O melancolie prelungă și o tristețe metafizică se ascunde în versurile sale.

E o durere de durerea lumii, o sfâșiere născută de un dramatism uman care depășește istoria personală, chiar dacă exprimat foarte personal, sfâșietor:

Dulciule, ascunsule-n tăcere,
pământe, pământe, vere,
fă-te cristalin, și morții tăi
vedea-i-aș ca florile-n văi.

Geme frunza! Vai, geme ea.
Și cade veștedă, cade frunza.
Ah, Orfeu al codrului verde,
spune-mi Cântecul. Mi-e dor a mă pierde.

Ah, se scutur tineri anii mei,
în băltoaca lunei, palidei.
Mistuie-mă cu sărut sălciu,
altissimă lună! Fă să nu mai fiu!

Sfâșiați-mă odată, dulci vedenii;
iată corbii, furii mei, muntenii!
Toamna e! Asupra-mi se abate,
Bruma ei mă bate greu, mă bate.

(Dulciule, ascunsule)

Viziunea pământului „cristalin”, transparent, prin care s-ar putea vedea morții „ca florile-n văi” arată, de fapt, un dor de înviere generală și o dorință de transfigurare a întregii umanități.

De aici, alunecă la un dor de moarte personal, exprimat eminescian și romantic.

Simbolurile sunt arhicunoscute și de aceea nu sunt greu de descifrat.

Însă Botta chintesențiază o întreagă poezie românească, cu proiecțiile și ideile ei fundamentale, metamorfozând-o în sevă poetică proprie.

Luna, codrii sau corbii sunt steme ale univers poetic care ar părea că nu mai suportă o nouă invocare în lirica de la jumătatea secolului XX.

Și totuși această rescriere a istoriei poetice românești într-un flux propriu nu este deloc agasantă, nu irită printr-un patetism patriotard.

E o asumare firească și onestă a unui trecut care devine ființă poetică prezentă.

Acest lucru ne determină să afirmă că, dintre poeții tradiționaliști care și-au propus recuperarea trecutului într-o poezie nouă, Emil Botta a reușit cu adevărat această metamorfoză nu facilă.

Ceea ce dovedește, cum spuneam și altă dată, că nu modernismul stilistic impune atitudinea iconoclastă, că forma poetică sau artistică nu determină conținutul, ci dimpotrivă, poate să accepte orice conținut.

În cazul lui Botta, nu trebuie însă a cădea nici în extrema de a considera că aceste imagini poetice, prin care pare să iradieze nucleul poeziei mai vechi, nu sunt rezultatul eruperii unui vulcan de sentimente personale care se exprimă numai într-un veșmânt cu imprimări deja cunoscute.

Există și construct în acest tip de poezie, dar, în mod paradoxal, este și multă notație directă, care se folosește de asimilările livrești, într-un fel în care ne putem da seama că poezia iubită de Botta i-a devenit mediu interior personal și constituie o formă expresivă indispensabilă a realităților lăuntrice.

Simbolurile de care vorbeam mai sus, arhicunoscute, sunt restilizate, fără să se producă o adevărată resemantizare a lor, în particular.

Astfel, în „Orfeu al codrului verde” recunoaștem compactarea a două mărci esențiale ale poeziei eminesciene și romantice în general.

Eminescu însuși nu le-a asociat în felul acesta și nici pașoptiștii, înaintea lui.

Dar sintagma lui Botta devine astfel un simbol abisal, un mise-en-abîme, prin suprapunerea celor două efigii.

Cunoaștem faptul că pădurea sau codrul a fost definit prin cântarea frunzelor, prin simfonia care își are prototipul în armonia edenică.

Am arătat altădată că, în cărțile ortodoxe de cult, foșnetul frunzelor era considerat de Adam o rugăciune pentru restaurarea sa în Rai. Spuneam, de asemenea, că Eminescu era, în opinia noastră, conștient de tradiția bizantină.

Tocmai de aceea, „Orfeu al codrului verde” capătă semnificații foarte profunde, atunci când cercetăm firul tradiției poetice.

Jalea lui Orfeu, în Memento mori, reprezintă durerea unei lumi care alunecă spre final, o lume care nu mai aude Cântecul care a adus-o întru ființă, „al Vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă” (Ps. 57, 5), al Celui care spune: „v-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit” (Mt. 11, 7; Lc. 7, 32).

De asemenea, frunza veștedă care geme și toamna târzie, cu bruma care bate greu devin hieroglife personale, în versurile lui Botta, în ciuda îndelungii lor utilizări și a unei simbolistici referențiate adesea.

Pentru că dorul de moarte, deși împrumută o expresie clasicizată de Eminescu, presupune un fior inimitabil în oricine îl trăiește.

În această direcție, Botta și după el Nichita Stănescu se vor face instrumentele unui suflet național și chiar universal.

Dacă înaintașii – cu prisosință Eminescu – au gândit și au scris în simboluri/ hieroglife greu aprofundabile, cu trecerea timpului, imersiunea către ele este din ce în ce mai complicată și adâncurile de străbătut tot mai mari.

Într-un poem dedicat lui Eminescu și intitulat Neființei (nu neființei budiste și nihiliste, ci celui care a dăruit acestui concept – creație a scriitorilor bisericești – valoare poetică extraordinară în literatura română), Botta își exprimă, ca și Pillat, reverența față de acesta și neputința de a-i sta în apropiere:

„Ca un argint ce scris a fost să-mi scape,/ imaginea ta în tremurătoarele ape/ căzu. /…/ Vai, umilitoarea stea care mă sărută pe mine,/ purpură n-are, nici aur, nici gloria,/ gloria mândrelor stele regine”.

Recunoaștem, desigur, aluziile la Epigonii[1], unde poezia e „strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”, și la Ondina[2], în care luna este regina stelelor: „Regina albelor nopții regine”.

Interesant că, în acest poem, Botta reiterează ceea ce a mai afirmat și în alte poeme (Confidență, Glosse), și anume că scriptura cosmică îi este indescifrabilă: „mută ești pentru mine, imensitate,/ călăuză vicleană ești, cu rele priviri în adâncimi plecate,/ dușmancă ești!/ Dar frumoasă ca nimeni alta.

Cosmosul este pentru moderni o călăuză…neînțeleasă.

Did you like this? Share it: