setos de sânge, crud și răzbunător”, ci pentru că era „un cucernic creștin, care și-a pus sabia în slujba credinței, apărând cu toată convingerea sufletească Biserica dreptcredincioasă și îngrijindu-se, în mod deosebit, de buna ei stare”[18].

Mama sa a devenit Monahia Teofana[19].

Despre evlavia lui Mihai în p. 46. Rugăciunile sale, de la miezul nopții, dinaintea bătăliei de la Călugăreni[20].

Mâna Sfântului Nicolae, păstrată astăzi în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, a fost ferecată în aur, cu pietre scumpe, de către Fericitul Mihai Viteazul. Inscripția în limba slavonă amintește numele său, al doamnei Stanca și al fiului lor: Necula Voevod și anul 7108 (1600 d. Hr.)[21].

Mihai a strămutat Mitropolia Transilvaniei în Mănăstirea Sfânta Treime din Bălgrad [Alba Iulia][22].

În București, Mihai a ridicat Biserica Mihai Vodă[23]. În județul Olt a ridicat Mănăstirea Clocociov[24], în județul Mehedinți a ridicat Mănăstirea Strehaia[25], pe când Mănăstirea Sfânta Treime din Alba Iulia a ridicat-o după confirmarea apei sfințite[26]. Pentru că Sfânta Agheasmă a ortodocșilor s-a aflat nestricată după 40 de zile, pe când apa romano catolicilor, deși a fost sărată, când a fost desfăcută „a umplut toată Biserica de miros greu”[27].

Însă domnul Mihai a ridicat și Biserica din Ocna Sibiului, Biserica din Lușărdea, din jud. Someș[28], Biserica din Târgu Mureș și Biserica Mănăstirii din Râmeți[29].

Prima danie a sa față de Mitropolia Țării Românești a fost cea din 28 decembrie 1595[30]. Mănăstirii Clocociov i-a dăruit mai multe bălți în 1594[31].

În articolul alipit tezei doctorale, autorul spune că Mihai Viteazul a fost martirizat la vârsta de 43 de ani[32].

Potrivit lui Mihai C. Cantacuzino (sec. 18), trupul lui Mihai a fost îngropat la Turda, acolo unde a fost martirizat[33].

În 1845, Ioan Heliade Rădulescu, vorbea despre faptul că s-a găsit mormântul domnului Mihai și că el l-a văzut[34].

Gheorghe Brancovici dă mărturia că un anume Iuzbașa, căpitan, a dus capul Fericitului Mihai la Mănăstirea Dealu, unde a fost îngropat[35].

Când a început primul război mondial, Iorga i-a desemnat pe Părintele Alexandru Dolinescu și pe Teodor Naum, să ducă capul Fericitului Mihai la Iași[36].

Naum a plecat la Iași ca să-l anunțe pe ÎPS Pimen de venirea Sfintelor Moaște[37], pe când Părintele Alexandru Dolinescu a transportat craniul cu trenul, într-un geamantan[38].

Pe 7 august 1917, capul domnului Mihai a fost ridicat în taină de la Iași și încredințat Părintelui Grigore Popescu Breasta și cumnatului său, Prof. Petre Girboviceanu, ca să îl ducă în Kerson, în Rusia[39].

A ajuns la Kerson și Părintele Grigore l-a ținut într-o casă de lângă Biserica Schimbarea la față, din centrul orașului, după care sub Sfânta Masă a Bisericii pomenite[40].

Pe 5 aprilie 1918 capul Fericitului Mihai s-a întors la Iași[41].

Pe 23 august 1920, capul său a fost transportat cu un tren special spre Ruginoasa, în urma unei grandioase procesiuni[42].

Opriri la Pașcani, la Mircești, la Roman[43]. Apoi trenul s-a oprit la Focșani, Râmnicu Sărat, Buzău, Ploiești, Nucet-Dâmbovița, Târgoviște[44].

Într-o zi de joi, pe 26 august 1920, la ora 9 dimineața, trenul care aducea capul Fericitului Mihai a intrat în Târgoviște. La ora 11 a sosit în gara de la Târgoviște și regele Ferdinand I, însoțit de generalul Paul Angelescu[45].

De față erau și ÎPS Miron Cristea, Pimen al Moldovei și Nicolae Bălan al Ardealului[46]. Și în aceeași zi, capul Fericitului Mihai a fost depus în sarcofagul de la Mănăstirea Dealu[47], unde e și astăzi.