Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 5 septembrie 2013

Imaginea respectabilității

Respectabilitatea reală se bazează pe fapte vrednice de laudă.

Un scriitor, care are multe cărți valoroase, e demn de respect. Un chirurg, cu mii de operații, cele mai multe dintre ele reușite, e demn de respect. E demn de respect omul curajos pe câmpul de luptă sau care face invenții, are rezultate aparte, are o muncă considerabilă în folosul societății.

Respectabilitatea reală e în urma unor evidențe.

Nu îl respecți pentru că el „își dorește să fie respectat” ci îl respecți pentru că ai de ce.

Însă de la această reală și admirabilă respectabilitate, respectabilitatea aparentă se câștigă cu artificii care mai de care mai lamentabile.

Cel mai adesea, cei care nu au pentru ce să fie respectați ca persoane, vor să fie respectați pentru funcțiile pe care le au. Fără să ne spună cum au dobândit funcțiile.

Alții vor să fie respectați pentru că au bani mai mulți sau sunt cineva datorită părinților lor.

Dacă cei frumoși vor să fie respectați doar pentru frumusețea lor fizică, cei afiliați unui partid, unei ideologii, unor instituții vor să fie respectați datorită instituției.

Însă respectul, admirația, iubirea nu se impun ci se câștigă prin multă muncă, prin multă dăruire.

*

Copilul mâncat de câini la București, astăzi prohodit, nu „a pus în lumină” existența câinilor fără stăpân, pentru că ea e o evidență deplorabilă de mulți ani.

Ci i-a pus în lumină pe cei care își doresc să fie respectabili fără să facă ceva anume pentru oameni…dar și pentru câini.

*

Comunismul a inventat „imaginea respectabilității” de care ne ocupăm acum. Tot cel care făcea studii devenea „respectabil”, în ciuda apucăturilor sale caracteriale.

Iar cum „intelectualitatea”, pe care mulți o exaltă interesat, însemna, cel mai adesea, doar înotare prin apă ca să ajungă pe post, orice terchea-berchea ajungea sus, în ierarhia comunistă, și devenea „factor de luminare a maselor”. Oricât de penibil sună asta…

În democrație, respectabilitatea costumului a rămas ca fierul roșu pe mâna robilor.

S-a continuat ideea că respectabilul e îmbrăcat bine, pentru ca să fie îmbrăcat bine trebuie să aibă bani, iar banii se storc de pe unde se poate.

Pentru a părea respectabil, trebuie să fie, mai întâi de toate, racordat la bani.

Și dacă afli, peste ceva timp, că banii lui erau furați, ce mai contează asta, dacă imaginea respectabilității a rămas neșifonată? Ba, mai mult, și alții vor dori să fie „la fel de respectabili” ca pușcăriașul, pentru că au înțeles că „e mai bine să fii infractor decât muncitor”.

*

Plagiatul grosolan e pentru a mima respectabilitatea.

Schimbarea lookului e pentru a mima condiția bună.

Afilierea cu branduri e pentru a mima profesionalismul iar publicitatea galopantă e pentru a astupa falimentul.

Și nimic valoros nu se face în grabă și fără multă atenție și dăruire.

*

Dacă vrei să furi și să minți în România trebuie să fii îmbrăcat la costum.

Trebuie să pari „stilat”, „uns cu toate alifiile”, „sastisit” de traiul bun.

Pentru că impresionabilii dau buzna spre tine…tocmai pentru că „vor să te creadă credibil”.

Pe ei nu-i interesează oamenii adevărați…ci farsorii cu ștaif. Ca ăia pe care i-au văzut ei în 45 de ani de comunism.

Comunismul a murit…dar a rămas falsa lui respectabilitate.

Și tu, hipnotizatul de traiul bun, crezi orbește într-un hoț, care coboară dintr-o mașină scumpă…decât unui om decent, care nu vrea să te halucineze.

Pentru că nu ai valori ci doar mimezi valorile. Diferența dintre tine și cel care te fură e că tu ești mai defavorizat decât el. Doar atât…

Dacă ai fi în locul lui, ai fi la fel de huligan…pentru că nu îți asculți conștiința.

*

În încercarea de-al „astupa” pe academicianul real…comunismul a inventat „academicianul de partid”. Academicianul real își creează singur opera…academicianului de apă de ploaie i se scrie opera.

Pentru a nu mai avea un rege…avem mai mulți încoronați minoritari.

Pentru a nu mai avea profesori…fiecare om, angajat într-o facultate, poate ajunge profesor „doar cu 4 cărți”.

Pentru a nu mai avea elite reale…inventăm elite pe bază de publicitate.

Și toate aceste falsificări grosolane ale respectabilității au loc pentru că trăim într-o lume permisivă

Dacă crima organizată, traficul de persoane, economia neagră sunt realități „respectabile”, cum să nu fie parvenitismul, nepotismul, huliganismul intelectual, barbaria valorică lucruri „respectabile”?

Toată lumea știe despre toată lumea…toți își cunosc impostura…se dă la pace…și beau fericiți o bere rece…

Asta nu înseamnă că toată această lume falsă…merită și respect

*

Dar lipsa respectului față de sine, adică înotarea în cea mai crudă falsitate și impostură, e una dintre condițiile de existență ale postmodernității.

A mima munca, valoarea, preocuparea, seriozitatea e ceea ce face toată ziua postmodernul, căruia îi place ideologie pe pâine.

Și acum 7 zile s-a ocupat de „regele romilor”, apoi de „referendum”, după care de „beatificare”, ieri de „Roșia Montană”, astăzi „de eutanasierea câinilor”.

Se sare de la o problemă la alta, fără ca cineva să vadă tot contextul.

În timp ce noi vedem sau ne prefacem că vedem bucățele de realitate…ne afundăm în lipsa de sens a vieții noastre, în plictisul care ne caracterizează.

Pentru că pe noi nu ne interesează ceva anume, nu facem ceva anume la modul serios…ci doar ne dăm cu părerea despre toate lucrurile.

*

E cel mai frumos lucru să respecți oameni valorici. Adică ei au făcut ceva frumos, ceva mare toată viața și merită toată admirația noastră.

A nu le acorda respect înseamnă că ne e rușine cu cine suntem.

Și căruia îi e rușine cu sine, față în față cu omul valoric…nu îi e rușine însă și când stă degeaba.

Pentru ca să nu ne mai fie rușine cu noi…trebuie să fim oameni valorici.

*

Invidia e constatarea faptului că ești gol.

A invidia pe cel plin de har și de roade duhovnicești înseamnă a te mâhni pentru golătatea ta.

Dar nu într-atât, încât să îți acorzi dreptul la pocăință, ci sinucigându-te, prin invidie, la fel ca Iuda.

Din lac în puț…

Mariologia Mineielor românești [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

 *

(vol. 2)

*

Cap. al 13-lea al cărții

***

Prima parte și a doua.

*

***

Fecioara Maria e „fiica lui Dumnezeu, cea mai înainte aleasă din toate neamurile, spre a fi locaș lui Hristos Dumnezeu”[1]. Nu în sensul că Maica lui Dumnezeu a fost predestinată pentru a-L naște pe Hristos ci pentru că a fost găsită vrednică pentru a fi locaș al Stăpânului.

Predestinarea exclude tot efortul Maicii lui Dumnezeu de a se păstra în curăție. Pe când alegerea ei presupune confirmarea, din partea lui Dumnezeu, a faptului că a fost cea mai curată dintre toate fecioarele lumii și de aceea a fost găsită vrednică pentru a fi locaș al Fiului lui Dumnezeu.

Și născându-L pe Domnul, Maica a ajutat la „plinirea dumnezeieștii rânduieli”[2], adică la împlinirea  iconomiei/ a rânduielii mântuirii noastre.

Nașterea Fecioarei din părinți sterpi e „începutul mântuirii noastre”, început de care Sfinții Protopărinți Adam și Eva se bucură, pentru că Fecioara Maria este „fiică și nepoată” a lor[3].

Fecioara e „rod preacinstit”[4]. Rod în sensul de progenitură, de nou-născut. Pentru că este „locaș însuflețit al dumnezeieștii slavei Lui [al dumnezeieștii Sale slave]”[5]. Al slavei lui Hristos Dumnezeu.

Serghie Aghiopolitul, în cântarea sa din p. 103, ne propune să decriptăm și o perspectivă mariologică în Vechiul Testament, pe lângă cea hristologică. Pentru că Maica lui Dumnezeu este „propovăduirea Prorocilor”[6]. Prorocii au vorbit și despre Maica lui Dumnezeu iar noi trebuie să înțelegem acele locuri cu multă evlavie.

În aceeași cântare, ea este „organul fecioriei”[7]. Organ, probabil, cu sensul de instrument muzical. Cea care cântă fecioria.

Maica lui Dumnezeu e „cămara Luminii și cartea Cuvântului vieții”[8]. De aceea ea este „solitoarea [vestitoarea] fericirii celei din [dintru] început a neamului omenesc”[9].

Ea e „podul vieții”[10], pentru că ne trece de la moarte la viață. E „vistierie”[11] a Vieții noastre. E „nor al Luminii”[12].

Într-o cântare din p. 107 se vorbește despre „taina” Fecioarei și despre cei care „laudă cu credință” această taină. Bineînțeles, taina se referă, în special, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioară dar și la întreaga viață,  de cea mai profundă sfințenie, a Maicii lui Dumnezeu. Pentru că e o taină abisală viața ei și cum S-a născut din ea Fiul lui Dumnezeu.

În aceeași pagină, cu referire la Maica lui Dumnezeu, se folosesc două adjective: nespurcată și neîntinată. Pentru a se sublinia faptul că ea nu a săvârșit niciun păcat.

Pântecele Fecioarei s-a făcut „masă sfântă”[13]. Cu sensul că ea este Sfânta Masă a Bisericii, care poartă pe Hristos, Viața noastră.

Împărăteasa lumii este „căruța cea mai înaltă decât înșiși Heruvimii”[14]. Dar masa și căruța exprimă același lucru: că ea Îl poartă pe Cel ce poartă toate.

Iar această purtare a Lui e prezentă în toate Icoanele Maicii lui Dumnezeu cu Pruncul Hristos în brațe. Purtare care indică faptul că ea e Maica lui Dumnezeu, însă, în același timp, că ea are cea mai mare intimitate cu El. De unde toate rugăciunile noastre, care apelează la intimitatea cu El, intimitate care îndrăznește să se roage pentru oameni.

Maica lui Dumnezeu, cea care a locuit în Sfânta Sfintelor, este „Sfânta Sfintelor”[15]. Sau Sfânta Sfintelor a templului avea tocmai acest sens tipologic: acela de a o indica pe Maica lui Dumnezeu, cea mai sfântă decât întreaga făptură.

Ea a vindecat „de dureri pe Eva și de blestem pe Adam”[16].

În p. 109-110 avem o cântare mariologică care vorbește despre conlucrarea dintre Preacurata Treime și Preacurata Fecioară: „Întru tine taina Treimii se laudă și [se] mărește; că Tatăl a binevoit și Cuvântul S-a sălășluit întru tine, și Dumnezeiescul Duh pe tine te-a umbrit”. Pentru că întreaga Treime a conlucrat la întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară.

Pentru că toate ale cortului și ale templului vechitestamentar au fost tipologice, au vorbit despre viitor, au avut un sens profetic, Maica lui Dumnezeu este și „cădelniță de aur”[17]. Căci e „cortul cel mai înainte rânduit, al împăcării noastre cu Dumnezeu”[18].

Întru Maica lui Dumnezeu „s-au rânduit” atât fecioria cât și nașterea[19]. S-au întâlnit și coexistă, în mod paradoxal, ambele. Pentru că nașterea Fiului din Fecioară a fost mai presus de fire, nestricând fecioria ei.

Ea este „frumusețea curăției cea de Dumnezeu crescută”[20]. Este „mireasa cea nenuntită”[21].

La Pavecernița zilei de 9 septembrie există o cântare, care vorbește despre o profeție mariologică a Sfântului Solomon. Pentru că, cea „cu totul…frumoasă și fără de prihană, cea de aproape a mea”[22], cuvinte spuse de Solomon „în cântări”, se refereau la Maica Domnului.

Într-o altă cântare, Maica Domnului e desemnată drept „părtinitoarea” noastră[23]. Cea care ne ia partea, ne ia apărarea.


[1] Mineiul pe septembrie, tipărit în zilele păstoriei PFP Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ediția a 5-a, Ed. IBMBOR, București, 1984, p.100.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 102.

[4] Idem, p. 103.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 104.

[9] Idem, p. 105.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 106.

[12] Idem, p. 107.

[13] Idem, p. 109.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 110.

[18] Idem, p. 113.

[19] Idem, p. 115.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 116.

[22] Idem, p. 119.

[23] Idem, p. 120.

Emil Botta: masca de histrion [18]

O melancolie prelungă și o tristețe metafizică se ascunde în versurile sale.

E o durere de durerea lumii, o sfâșiere născută de un dramatism uman care depășește istoria personală, chiar dacă exprimat foarte personal, sfâșietor:

Dulciule, ascunsule-n tăcere,
pământe, pământe, vere,
fă-te cristalin, și morții tăi
vedea-i-aș ca florile-n văi.

Geme frunza! Vai, geme ea.
Și cade veștedă, cade frunza.
Ah, Orfeu al codrului verde,
spune-mi Cântecul. Mi-e dor a mă pierde.

Ah, se scutur tineri anii mei,
în băltoaca lunei, palidei.
Mistuie-mă cu sărut sălciu,
altissimă lună! Fă să nu mai fiu!

Sfâșiați-mă odată, dulci vedenii;
iată corbii, furii mei, muntenii!
Toamna e! Asupra-mi se abate,
Bruma ei mă bate greu, mă bate.

(Dulciule, ascunsule)

Viziunea pământului „cristalin”, transparent, prin care s-ar putea vedea morții „ca florile-n văi” arată, de fapt, un dor de înviere generală și o dorință de transfigurare a întregii umanități.

De aici, alunecă la un dor de moarte personal, exprimat eminescian și romantic.

Simbolurile sunt arhicunoscute și de aceea nu sunt greu de descifrat.

Însă Botta chintesențiază o întreagă poezie românească, cu proiecțiile și ideile ei fundamentale, metamorfozând-o în sevă poetică proprie.

Luna, codrii sau corbii sunt steme ale univers poetic care ar părea că nu mai suportă o nouă invocare în lirica de la jumătatea secolului XX.

Și totuși această rescriere a istoriei poetice românești într-un flux propriu nu este deloc agasantă, nu irită printr-un patetism patriotard.

E o asumare firească și onestă a unui trecut care devine ființă poetică prezentă.

Acest lucru ne determină să afirmă că, dintre poeții tradiționaliști care și-au propus recuperarea trecutului într-o poezie nouă, Emil Botta a reușit cu adevărat această metamorfoză nu facilă.

Ceea ce dovedește, cum spuneam și altă dată, că nu modernismul stilistic impune atitudinea iconoclastă, că forma poetică sau artistică nu determină conținutul, ci dimpotrivă, poate să accepte orice conținut.

În cazul lui Botta, nu trebuie însă a cădea nici în extrema de a considera că aceste imagini poetice, prin care pare să iradieze nucleul poeziei mai vechi, nu sunt rezultatul eruperii unui vulcan de sentimente personale care se exprimă numai într-un veșmânt cu imprimări deja cunoscute.

Există și construct în acest tip de poezie, dar, în mod paradoxal, este și multă notație directă, care se folosește de asimilările livrești, într-un fel în care ne putem da seama că poezia iubită de Botta i-a devenit mediu interior personal și constituie o formă expresivă indispensabilă a realităților lăuntrice.

Simbolurile de care vorbeam mai sus, arhicunoscute, sunt restilizate, fără să se producă o adevărată resemantizare a lor, în particular.

Astfel, în „Orfeu al codrului verde” recunoaștem compactarea a două mărci esențiale ale poeziei eminesciene și romantice în general.

Eminescu însuși nu le-a asociat în felul acesta și nici pașoptiștii, înaintea lui.

Dar sintagma lui Botta devine astfel un simbol abisal, un mise-en-abîme, prin suprapunerea celor două efigii.

Cunoaștem faptul că pădurea sau codrul a fost definit prin cântarea frunzelor, prin simfonia care își are prototipul în armonia edenică.

Am arătat altădată că, în cărțile ortodoxe de cult, foșnetul frunzelor era considerat de Adam o rugăciune pentru restaurarea sa în Rai. Spuneam, de asemenea, că Eminescu era, în opinia noastră, conștient de tradiția bizantină.

Tocmai de aceea, „Orfeu al codrului verde” capătă semnificații foarte profunde, atunci când cercetăm firul tradiției poetice.

Jalea lui Orfeu, în Memento mori, reprezintă durerea unei lumi care alunecă spre final, o lume care nu mai aude Cântecul care a adus-o întru ființă, „al Vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă” (Ps. 57, 5), al Celui care spune: „v-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit” (Mt. 11, 7; Lc. 7, 32).

De asemenea, frunza veștedă care geme și toamna târzie, cu bruma care bate greu devin hieroglife personale, în versurile lui Botta, în ciuda îndelungii lor utilizări și a unei simbolistici referențiate adesea.

Pentru că dorul de moarte, deși împrumută o expresie clasicizată de Eminescu, presupune un fior inimitabil în oricine îl trăiește.

În această direcție, Botta și după el Nichita Stănescu se vor face instrumentele unui suflet național și chiar universal.

Dacă înaintașii – cu prisosință Eminescu – au gândit și au scris în simboluri/ hieroglife greu aprofundabile, cu trecerea timpului, imersiunea către ele este din ce în ce mai complicată și adâncurile de străbătut tot mai mari.

Într-un poem dedicat lui Eminescu și intitulat Neființei (nu neființei budiste și nihiliste, ci celui care a dăruit acestui concept – creație a scriitorilor bisericești – valoare poetică extraordinară în literatura română), Botta își exprimă, ca și Pillat, reverența față de acesta și neputința de a-i sta în apropiere:

„Ca un argint ce scris a fost să-mi scape,/ imaginea ta în tremurătoarele ape/ căzu. /…/ Vai, umilitoarea stea care mă sărută pe mine,/ purpură n-are, nici aur, nici gloria,/ gloria mândrelor stele regine”.

Recunoaștem, desigur, aluziile la Epigonii[1], unde poezia e „strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”, și la Ondina[2], în care luna este regina stelelor: „Regina albelor nopții regine”.

Interesant că, în acest poem, Botta reiterează ceea ce a mai afirmat și în alte poeme (Confidență, Glosse), și anume că scriptura cosmică îi este indescifrabilă: „mută ești pentru mine, imensitate,/ călăuză vicleană ești, cu rele priviri în adâncimi plecate,/ dușmancă ești!/ Dar frumoasă ca nimeni alta.

Cosmosul este pentru moderni o călăuză…neînțeleasă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno